Ionuț Caragea – poezie

 Cer de nisip

iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint
urmărindu-ţi firul iubito, paşii mi se pierd pe o plajă pustie
te mângâi cu un gând fugar, lacrimi se aştern pe nisip
castele de sare

 

 

 

 

te îmbrăţişez cu un oftat îndelung

îmi rămân scoicile-n palme

le sărut sorbindu-ţi glasul furat de valul tăcerii

pânze de borangic îmi înfăşoară sufletul vierme

păianjenul timp

 

cu ochii ciobiţi de pumnalele stâncilor răsărite din mare

privesc cum apune acelaşi Soare străin de tot ce n-a fost

îmi întind degetele uriaşe şi-l trag de urechi

zile liliputane

 

iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint

urmărindu-ţi firul iubito paşii mi se pierd

pe un cer plin de stele

te plimb în Carul Mare pe Calea Lactee

până la Steaua Polară

Luna mirată

 

îmbrăţişez coada cometei fugare

urmărindu-te prin găuri de vierme

ne jucăm de-a v-aţi ascunselea prin tranşeele negre

îţi mângâi aripile de înger în Constelaţia Fecioarei

spicul de grâu

 

cu sufletul istovit am încălecat pe-un taur tu pe-un  scorpion

în centrul galaxiei mi-ai săgetat inima cu dor de supernovă

îmi întind degetele boante, zbori cu viteza luminii

praf şi pulbere

 

 

 

Best friends

 

începutul este întotdeauna cel mai frumos moment

aş vrea ca viaţa mea să fie un amalgam de începuturi

reconstruite într-un monument

gravat de promisiuni

şi de săruturi

 

am plâns când inima s-a frânt în două părţi

eram proscris să bântui pe oceane

în mijlocul acestor hărţi:

Ahab visând în hăul

gropilor Mariane

 

sfârşitul este întotdeauna cel mai trist moment

rămâi cu mici frânturi din începuturi

iar timpul lasă durerea ornament

ascunsă după măşti şi scuturi

te port medalion

first end

 

 

 

 

Statuie cu faţa la Est

 

dragă mamă,

tu ştii că te privesc

de fiecare dată când soarele răsare?

pui streaşină palma la ochi peste hotare

aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare

 

la mine-n această cămară

vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii

aceştia-mi sunt profeţii care-mi vestesc că astă-seară

va curge sânge-n călimară

şi eu pe mine mă voi spovedi:

 

est-ce que c’est la fin du monde aujourd’hui?

 

dragă mamă, nu ţi-am spus

de când s-a aprobat decesul ca probă olimpică

m-am angajat la o fabrică de carne de tun

şi tot încerc să îi dau un upercut sorţii

m-am apucat serios de băutură şi tutun

îmbolnăvit de farmecele poeziei

delirului şi stratului de fum

şi arde dorul cu flacără de candelă

şi corpul mi-este scrum

nici durerea nu mă mai iubeşte

a obosit de-atâta drum prin spitale, mă urăşte

 

trăiesc într-o lume în care totul se repetă

se pare că nimănui nu-i pasă de a mea stare

şi mă întreb temut că-n infinit mă voi topi:

 

est-ce que je peux mourir aujourd’hui?

 

dragă mamă,

de când am aflat că nu sunt singur la părinţi

că mai am un frate pe care nu l-am văzut niciodată

am înţeles că în sfârşit pot fi şi eu alintat

de dragul meu tată

drept băiatul cel mic

aşa am reînceput să desenez avioane cu degetele

pe ferestrele aburite

aici este ger

aş fi preferat să fie un înger

care să mă sărute pe frunte

numai el poate fi mereu şi pretutindeni

în pământ sau în cer

fratele meu cel mai mare

 

dragă mamă,

la tine se rezumă universul cuvintelor

şi cea mai frumoasă dedicaţie pe care ţi-o pot face

nu este această poezie

pe care nici nu o pot numi poezie

ci doar o stare care se repetă

de fericire sau tristeţe când mă gândesc

la singurul cuvânt ce-mi vine-n minte

 „mamă“

 

dragă mamă,

tu ştii că te privesc

de fiecare dată când soarele răsare?

pui streaşină palma la ochi peste hotare

aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare

 

 

 

 

Sunt poet

 

Povestea începe de fiecare dată atunci când te doare

Şi sufletul irumpe într-un caleidoscop de imagini

Se proiectează în faţa ochilor şi spune:

Priveşte-mă, cât sunt de frumos!

 

Ai sentimentul acela de gol în piept

Pentru că toată dragostea levitează

Într-un univers imaginar

În care tu eşti totul

Şi nimic

 

La o atingere de cuvinte se află iubita

O furi trecutului şi o întemniţezi

Într-o carte în care fiecare pagină

Reprezintă o viaţă viitoare

 

Visele sunt atât de reale încât

Atunci când te trezeşti

Descoperi la creştetul capului

O grămadă de bileţele

 

Dintr-o dată ştii care este

scopul tuturor amintirilor

 

Drumul spre muncă este o binecuvântare

La fiecare pas te opreşti şi admiri

O minune care înainte ţi se părea

O banalitate

 

Vorbeşti cu arborii, cu păsările, cu melcii

Cu Soarele, cu maşinile, cu ferestrele, cu reclamele

Cu pământul, cu iarba

Cu biserica

Vorbeşti cu Dumnezeul

Din tine şi El

Îţi răspunde

Poeme

 

Ai ajuns să uiţi cine eşti

Pe ce lume trăieşti

La ce staţie de metrou trebuie să cobori

Vorbeşti de unul singur la telefon

Ajungi să te îndrăgosteşti de un ordinator

 

Probabil, nu ştiu,

Asta înseamnă să fii poet

Sau cel puţin un mic

Nebun…

Reclame