Trei importante premii literare la Neamţ

Scriitorii răspund la întrebarea: “Consideri că ai meritat?”

Vineri, la Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor a fost sărbătoare: ca în fiecare toamnă, au fost acordate Premiile literare ale filialei pentru cărţile publicate de membri  în anul 2011. Din cele câteva premii, puţine dar cu atât mai prestigioase, acordate anul acesta de juriu şi de conducerea filailei, trei au ajuns în Neamţ: Adrian Alui Gheorghe – Premiul “Restitutio” al Filialei US, pentru punerea în circulaţie a operei lui Aurel Dumitraşcu, în anul 2011, publicând jurnalul acestuia,  “Carnete maro”, două volume, şi antologia de poezie “Cartea neterminată”, apărută la Editura Dacia XXI din Cluja Napoca; Emil Nicolae – Premiul de excelenţă al Filialei, acordat de conducerea acesteia; Cristian Livescu – premiul pentru critică şi istorie literară, în special pentru cartea “Eminescu şi enigmele Caietului vienez”. Evenimentul ne-a dat ocazia să-i întrebăm pe cei trei scriitori, care nu se află la primul premiu literar important obţinut, în ce măsură consideră ei că au meritat primirea acestor prestigioase distincţii literare acordate de confraţii lor ca  recunoaştere a valorii cărţilor pe care le-au publicat. Consemnăm răspunsurile lor, felicitându-i pentru izbânda lor literară.

Adrian Alui Gheorghe:

“Este un premiu care acoperă un efort de mai mulţi ani, acela de a salva şi de a pune în circulaţie cel mai important jurnal din literatura română, după cel al lui Radu Petrescu. Am fost de la început conştient de valoarea deosebită a jurnalului pentru că am fost şi martor al scrierii acestuia. De aceea interesul publicului pentru această carte nu mă surprinde, chiar mă bucură. Mai mult, aflu recent că o importantă editură din România va pune în circulaţie “Caiete maro” într-o ediţie naţională. Nu am avut niciodată impresia că am făcut altceva decât un lucru normal, chiar dacă vremurile par să pună la colţ cultura. Oricum, e un premiu onorant şi muncit. Cu atât mai mult cu cât, se ştie, e mai dificil să te ocupi de postumitatea unui artist decât de propria operă”.

Emil Nicolae:

“Faptul că premiul acesta a venit pe neaşteptate mă opreşte să dau un răspuns convenţional la întrebarea ta (să spun, de pildă, că era “normal” să-mi fie acordat după o lungă activitate literară… bla-bla). Mai ales acum şi aici, când toată lumea românească (de la mic la mare, de la sărac la bogat, de la prost la deştept) e convinsă că merită, că i se cuvine ceva doar pentru că respiră. E un fel de stare paranoidă care-mi displace. De aceea, la aflarea veştii, întâi am verificat dacă e adevarată (cum să ţi se confere un premiu aşa, tam-nesam, fără să fi tras niscaiva “sfori”?!); apoi am dat deoparte povestea cu “vârsta rotundă” (pentru care “meritul” îi revine mai degraba Lui decât mie); şi, în sfârşit, m-am gândit la lucrurile relativ importante pe care le-am realizat anul trecut în domeniul poeziei (apariţia antologiei “Hârşt se aude la marginea cimitirului” la Edit. Tipo-Moldova din Iaşi şi a traducerii “Autres caprices” în Franţa). Referitor la ultimul aspect, imaginându-mi că m-aş număra printre cei care au decis premierea, eu aş evidenţia volumul “Mortul perfect”, inclus in antologie, care a apărut în 2002 şi nu a fost premiat atunci din motive “tehnice” (în schimb, laurii revenind celorlalte două din antologie, “Paranoima” şi, respectiv, “Omul de hârtie”). Aşadar, pot considera premiul ca o “reparaţie” făcută peste un deceniu! Cât despre importanţa distincţiei, ea se aliniază celorlalte “premii de excelenţă” acordate de-a lungul timpului şi atât. Dar dacă se va împlini prezicerea din calendarul mayaş, peste o lună ea va deveni într-adevăr importantă pentru că va fi ultimul “premiu de excelenţă” acordat de USR Filiala Iaşi în această lume! ”

Cristian Livescu:

“Aş începe prin a spune că Eminescu mi-a fost un reper de bun augur în toată activitatea mea de critic literar, desfăşurată până acum: în 1989, la centenarul morţii marelui poet, obţineam Premiul Uniunii Ziariştilor din România, pentru un studiu consacrat publicisticii eminesciene; a urmat studiul „Întâiul Eminescu”, apărut în 1998, care şi el a fost răsplătit cu mai multe premii, cu Medalia omagială acordată de Preşedinţia României, pentru contribuţii în domeniu, şi invitaţia de a susţine o comunicare la Colocviul internaţional de la Veneţia, din vara anului 2000, la 150 de ani de la naşterea poetului. Au fost momente emoţionante care m-au făcut să continui cercetarea. Teza mea de doctorat, susţinută cu profesorul Dan Mănucă, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, s-a ocupat pe larg de analiza Manuscrisului eminescian 2259, cunoscut sub numele (impropriu) de Marta, şi căruia eu i-am atribuit numele de „Caietul vienez”, demonstrând că el reprezenta – la modul cum era conceput – proiectul volumului de debut, care venea să definească perioada începuturilor. Am reconsiderat astfel toată discuţia pe seama debutului lui Eminescu, lucru remarcat cum se cuvine de acad. Mihai Cimpoi, eminescolog de autoritate, care a apreciat această idee, inclusiv re-lectura fără prejudecăţi a poemelor din primul segment de activitate. S-a deschis astfel calea poziţionării lui Eminescu printre geniile precoce, nu printre cele acumulative, laborioase, perfecţioniste, în cazul său germinat decisiv de filosofia germană, aşa cum au încercat să-l situeze G. Călinescu, Tudor Vianu şi ceilalţi. În asta stă esenţa cărţii „Eminescu şi enigmele Caietului vienez”, premiată acum la Iaşi. Ce spuneţi, am dreptate?”

ziarulceahlaul

Reclame