MIhail Sadoveanu

Sadoveanu Mihail (5 noiembrie 1880, la Paşcani-Verşeni, comuna Miroslăveşti, Iaşi -19 octombrie 1961, Bucureşti) povestitor, nuvelist, romancier, membru al Academiei Române. Locuitor frecvent al Mănăstirii Neamţ în perioadele 1906-1936 şi 1944-1961. A  mai petrecut numeroase vacanţe la Tarcău, Poiana Teiului, Borca etc. Vizitează pentru prima dată, mănăstirile din jurul oraşului Tg. Neamţ în 1906. La Mănăstirea Neamţ face cunoştinţă cu părintele Ambrozie, cu care va rămâne prieten toată viaţa. Face însemnări pentru volumul de povestiri şi nuvele Oameni şi locuri ce va apărea în 1908, la Ed. Minerva, Bucureşti. Îndrăgostit de meleagurile de pe Valea Ozanei, va reveni vară de vară, la Mănăstirea Neamţ, fiind găzduit în casa ieromonahului Ambrozie. În 1908, în calitate de Inspector al Cercurilor Culturale, trece pe la mănăstirea Neamţ. Din 1910, an de an, până la primul război mondial, participă la şezătorile literare ale Societăţii Scriitorilor Români la Tg. Neamţ şi Humuleşti. Trecerea în eternitate a lui Mihai Busuioc (Domnu’ Trandafir), originar din Boiştea – Petricani, de lângă Tg. Neamţ, în 1912, îl determină să vină la Mănăstirea Neamţ, pentru a strânge informaţiile necesare scrierii Domnu’ Trandafir. În zilele de 3-5 ianuarie 1920 prezent la festivităţile închinate comemorării a treizeci de ani de la moartea lui Ion Creangă, desfăşurate la Humuleşti şi Tg. Neamţ. În anii care au urmat, scrie la Mănăstirea Neamţ, pagini pentru Pilde lui cuconu Vichentie, Viaţa Românească 1922 şi volumul Printre gene, Biblioteca Scriitori români, nr.2, Alcalay, Bucureşti 1923, iar între 1923 – 1925, Lacrimile ieromonahului Veniamin, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1926; Pagini pentru scrierile hagiografice Din vieţile sfinţilor, vol 1, Spre Emaus (în colaborare cu D. Pătraşcanu), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928.

Acţiunea cărţii se desfăşoară la Mănăstirea Neamţ, Schitul Pocrov şi Vovidenia. Între 1928 – 1932, studiază, în Biblioteca Mănăstirii Neamţ, documente istorice pentru Viaţa lui Ştefan cel Mare(scrisă la Iaşi, apărută în 1934, Fundaţiile Regale, Bucureşti) şi trilogia Fraţii Jderi. După 1934, în urma Cuvântării rostite cu prilejul Primului Convent Federal al Francmasoneriei Unite, în Bucureşti, urmată de scrisoarea Patriarhiei Române către Mihail Sadoveanu (1936), se mută la Bucureşti preluând conducerea ziarelor Adevărul şi Dimineaţă.

În 1921 devine membru al Academiei Române. În 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin. În 1936, M. Sadoveanu, G. Topârceanu, M. Codreanu şi Gr. T. Popa scot, începând cu luna ianuarie, revista lunară  Însemnări ieşene.

 Amintiri despre Şt. O. Iosif   

„Era în împrejurimile Bucureştilor, dincolo de Băneasa, într-un cotlon tăinuit, lângă oglinda neclintită şi neagră a unui lac, sub arcuri de dumbravă. Obişnuiţii cafenelelor capitalei nu cunosc asemenea colţuri rare. Crîşmarul cel cu burta mare şi cu şorţul ridicat pînă subsuoară saluta cu zîmbet prietenesc numai mahalagii joviali şi doamne cu fuste creţe şi muşcată roşie la ureche. Vinul lui acru şi pastrama foarte piperată, care sfîrîie îndelung pe grătarul cu jar, au un gust deosebit care îndeamnă la nebunii şi chefuri năprasnice.

Eram acolo, la umbră, într-o zi de vară, cu Iosif, Chendi, Scurtu şi alte două trei obraze, peste care optsprezece ani trecuţi au pus o

pîclă fumurie. Iosif începuse a vorbi. Era un eveniment. Tăcutul, blândul şi timidul Iosif vorbea şi privea cu îndrăzneală în juru-i. Ba merse şi mai departe. Scoase dintr-un buzunar câteva foi şi ameninţând cu ele pe crîşmar, îl întrebă cu mîndrie:

– Ştii dumneata ce am eu aici?

Crîsmarul puse sticla cu vin rece pe masă şi răspunse solemn:

– O poezie! 

  Iosif rămase şi privi cu admiraţie pe patron, care se retrăgea triumfător.

– Însă nu se ştie ce poezie, zise el îndată, înturnându-se către noi. Să-l chem, să i-o citesc şi lui: Balada Irinei!

Omul nostru oficia însă la grătarul cu pastramă care împrăştia miros de grăsime ca o jertfă antică. Cineva fu de părere să nu-l tulburăm. Şi ascultarăm numai noi versurile muzicale, care se armonizau în chip impresionant cu decorul. După ce isprăvi, poetul rămase cu ochii lui bulbucaţi şi mari în apa neagră a lacului, parcă urmărind încă dulcea imagină de legendă a nefericitei Irina. Ş-atunci, ca la un semnal, ieşi de undeva la ţărmul apei, în lumină, un lăutar bătrân, cu trei feciori ai lui după dânsul. S-a oprit, şi-a descoperit fruntea înaltă încununată cu păr alb şi s-a recomandat: Gheorghe Ştefan.

– Are nume de voievod vechi … observă cineva.

Iosif  îl privi cu luare-aminte şi-i zâmbi. Încurajat, bătrânul înstrună cobza. Coardele viorilor se deşteptară grăbit, cel mai tînăr dintre feciori aruncă dumbrăvii câteva note de nai. Iosif era vesel. Era în una din zilele lui bune. Ne mărturisi încet că vrea să puie în încurcătură pe artişti.

– Să ne zici cântecul lui Corbea! Vorbi el cătră bătrân.

– Am înţeles: numaidecât … răspunse umilit Gheorghe Ştefan.

Şi coardele, şi naiul începură riturnela simplă a vechii balade, – iar lăutarul cel cu capul alb şi obrazul negru prinse a ne spune, în versuri surprinzătoare şi măreţe, povestea lui Corbea din trecute vremi. În decorul romantic, lângă crâşma veche, ascultam uimiţi. Ochii poetului deodată se umeziră. Înflăcărat cum nu-l văzusem niciodată, se ridică în picioare şi îmbrăţişă pe cântăreţ, ca pe-un sol fantastic venit între noi din lumea umbrelor.

 

APRECIERI: Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă”.                     George CĂLINESCU

 

Epoca în care scrie Sadoveanu este epoca marelui roman realist, dar şi a romanului modern. Cel ce a fost supranumit „Ceahlăul prozei româneşti“ sau „Ştefan cel Mare al literaturii române“ ori „… al treilea mare Mihai din istoria poporului român“ – Mihai Sadoveanu – una dintre principalele şi maiestuoasele coloane de lumina ale culturii şi ale existenţei noastre – şi-a consacrat extrem de bogata sa creaţie artistică, adunată în peste 120 de volume, unui singur erou: poporul român, surprins în diferite ipostaze şi întruchipări şi evocat în felurite momente, începând din cele mai îndepărtate timpuri ale alcătuirii fiinţei neamului şi până în contemporaneitate.

Eroii lui Sadoveanu sunt exponenţi ai unor categorii, tipuri sau arhetipuri, exemplare pentru umanitate prin faptele lor; autorul a creat o lume prin Vitoria Lipan, Tudor Şoimaru, Ştefan cel Mare, răzeşi şi boieri, pescari, haiduci, militari, popi, avocaţi, vînători, diplomaţi, funcţionari, negustori. Sadoveanu urmăreşte condiţia socială şi cea istorică a individului, descriind lumea satului şi a târgurilor de provincie, realităţile prezente, dar şi cele care aparţin istoriei sau a unui trecut imemorial, pe care documentele nu-l pot atesta. Sadoveanu este creatorul romanului istoric românesc. El vede istoria ca pe o scena imensă, în care se mişcă comandanţi de oşti şi mari voievozi, într-un spaţiu epopeic, legendar şi mitic. Originalitatea operei este dată de capacitatea de a se contopi cu lumea evocată, astfel încât un singur narator, autorul însuşi, povesteşte viaţa din trecut şi cea de azi. Sadoveanu este, aşadar, un scriitor de tip „arhaic“, atras de „epopee, mitic şi tragic“.

    „Ca şi poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adânc al specificităţii noastre.“                                  George  CĂLINESCU