Demnitatea intelectualului român

Sunt convins că lista scriitorilor care nu au pactizat cu comunismul e mult mai impresionantă şi mai importantă decât lista scriitorilor care au pactizat cu comunismul. Dacă extindem explorarea şi exemplificarea şi spre celelalte domenii ale vieţii intelectuale (istorie, filosofie, teologie, sociologie, psihologie, matematică, biologie, inginerie, muzică, arte plastice, teatru etc.), vom vedea că partea necomunistă a intelectualităţii române are o sferă considerabilă. De altfel, ar trebui să luăm în seamă un calcul simplu şi în ceea ce priveşte proporţia de comunişti din naţiunea română. Dacă e adevărat că în 1989 ar fi existat peste patru milioane de membri ai PCR, ne rămâne o sumă de peste şaisprezece milioane de români care nu au fost membri ai PCR. De acord că o asemenea socoteală e simplistă, dar nu pot accepta nici speculaţia aberantă că am fost o naţiune de comunişti şi turnători (cam jumătate-jumătate, după aprecierile cele mai sumbre). Dacă e adevărat că nu toţi cei care nu au fost membri PCR au fost anticomunişti (dar, totuşi, necomunişti îi putem considera într-o proporţie încrezătoare, dacă scădem turnătorii), nu-i mai puţin adevărat că nu toţi cei care au fost membri PCR au fost comunişti convinşi. În sfârşit, reflecţiile în aceşti termeni ar fi încâlcite şi cam fără rezultat unanim acceptat. Un gând însă trebuie formulat cu oarecare fermitate şi claritate: dacă luăm în seamă numărul de membri ai PCR, comunismul nu a ocupat niciodată mai mult de o cincime din conştiinţa acestei naţiuni. E grav dacă apreciem că aceasta a fost partea decisivă, dominatoare şi mutilantă pentru întreg, e mai puţin grav dacă ne gândim că a persitat continuu o masă tăcută, ostilă, regeneratoare, care explică posibilitatea schimbării radicale din decembrie 1989. Ies din aceste consideraţii generale, care îi vor face poate pe unii să zâmbească pentru simplismul lor. În fond, nu masele contează, ci elitele, când vorbim de ideologie şi oportunism. Mă îndrept spre observaţii mai uşor de verificat şi de cuantificat.

Nu poate fi neimportant să stabilim ca un criteriu minimal al demnităţii scriitorului (şi a oricărui intelectual) în perioada comunistă faptul de a nu fi fost membru al PCR. În general, scriitorii care au lucrat în presa cotidiană sau literară, în edituri, în universităţi, în ministere, în diplomaţie şi în alte instituţii politice şi culturale trebuiau să fie membri PCR, era o condiţie ideologică prealabilă de încadrare. Cei care voiau să devină membri ai Uniunii Scriitorilor trebuiau să fie membri PCR, era o condiţie obligatorie, mai ales după 1971. Şi totuşi au existat excepţii, dar numai în perioada Ceauşescu. Mi-am făcut în anii 1990, când aceste declaraţii se cereau şi contau, o serie de însemnări despre scriitorii care ştiu astfel sigur că nu au fost membri ai PCR. Dintre redactorii „României literare” nu au fost membri PCR: Valeriu Cristea, Marcel Mihalaş, Lucian Raicu, Virgil Mazilescu. De aceea au şi fost încadraţi în anumite perioade cu jumătate de normă. O spune Valeriu Crsitea în memoriile sale din volumul Bagaje pentru paradis. Dintre universitari, singurii (după ştiinţa mea) care nu au fost membri PCR sunt Nicolae Manolescu şi Livius Ciocârlie. Primul a afirmat acest lucru în interviurile sale, al doilea o spune într-o însemnare din jurnalul Trei într-o galeră, constatând că e destul de dificil de mărturisit cuiva acest lucru, pentru că întotdeauna e de faţă cineva care a fost membru PCR. Din diverse alte surse, mi-am mai notat că nu au fost, cu certitudine, membri PCR: Ion Zamfirescu, Adrian Marino, Alexandru George, Petru Creţia, Şerban Foarţă, Angela Marinescu, Cezar Ivănescu, Iosif Naghiu, Ilie Constantin, Gabriel Liiceanu, Constantin Abăluţă, Florin Iaru. De la aceştia avem mărturisiri directe, explicite. Putem face nişte deducţii. O categorie aparte o constituie acei scriitori, filosofi, teologi etc. proveniţi din vechiul regim, consideraţi incompatibili cu ideologia comunistă: Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Barbu, Dan Botta, Victor Papilian, Hortensia Papadat-Bengescu, D. Caracostea, D. Popovici, Alice Voinescu, Constantin Noica, D. Stăniloaie, Petru Caraman, Vladimir Streinu, C. Tonegaru, N. Carandino etc. Cred că nici Tudor Arghezi nu avea de ce să fie membru PCR. Scriitorii liber-profesionişti (Adrian Marino, Alexandru George, Şerban Foarţă, extrem de puţini) au putut evita această constrângere. Dar cei mai mulţi intelectuali de prestigiu nemembri PCR provin din rândul pensionarilor mai vechi, pensionaţilor mai noi, ai marginalizaţilor, cei pe care regimul comunist nu miza. Cred că aici ar fi de făcut o listă foarte lungă, de la Adrian Maniu şi Ion Vinea, Ionel Teodoreanu şi fratele său Păstorel Teodoreanu, filosofii Ion Petrovici şi C. Rădulescu-Motru, până la N. Steinhardt, D. Stelaru, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, filosofii Alexandru Bogza (uitat acum) şi Alexandru Dragomir (adus în prim-plan de Gabriel Liiceanu). Dar aş vrea să ies din această capcană, pentru a nu absolutiza un criteriu de dosar politic (dacă un scriitor a fost sau nu membru PCR). În fond contează opera. Ca o curiozitate, amintesc faptul că Petru Dumitriu nu a fost membru PCR (sau, mă rog, PMR, cum se numea înainte de 1965). Nici Petru Groza nu a fost membru PMR, ceea ce nu înseamnă că poate fi plasat în aceeaşi categorie cu Iuliu Maniu sau Ion Mihalache, victime ale închisorilor comuniste. Notez şi alte curiozităţi, de semn contrariu. Paul Goma a fost membru PCR, înscris în 1968, deodată cu Adrian Păunescu şi Al. Ivasiuc, ca urmare a neparticipării armatei române la ocuparea Cehoslovaciei. E apoi de mirare, pentru cine nu ştia, că foarte tânărul Ioan Petru Culianu s-a înscris în PCR. Această situaţie (e drept, ciudată, descumpănitoare) nu diminuează cu nimic meritele disidenţilor Paul Goma şi Ioan Petru Culianu. Demnitatea biografiei în comunism înseamnă şi a nu fi fost membru PCR, şi a nu fi scris texte publicistice de omagiu sau de conjunctură, şi a fi încercat ceva împotriva regimului comunist sau măcar a nu fi fost implicat politic în instituţiile lui. Se putea? Atâtea cazuri o demonstrează că da, se putea.

Voi lărgi aria exemplelor, ieşind din raza unui criteriu biografic strict şi invocând o atitudine mai complexă, intelectuală, politică, religioasă, morală, care implică şi opera sau apărarea operei realizate anterior. Câţi scriitori modeşti au stat deoparte, au suferit în tăcere, dar nu s-au vândut? Mă gândesc la cazuri ca al lui Olimpiu Boitoş, istoric literar, colaborator, printre alte publicaţii, la „Gândul românesc”, sinucigân­du-se în 1954, nume mai important decât al tuturor criticilor oportunişti care făceau legea în anii ’50. Mă gândesc la singuraticul şi discretul poet Aurel Chirescu (1911-1996) sau la Mircea Popovici, în vârstă de 85 de ani astăzi, care nu a revenit în actualitatea editorială din 1946 până în 1987, neacceptând nici un compromis. Mă gândesc la anglistul şi prozatorul Dragoş Protopopescu, care s-a sinucis în 1948 de teama noului regim. Mă gândesc la poetul George A. Petre (mort în totală uitare în 1958), la prozatorul V. Beneş (sfârşit în anonimat în 1960), care nu au căutat pactul compromiţător de dragul unei noi afirmări. Aş putea adăuga, fără să exagerez, zeci de asemenea cazuri – care dovedesc demnitatea scriitorului român, care mai bine tace, se face uitat sau e cât se poate de discret decât să se compromită: Eugeniu Ştefănescu-Est, Al. Duiliu Zamfirescu, Ovid Caledoniu etc. Din categoria marginalilor discreţi, cu o operă afirmată modest, merită să-i amintim măcar pe Olga Caba, Ovidiu Constantinescu, Mihai Moşandrei, Eta Boeriu, Mihail Crama, Pericle Martinescu, Alexandru Husar, Vasile Lovinescu, Melania Livadă, Ovidiu Cotruş, Pan N. Vizirescu – ultimul supravieţuitor din grupul de la „Gândirea”, Arşavir Acterian etc. Ştiu care ar fi reacţia posibilă de minimalizare din partea intransigenţilor: aceştia sunt oricum scriitori minori! Dar problema demnităţii biografiei şi a operei se pune la fel – şi în cazul scriitorilor mari, şi în cazul celor mici, tentaţia compromisului e aceeaşi. Avem însă şi cazuri de mari spirite, suportând cu o mare demnitate sfârşitul aproape în anonimat. Chiar dacă mă repet, îi reamintesc cel puţin pe Hortensia Papadat-Bengescu (m. 1955), Victor Papilian (m. 1956), Ionel Teodoreanu (m. 1954). Îi adaug pe filosofii P. P. Negulescu (m. 1951), Mircea Florian (m. 1960), Ion Petrovici (m. 1972), Constantin Rădulescu-Motru (m. 1957). Pe lângă aceştia, alţi filosofi nu au căutat compatibilizarea gândirii lor cu comunismul: Anton Dumitriu, C. Noica, D. D. Roşca, Petre ţuţea, Mihai Şora. Vasile Băncilă (m. 1979), autorul unor cărţi despre C. Rădulescu-Motru şi L. Blaga, scria în secret şi în răspăr Carneţele cu dinamită în anii 1954-1960. Aram Frenkian (m. 1964), autorul studiului Scepticismul grec şi filosofia indiană (1957), lucra în ultimii ani ai vieţii la tema Plotin şi Orientul. Clasicişti şi filologi ca D. M. Pippidi, M. Nasta, Petru Creţia etc. s-au sustras şi ei culturii oficiale. Au putut-o face şi mulţi folclorişti şi etnologi, a căror operă rămâne pe deplin valabilă: Petru Caraman, Gh. Vrabie, Ovidiu Papadima, Ernest Bernea, Mihai Pop, Romulus Vulcănescu, Ovidiu Bârlea, Adrian Fochi, Ion Taloş.

Preoţi, scriitori şi filosofi au gândit alternative, cum e aceea a grupului „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim, în care sunt cuprinşi în grade diferite de integrare, simpatizanţi sau simpli participanţi la conferinţele în cerc închis: V. Voiculescu, Sandu Tudor, Al. Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Al. Elian, arhimandritul Benedict Ghiuş, Anton Dumitriu, Paul Sterian, C. Noica, Petru Manoliu, H. H. Stahl, Andrei Scrima. Mitropolitul Antonie Plămădeală, aflat pe drumul iniţierii isihaste în acei ani, a calificat pe bună dreptate activitatea acestui grup ca „rezistenţă spirituală ortodoxă împotriva comunismului”.

Însumând cazurile de demnitate a intelectualilor români în timpul comunismului şi combinând argumentele biografice cu argumentele operei, ieşind din perimetrul strict al literaturii, găsim suficiente exemple în sprijinul unei exemplarităţi morale ce a fortificat o alternativă ideologică necomunistă, dacă nu explicit anticomunistă, în orice caz de rezistenţă intelectuală grevată pe o tradiţie profundă, salvatoare: istoricii Gh. I. Brătianu, David Prodan, Silviu Dragomir şi Alexandru Zub, pedagogul şi publicistul Onisifor Ghibu, psihologii Florian Ştefănescu-Goangă şi Nicolae Mărgineanu, sociologii Anton Golopenţia şi Dimitrie Gusti, criticii de artă Petru Comarnescu şi Ion Frunzetti, teologul Dumitru Stăniloaie, matematicienii Grigore Moisil şi Solomon Marcus, compozitorul Dimitrie Cuclin, filosofii Mircea Vulcănescu, Mircea Florian, Alexandru Bogza, Alexandru Dragomir şi Constantin Noica, arhitectul G. M. Cantacuzino – pe care îi văd alăturaţi tuturor scriitorilor pe care i-am pomenit. Argumentul exilului, ca o altă formă de demnitate, aduce şi el alte numeroase exemple, dintre care C. Brâncuşi, G. Enescu, Mircea Eliade, E. M. Cioran, Eugen Ionescu vegheau în modul cel mai mustrător la orice compromisuri.

Ne complacem într-o stare paralizantă de culpabilizare, victimizare şi rechizitoriu pentru oportunisme şi laşităţi ale intelectualilor în timpul comunismului, căutând cu o satisfacţie maladivă vinovaţi, ticăloşi şi lichele. De ce n-am căuta, stimulator, nevinovaţi, rezistenţi, opozanţi şi intelectuali morali, care să ne oblige la o competiţie cu altă miză, radical schimbată?

de Ion Simuţ

romlit.ro

Un gând despre „Demnitatea intelectualului român

  1. Demnitatea intelectualilor ?
    ]:”Paziti-va de carturari,carora le place sa se plimbe in haine lungi,care iubesc plecaciunile in piete,si scaunele cele dintai in sinagogi si locurile cele dintai la ospete,mancand casele vaduvelor,si de ochii lumii rugandu-se indelung”spunea Iisus cu 2000 de ani in urma, spuse consemnate in Biblie
    .Si cum adevarurile Bibliei sunt eterne, ne-a fost dat si generatiei noastre sa vedem cum carturarii romani si-au etalat din plin,dupa anul 1989, egoismul si imoralitatea evidentiate de Iisus,:
    ==Carturarii manageri,administratori si AGA-mani,au jefuit si au falimentat, intreprimderile de stat pe care le conduceau,devenind multimiliardari:
    ==Carturarii avocati,magistrati, politisti,prin comertul cu dreptatea au ajuns multimiliardari;
    ==Un mare numar al carturarilor medici au facut averi, exploatand durerea semenilor;
    ==Zeci de mii de carturari ofiteri si generali,care erau platiti sa apere averea poporului roman,au trecut cu arme si interese in tagma jefuitorilor si sinecuristilor;
    ==Carturarii profesori vand note si diplome;si apoi se lamenteaza de lipsa de educatie si civism a fostilor elevi,…. ajunsi carturari.
    ==Simuland democratia ,carturarii politicieni au preluat puterea in stat,legiferand in primul rand propriile privilegii, onoruri, demnitati si salarii mari pentru tagma lor,luate din buget, adica din buzunarele vaduvelor si saracilor.Acesti carturari care au condus Romania dupa 1989 au comis impotriva poporului roman un fariseic dar veritabil genocid.; nu au ucis; jefuindu-i si umilindu-i ,i-au determinat pe romani sa-si doreasca moartea;
    Ca urmare a acestei politici, prin foamete, sinucideri, avorturi, autoexilare,populatia Romaniei, condusa de carturari, a scazut in 20 ani cu trei milioane de oameni.
    Setea de inavutire si endemicele pretentii egoiste si egocentrice, au fost esenta maniei lor revolutionare si motivele pentru care l-au ucis pe rivalul lor egocentric Nicolae Ceausescu.

    Carturarii romani ce au intrat in viata publica dupa 1989,ne-au demonstrat ca nu au principii etice, ci numai pretentii si interese;nu cunosc sentimentul datoriei si nici al demnitatii de a trai din ce produc si vand.,caracteristici ale omului civilizat.
    Sinecurile si cersitul de la buget, de la sponsori, sau mai nou de la organizatii internationale, alaturi de abuzuri si inselatorii, sunt baza existentei lor;
    Parazitismul este modul lor de viata.
    Iisus, le cerea sa-si iubeasca semenii, sa-si vanda averile si sa le dea la saraci;si pentru asta L-au ucis.Si pe Iisus si pe Ceausescu din acelasi motiv.
    Stiu ca sunt si intelectuali ce pretind ca sunt civilizati; Dar daca tac, consimt.[/b]

Comentariile sunt închise.