Maria Rugină – Ecouri

,,Găuri negre în comori”

Un om, o carte, un cuvânt –
Comori în care îmi ascund
Preaplinul meu cel mai profund,
În care plâng, în care cânt
Iubirea mea pentru cuvânt.

Când vreau să știu, instantaneu,

 Câți inși au dat planetei oase,

 Îmi număr lacrimile arse,

  Care lipsesc din lutul meu

                        Și mă aprind instantaneu.

 

            În lanțul cărților citite,

            Când aflu lipsă o verigă

            Și nerăspunsul mă intrigă,

            Îl strig, cât pot, către elite,

                        Spre a se face mai citite.

           

            Iar dacă înțelesul plânge,

            Strângându-l golul din cuvânt,

            Țintesc în mine punctul sfânt

            Și las, în alb, să curgă sânge

                        Peste-nțelesul care plânge!

 

                        Un OM, o CARTE, un CUVÂNT –

                        Comorile prin care sânt!

 

 

,,ECCE  HOMO”

 

            Filosofia nu-i un moft,

            Ci chiar sămânța pusă-n măr,

            E prelumina concentrând

            Un sâmbure de ADEVĂR.

 

            Substanțele sudate-n om,

            Unindu-se prin separare,

            Se întâlnesc în punctul fix –

            ESENȚĂ, prin determinare.

           

            Etajele-laborator

            Ne dau contur piramidal:

            Din trup se-nalță rațiunea,

            Pe ea, simțirea– IDEAL.

 

            Lăsat să fie ca întreg,

            Omul se coace și se are,

            Dând lumii tot ce a primit:

            LUMINĂ, ,,chip și-asemănare”.

           

                        Un sâmbure de adevăr:

                                    Esența, prin determinare,

                                                Pe ea, simțirea-ideal,

                                                            Lumină, ,,chip și asemănare”.

 

 

PING-PONG

 

            Când ,,Dumnezeu” urcă prea sus

            Și nu-i găsești asemănare,

            Se-ntâmplă, între cei doi poli,

            Un fenomen numit ,,fractare”.           

 

            Când un fractal, împins spre cer,

            Uită de unde a plecat,

            Iar stelele nu îl primesc,

            El va rămâne suspendat.

           

            Din golul său interior,

            Nimicul se va strecura,          

            Umplând chiar locul părăsit

            De mare ne-înălțimea sa.

           

            Și dacă, obosit, va cere

            Mormânt de veșnică odihnă,

            Nimicul îi va râde-n nas,

            Văzându-și liniștit de tihnă… 

Reclame