Dorina Neculce – poezie

Vade mecum

luna râdea
și îi zâmbeam
metalic
îngerii cădeau
din vitralii
se zăreau pașii mei
goliți de trup
(ca o reluare de imagine
proiectată cu încetinitorul)
apăsam cu mâna steaua cea
mai zimţată

și visul mă visa

pe când eu încă striveam scoici
pe faleza pustie
nisipurile intrau în mine
prin talpă
vorbeau în șoapte amare
despre peregrinările tale
din adâncuri
căutai ochi
să ți-i așezi drept faruri
în spate îţi
fluturau franjuri
din perdeaua timpului
luna mă chema

și eu te strigam
ferecată în mijlocul luminii translucide
a unei chakra
începeam să te absorb
ca pe un elf dansând
cu ochii larg deschiși în bătaia vântului
cu pletele de fum
urmează-mă
urmează-mi timpul fecund

lupul urlând

 

ploaia de frunze și flori roze îmi
străpunge pieptul în șase
colțuri de stea
tu lasă-ți genele
deschise în umbra
Lui
se scaldă și lumina halucinantă a
lunii cu colții cenușii de plumb

***

se preling înserările
pe lângă zidul obsesiv
aduc de veacuri ofrandă/trupul tău
repetiv
iată se izbește
se izbește de caldarâm

„a murit din prea multă dragoste stoarsă cu unghiile din oase” ziceau bătrânele de după garduri înalte ochii lor par azi ochi de pisică bolnavă
agonizând

ai auzit vreodată lupii urlându-ți în tine cu boturile
înfipte
în ceafă cu gheara zimțată sfredelindu-ți obrazul?
buzele-ți plesnesc în șuvoiul albastru omul
cameleon ca un burete
te absoarbe râgâind

încearcă fuga cu zilele în buzunare cu
noaptea în talpa dreaptă
vulcan ingrat de negând
câțiva pași la răsărit
se arată apusul
simți?
lumea se scufundă
cu picioarele în tine
privirea lovește
ba simte
când o atingi se face felină
amorțită ghemuită și rece
torcând
la capăt de pădure
…fluturii din tâmpla mea stângă
te inundă cu noaptea din mine întrebând:
„ai auzit în tine
vreodată
lupul urlând?”

În alte ţinuturi

 

cântecul lebedei

 

tabloul îşi desfăcea pânza în fâşii
se împărăţea o ceaţă cenuşie peste hotarele luminii
auzeam cântcul lebedei
îşi unduia trupul
lăsând sufletul să i se contureze fin în pânza zdrenţăroasă
a mării

se îneca soarele
o dată
şi încă o dată
am făcut un semn al crucii
pe spatele lemnului
şi lemnul învia timpul suflând
în cele patruzeci de buzunare pe care
înadins mi le-ai cusut pe dedesubt
ca să îmi ascund
gândurile ce mă trăgeau
spre lumea pe care voiam să o las în urmă
pentru că-mi şuirea vorbe care plezneu ca nişte bice pe spinare
carnea se desfăce
şi eu credeam ca mi-ar încăpea o altă haină pe dedesubt
ba poate chiar pe sub pielea asta tăbăcită
care se desprindea fără mare efort
aşa
ca o crisalidă 
nefolositoare
gândurilor tale obosite

dar sunt aceeaşi/altfel

dragul meu

cândva dezbinând

cândva dezbinând

poate o să plec şi eu cândva dezbinând

acest cântec poate o să mă îngrop

ca un orologiu bântuit de

atâta strigat poate

o să mă închid de-a-pururea 

într-o margine aţoasă de cuvânt///şi

mă voi stinge

trăgând zăvorul

cu scrâşnit de oase

în faţa porţii o să

îmi aşez mătăsuri alese

pânze albite îngeri albaştri

icoane ceruri vor mâna

spre tine scârnavul meu trup

din care s-or înfrupta

 şi corbii cu fâlfâiri sinistre

ce naiba creştinule

neîmpăcare spurcată

rostire dreaptă

nedreaptă

a plecat…

ei şi

gata

aicea nu-şi mai au rostul

cheile ruginite

uşile paradisului 

se deschid înclinând

partea orizontală

aşa

aşa mă

şi împreunez cu tine

coapsă lângă coapsă gură

lângă gură geană peste

geană neîntrebatule pământ

închina-mă-voi dară

mă voi închina

misionara-misionara.

2 gânduri despre „Dorina Neculce – poezie

Comentariile sunt închise.