Ibrăileanu, cititorul

  Ibrăileanu a fost nu doar cel mai important critic român de la începutul secolului trecut, ci si unul dintre marii profesori si creatori de scoală, care a izbutit să readucă Iasul pe harta culturală a tării, după exodul junimistilor în Capitală. Ca să parafrazăm o butadă celebră, am spune că redobîndirea prestigiului de altădată al Moldovei si al Iasului n-ar fi fost cu putintă dacă autorul Adelei nu si-ar fi pus talentul în operă si geniul în viată – mai exact: în „Viata Românească”, revistă care, sub conducerea sa, a dominat scena literară autohtonă timp de peste două decenii. Într-adevăr, desi a reusit să obtină colaborarea scriitorilor de prim plan din epocă, adeseori, în lipsa unor materiale de calitate, Ibrăileanu se vedea nevoit să compună el însusi, sub fel de fel de pseudonime, mare parte din textele destinate diferitelor rubrici. Efortul era urias, si numai un intelectual dispus la sacrificiul de sine si-l putea asuma, în numele unei cauze mult mai nobile decît mărunta, egoista tendintă de afirmare a propriei personalităti. Asa se explică de ce, cu cîteva exceptii, majoritatea volumelor de critică publicate de Ibrăileanu au un caracter eterogen si improvizat, de „culegere”, textele fiind de cele mai multe ori preluate direct din revistă, fără alte modificări.

Lăsînd pe seama celor mai tineri si critica de întîmpinare, si revista, în ultimii ani bătrînul critic obisnuia, departe de oameni, să recitească autorii preferati (Tolstoi, Turgheniev, Maupassant, Hardy sau Anatole France), despre care a scris pagini memorabile, pline de observatii surprinzătoare, formulate într-un stil concentrat, lapidar, presărat cu reflectii ruminate într-o viată trăită în preajma marilor cărti. Ibrăileanu a fost, de fapt, unul dintre cei mai subtili si pasionati cititori dintre criticii nostri. Când afirm asta vreau să spun că există o artă a lecturii (asa cum există si o artă a conversatiei) la care numai putini intelectuali au avut si au cu adevărat acces. După cum se stie, cititorii pursânge sunt insii contemplativi, cu imaginatie bogată, predispusi mai curând la visare si la o trăire calitativă a timpului, a timpului condensat în clipe de gratie si de frumusete. E vorba, bineînteles, de intelectualii care nu si-au pierdut umanitatea si nu s-au lăsat orbiti de criteriul eficientei, ca atâtia dintre profesionistii robotizati din ziua de azi. De aceea, probabil, si mărturisea profesorul iesean la un moment dat, excedat de servitutile meseriei de gazetar si de interpret de serviciu al cărtilor scrise de altii, că „salvarea criticului stă în tăria lui de a deveni cititor”. Si nu doar criticul se salvează învătând să citească si să asculte timpul. Luând o carte în mână, se poate salva orice om cu orgoliu de trestie gânditoare.

 Anul acesta, la sfârsitul lui mai, în preajma zilei de nastere a criticului de la „Viata Românească”, a avut loc prima editie a Colocviilor „G. Ibrăileanu”, la Târgu Frumos. Si m-am gândit că evenimentul nu poate fi marcat fără a da glas câtorva reflectii semnificative, cred eu, pentru caracterul profund umanist al ideilor estetice si morale din cărtile magistrului de la „Viata Românească”. Iată la ce m-am oprit:

 „Delicateta este calitatea supremă si cea mai rară a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte: inteligenta, bunătatea, altruismul, generozitatea, discretia, mărinimia scl. Un om lipsit de o singură calitate a sufletului nu mai are delicateta complectă. Atunci ea este cu lacune si cu eclipse”.

 „Dacă n-ai în tine destulă politetă pentru toată lumea, fii mai politicos cu inferiorii decît cu egalii, mai politicos cu egalii decît cu superiorii. Lipsa de politetă fată cu egalii si cu superiorii este numai o necuviintă, care îti poate atrage represalii, pe cînd fată cu inferiorii este o cruzime si o lasitate, căci provoacă o durere care nu poate riposta”.

 „Cea mai subtilă dintre plăceri e aceea de a fi simplu, modest, naiv, supus, prevenitor, a avea aerul că întelegi cît mai putin sau nimic din ceea ce nu ti se spune, dar în acelasi timp a întelege tot si a privi totul cu detasare si cu o linistită ironie”.

 „Cînd cineva persiflează morala, toate probabilitătile sînt că e un om de treabă. Cînd cineva predică necontenit morala, toate probabilitătile sînt că e un om plin de păcate”.

 „Ori de cîte ori în societate, în loc de a-ti da pe fată ideile si sentimentele, ai reusit să spui o vorbă banală, lipsită de orice culoare personală, ai cîstigat o victorie împotriva vulgaritătii”.

 „Dacă facem abstractie de punctul de vedere moral, ipocrizia bine reusită si bine sustinută este victoria omului asupra animalului, a constientului asupra inconstientului, a inteligentii asupra sentimentelor, este suprema afirmare a acelei virtuti care formează piatra angulară a caracterului si care se numeste stăpînire de sine”.

 „Nu te certa cu viata. Nu fi o fiintă abstractă! Frecventează societatea, petrece, glumeste, joacă cărti, bea, ia-ti o amică, ori, dacă nu se mai poate, fă ceea ce se zice că făcea Sainte-Beuve prin coridoare cu personalul de serviciu de sex opus. Nu te certa cu viata, nu face pe cimpanzeul abstract!”

 Fără a păcătui prin eternul parti pris provincial-regionalist, am convingerea că Ibrăileanu a stiut să privească viata cu atentie si cu pasiune, ca un îndrăgostit lucid, care a înteles că nu poate tine timpul în loc. Nici măcar cu o carte. Dar asta nu l-a împiedicat să citească mereu si să se gândească, totusi, la o salvare.

   Antonio Patras

convorbiri-literare

 

 

Reclame