Eminescu, din nou

E greu să abordezi cît de cît original un autor de talia lui Eminescu, emblematic pentru o întreagă literatură si precedat de o uriasă traditie exegetică. De usoare încremeniri în anume interpretări, zgomotoase si saturate, ca si de tăceri, în anumite privinte, profită Ioana Bot în Eminescu, explicat fratelui meu (Art, 2012). După evenimentul publicistic din 2008, generat de cartea lui Iulian Costache (Eminescu. Negocierea unei imagini), splendidul eseu critic al autoarei clujene tinde să rămînă unul la fel, prelungind, astfel, eminescologia contemporană în neasteptate si generoase directii.

Ioana Bot caută să răspundă, acum, nu doar unor exigente de lectură proaspătă si unor simple recontextualizări, ci să se adapteze ingenuitătii unui „celălalt”, hermeneut curios, dar neprofesionist. E vorba, adică, de felul în care ar putea fi recitit Eminescu naiv, modern si cosmopolit, fără zgura multiplelor recitiri nationale si a mitizărilor de tot felul. „Exercitiile de microlectură”, cum însăsi le numeste, tin cont de o „fraternitate indicibilă” cu cititorul, căruia încearcă să-i transmită sensuri noi din poezia unui monumental romantic, dar si un drum către sinele autoarei, deloc ingenuă. „Admit că nu numai sensurile operei eminesciene mă interesează, ci si capacitătile lecturii de a accede la el”, afirmă Ioana Bot. „Experienta intimă a operei mă determină să afirm că ea apartine, tipologic, acelor scrieri moderniste ce rezistă – în mod definitoriu – lecturii si interpretării, putînd să lumineze în chip aparte miscările cititorului care caută a o cunoaste. Inocent si ipocrit, deopotrivă fratele meu, cititorul, este subiectul alegoric al acestei experiente”. Constientă de imperfectiunea oricărei lecturi, Ioana Bot se avîntă temerar în a întîlni revelatiile textelor eminesciene, a le confrunta cu sine si a le dărui, apoi, unui cititor dispus, încă, la o intimitate originară a receptării.

Puse sub auspiciile barthesiene ale unui „discurs îndrăgostit”, tribulatiile si plimbările interpretative ale autoarei intersectează poeme cunoscute mai mult sau mai putin, dar, oricum, generoase în imaginar. Poemele eminesciene de dragoste, de pildă, caută rostirea fundamentală a iubirii, functia predicativă, iar nu cea referentială. Lirica erotică eminesciană e, în viziunea Ioanei Bot, „de dragoste”, nu „despre dragoste”, căci identificarea istorică a modelelor reale nu are importantă. Spre deosebire de alte epoci (medievală, renascentistă), poezia de dragoste a lui Eminescu (nu atît arhicunoscutele Floare-albastră, Venere si Madonă, Luceafărul sau Dorinta, cît cele din caietele postume, Locul aripelor, Călin, Gemenii) „tematizează exclusiv alegoric” si se deschide către „un orizont al Fiintei” care-i conferă o uimitoare perenitate. „Spatiu scriptural de o irezolvabilă eterogenitate”, ruptă de falii, influente si simbolistici diverse, erotica eminesciană nu transfigurează doar o experientă anume, ci codifică în limbaj o cosmologie si o ontologie. Ambele, transnationale si dincolo de biografie. În ce priveste influenta folclorică, analizele unor Memento mori, Muresanu sau Făt-Frumos din lacrimă demonstrează abateri de la tipologia populară, în sensul unui vizionarism motivat intrinsec de obsesia simetriei si a convertirii formelor simple. Abordată într-un capitol separat, Oda în metru antic revelează un Eminescu revoltat împotriva formelor metrice constrîngătoare si indiferent la ideea poetică exprimată într-o limbă frumoasă. Ceea ce marele poet a dorit a fost să exprime mai degrabă un „zgomot” preexistent, o nebuloasă informă, un sens aproape indicibil, în luptă acerbă cu structurile retorice antice sau de altă natură. Epigonii, si ea analizată separat, nu ar epuiza toate întelesurile, dacă ar fi interpretată în afara binecunoscutelor indicatii eminesciene – o diatribă împotriva poeziei contemporanilor. Epigonii, elogiind canonul înaintasilor ilustri, „o face prin intermediul unei poetici care nu le este definitorie înaintasilor respectivi”. Cu alte cuvinte, în opinia Ioanei Bot, Eminescu pune la încercare vechi forme si teme „pentru a exprima alegoric o nouă paradigmă, o nouă mentalitate”, ceea ce autoarea numeste „paradigma modernismului major european”. Subversiunea marelui poet face ca figurile discursului său să se blocheze în mecanismul propriei retorici, pentru a deschide o alta, revolutionară, si pentru a pune în opozitie ireconciliabilă cele două canoane literare. În fine, „sfîsierile retorice” ale corpului (în Povestea magului călător în stele, în Gemenii ori în Odin si poetul) dezvăluie un trup martirizat, „o implozie a discursului sub povara propriilor prezumtii de semnificare”, pentru că devine problematizantă, la Eminescu, însăsi „capacitatea limbajului de a exprima imaginea lumii” prin „corpul de cuvinte al poeziei”.

Cele trei capitole finale — Tema patriotică în poezia eminesciană, fată cu stereotipiile criticii; Un produs românesc refuzat la export: Mihai Eminescu, poet national si Un poet pentru secolul XXI — formulează, la rîndu-le, edificatoare concluzii. Ele schimbă usor unghiul din care am privit lucrurile, pînă acum. Mai întîi, sustine Ioana Bot, tema patriotică e, la Eminescu, diferită de cea a pasoptistilor. Patria nu mai trebuie apărată si iubită declamatoriu, obiectiv, ci e „adevărul ultim al fiintei poetice”, e „jumătatea eului, spatiul său originar, thanatic si protector”, deci o fantasmă integrată în coerenta viziunii eminesciene de ansamblu. Apoi, mitul unui poet national e o creatie a unei traditii interpretante, care nu are legătură cu „acest mare scriitor al sfîrsitului de secol XIX”. Eminescu ar trebui „exportat” detabuizat, fără povara imaginarului politic national, prin eforturi de traducere profesionale si prin demersuri comparatiste serioase. Retin si interesanta propunere a autoarei clujene pentru o recompunere a cadrului, a vietii cotidiene din vremea lui Eminescu si a locurilor prin care a trecut, cu ajutorul cinematografului, a unui circuit turistic inteligent si chiar a unui nou roman despre viata poetului. În sfîrsit, noutatea, complexitatea si valoarea operei eminesciene au ambiguizat figura poetului, în posteritate. El nu a făcut decît să blesteme lumea si să demaste răutatea ei structurală, în numele propriilor puteri vizionare, ceea ce literatura, domeniul de avangardă al tuturor epocilor, a făcut dintotdeauna. E vorba, pînă la urmă, în opinia Ioanei Bot, de raportul dintre „istoricitatea receptării marilor scriitori” si „clasicitatea lor supratemporală”. În această perspectivă, Eminescu nu e un autor de secol XIX, obedient paradigmei din care a apărut. Eminescu rămîne un poet care se adresează spiritelor din toate timpurile, pentru că el a fost o natură profund metafizică, adîncă si plurală. „Lectura lui va da, cu sigurantă, o nouă ordine bibliotecii imaginare care îl contine”, si trebuie să-i dau dreptate autoarei, pentru că o dovedeste remarcabil.

Punctată de referinte bibliografice relevante si de surprinzătoare inferente deconstructiviste (punctul de pornire e Paul de Man, cu analitica figurativului si a alegoriilor lecturii), eseul Ioanei Bot ne oferă un Eminescu slăbit de legătura cu un limbaj exegetic înghetat. As spune chiar că e slăbit de legătura cu propriul limbaj, în măsura în care revolutia sa poetică e încorsetată de o expresivitate limitată. Nu e vorba de vreo intentie demitizantă sau de vreun tribut plătit epatărilor prea sonore, ci de o lectură lucidă si onestă, cu scopul unei restituiri empatice, mereu în luptă cu retorica înselătoare si cu virtualitătile numărate. Ceea ce nu credeam să mai văd la un asemenea subiect, spre lauda autoarei. Acum mă număr si eu, onorat, printre „fratii” ei, înveterati cititori ai lui Eminescu si ai acestei cărti, deopotrivă.

Adrian G. Romila

convorbiri-literare

Reclame