Despre prieteni din viaţă şi din moarte!

Sub o fotografie din 2003, realizată la Tg.-Mureş de către subsemnatul, înfăţişându-i pe poeţii Adrian Păunescu şi Nicolae Băciuţ (fotografie apărută şi în cartea mea, „Epistole către Adrian Păunescu. Carte de iubire”, aflată la cea de a IV-a ediţie), scriam despre aceştia ca fiind „cei mai buni prieteni ai mei din viaţă şi din moarte”.

Informaţia-mărturisire rămâne valabilă şi în prezent, deşi unul dintre ei, marele poet Adrian Păunescu, este de aproape doi ani în eternitate. Prieteniile adevărate nu se schimbă precum cămăşile sau cravatele, nu se degradează precum clădirile nelocuite, viaţa şi moartea neavând, chiar dacă ar vrea, ce să le facă. Prieteniile sunt clădiri locuite, entităţi vii, clădite pe acţiuni şi fapte reciproce de preţuire, pe afinităţi şi speranţe comune. Sunt indestructibile, dintr-un „aliaj mai tare ca fierul!”. În aceste câteva zile, între serioasele investigaţii şi operaţia pe inimă de  săptămâna viitoare, reieşită ca o concluzie firească a observării atente şi sofisticate a „motorului” (cu şi fără ghilimele), încerc să-mi văd în oglindă retrovizoare viaţa mea, să-mi redefinesc statutul meu între fiinţele umane, dragi, familia şi prietenii, dar şi raportul meu cu Dumnezeu. E mult de spus şi timpul puţin, aşa că voi încerca să scriu pe mai multe paliere, specifice „adrisanţilor”. Aşadar, reduc prezentele rânduri la cei doi „prieteni ai mei din viaţă şi din moarte”, printre alte prietenii onorante şi pline de frumuseţe şi substanţă (cu prof. Cornel Popa, scriitorii Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Dumitru D. Silitră, Aurel Hancu, dar şi Zoltan Demeter, Duca Ioan, prof. Gheorghe Nan  etc.).

Nicolae Băciuţ a fost de curând la Frankfurt (Germania), răspunzând unei invitaţii, la un mare Festivalul de carte. Îşi urmează calea de scriitor de elită al naţiei, de ambasador cultural ce dovedeşte că putem, dacă vrem, să ne trecem peste graniţă nu numai infractori, cerşetori şi prostituate, ci şi vârfuri (inclusiv culturale) ce ne arată valenţele spirituale de netăgăduit. Adrian Păunescu este la aproape a doua rotire, împreună cu pământul, din pământ, în jurul soarelui. Niciunul dintre ei nu are astâmpăr, mişcându-se pe pământ sau/şi cu pământul deodată. Se petrec, conform destinului lor.

M-am bucurat de prietenia şi protecţia lor şi încă mă mai bucur. Deşi ar părea nefiresc, şi de acolo, de la Bellu, simt că Adrian Păunescu mă protejează şi-mi dă încă putere să-mi iubesc patria şi locurile natale, să mai cred în idealurile neamului, în îndrăzneala de a-şi găsi un rost şi loc sub soarele de mâine. Astăzi, fiul meu mi-a trimis de la Dijon (Franţa), unde este masterand, beneficiind de o bursă Erasmus, un film, cu prezenţa Cenaclului „Totuşi iubirea”, condus de Adrian Păunescu, la Chişinău, la 1 Decembrie 1995. Îl vizionez, reumplându-mă de iubire şi de credinţă a unui bine posibil (şi nu doar ipotetic) pentru neamul meu şi ţara mea, pentru un viitor, cât de cât acceptabil, pentru unitate în gând şi faptă. De altfel, într-un poem dedicat poetului „tineretului în adidaşi şi al generaţiei în blugi”, îi spuneam, adresându-mă „direct” din viaţa mea în moartea lui, că el, adică Adrian Păunescu, nu va putea decât să ne adune, în jurul versurilor, ca în jurul focului, în jurul iubirii, ca sursă de căldură, necesară încrederii şi mersului înspre viitor!

Nicolae Băciuţ, cu discreţia celui care vrea să dăruiască bucurii, fără de plată,  din altruism şi generozitate, a fost şi este de ani buni nu numai editorul şi lectorul cărţilor mele, dar şi prietenul care nu m-a lăsat la nevoie. Sunt multe, foarte multe de spus. De exemplu, la un proces de acum câţiva ani, cu „ciocoimea nouă” din Târnăveni, a rămas ore întregi cu mine în aşteptarea înfăţişării, ca martor în faţa instanţelor de judecată, deşi în aceeaşi zi era înmormântarea unei personalităţi istorice din Tg.-Mureş, cu care acesta colaborase intens. „Pe el nu mai pot să-l ajut, dar pe tine da”, a fost răspunsul acestuia la situaţia dată, pe care destinul o complicase. Chiar în vara acestui an, acesta mi-a organizat (alături de scriitoarea şi ziarista Mariana Cristescu), la el acasă (cu marea strădanie a Codruţei, soţia lui), sărbătorirea lansării la Tg.-Mureş a unei noi cărţi, ce a concis cu sărbătorirea zilei de naştere, sărbători dublate şi de lansarea unei noi cărţi de teatru, de-a fiului meu. Sunt dovezi tacite de prietenie adevărată. Adevărată cu A mare! Ca să nu mai zic de zecile şi zecile de acţiuni culturale, de la lansări de carte la expoziţii, concursuri literare sau manifestări cultural-patriotice, unde l-am însoţit, în judeţ şi în ţară, în cei aproape 30 de ani de când ne cunoaştem, şi unde acesta mi-a dovedit mereu că-mi este aproape! Tot referitor la distinsul meu prieten din Tg.-Mureş, îmi pare rău şi acum că nu am putut intra în posesia nici măcar a unei fotografii, realizate în 2008 (deşi au „ticăitr” zeci de blitz-uri) la una din venirile lui Adrian Păunescu la Tg.-Mureş, cu prilejul obţinerii unui premiu („Soarele de aur”, „Cetăţean de onoare al culturii” ), când Nicolae Băciuţ i-a propus acestuia (propunere acceptată) o fotografie cu doi „bodyguarzi ai poeziei”, Nicolae Băciuţ şi Răzvan Ducan. Ar fi fost o frumoasă amintire în trei, cu „prietenii mei din viaţă şi din moarte”! (Poate că se va găsi totuşi vreodată la cineva o astfel de fotografie!)

Adrian Păunescu, la rândul lui, a vorbit de două ori personal cu ministrul Sănătăţii, pentru ca soţia mea şi, prin ea, toţii bolnavii din România, să beneficieze, la farmacii, de un anumit medicament, vital pentru ei, aflat în suma celor câteva sute cu acces gratuit, dar neadus din străinătate, din cauza insolenţei celor care văd câştig doar în cantităţile uriaşe importate, ignorând pe cei puţini şi cu boli rare. A scris din convingere şi, vreau să cred, nu ca hatâr făcut mie, o prefaţă şi o postfaţă (mai mult decât măgulitoare) la un volum de versuri de-al fiului meu, în anii lui de început, fiu pe care l-a publicat constant apoi în săptămânalul lui, „Flacăra lui Adrian Păunescu”. M-a poftit în casa lui de la Bucureşti (ulterior, şi pe fiul meu), m-a poftit la masa lui, mâncând împreună din aceleaşi bucate. Mi-a permis să-i prezint cărţi în librării, biserici şi instituţii de cultură mureşene. Mi-a permis să-l aştept pentru întâlniri de neuitat, pe la cabane şi casele prietenilor lui, şi ulterior ai mei. Mi-a permis să-i spun despre oraşul meu natal (Târnăveni), să-i arăt mostre din preocuparea culturală a locuitorilor săi. Mi-a permis să mă umplu de preaplinul lui de cultură şi frumuseţe. Mi-a permis să stau lângă el la „întîmplări cenacliste”, uneori terminate la „ore mici”. Şi cum un cântec popular spune „cin` se ia cu mine bine îi dau haina de pe mine”, acesta mi-a dat şi haina de pe el (mai exact, o cămaşă de-a sa, la dorinţa mea de a avea o amintire!), probabil fiindcă „m-am luat bine” cu domnia sa! Mi-a permis ce nu a permis altora, poate din acel simţ special al său de a şti, de data aceasta, pe cine „ţine la sân”!

Sunt doar câteva semne, din suma celor multe arătate subsemnatului. Sunt fără oprelişti luminile prieteniilor, răzbătând greutăţile (probate în viaţă, de fapt, de acestea), răzbătând de la viu la mort ca o ploaie ce se scurge în pământ, iar de la mort la viu, ca un izvor. Sunt şi altele, dar gândul meu se îndreaptă acum spre ei, poate neîntâmplător. La 5 noiembrie a.c. se comemorează doi ani de la înhumarea poetului de „24 de carate”, care a fost, este şi va fi mereu Adrian Păunescu. Invitaţia la Frankfurt a bunului prieten, Nicolae Băciuţ, poate fi începutul (sau noul început) recunoaşterii internaţionale a valorii scrisului său. Le mulţumesc amândorora, de aici, din viaţă, pentru cel în viaţă, de aici, din viaţă, pentru cel din moarte. Dumnezeu să-i ocrotescă, oriunde or fi!  Cred că nimic nu e întâmplător în lumea aceasta, nici măcar fotografia cu „cei mai buni prieteni ai mei din viaţă şi din moarte”.

   Răzvan Ducan

 

12 octombrie 2012