Andrei Șerban – „Țara e condusă de o adunătură de derbedei”

Deși ați avut parte de experiențe traumatice, mai ales în anii ’90, totuși reveniți periodic în România: să montați un spectacol așa cum este acum Lear la Bulandra, să faceți „academie“ cu tinerii actori, cum ați făcut în vara aceasta la Mogoșoaia în colaborare cu ICR, ca să amintim doar exemplele recente. Ce vă oferă revenirea?

În România, în special în condițiile vieții actuale pline de tulburări, tendința e deseori spre inerție. Forța pasivității pândește la fiecare pas. Cum să lupți cu inerția? Doar lucrând continuu cu tine însuți și cu alții. De aceea revin să fac spectacole și mai ales workshopuri. Căci, nelucrând, simți că te închizi și din teamă ridici ziduri de protecție. Pentru a te deschide, trebuie să dărâmi zidurile. Atât atelierele pregătitoare, cât și o piesă ca Lear, ce pare scrisă ieri și amintește de ce se întâmplă acum, sunt necesare. În teatru, ca și în viață, ai nevoie de încredere. Academia Itinerantă a reușit exact asta: să creeze un climat de încredere, unde tineri artiști se întâlnesc ca să caute împreună ceva diferit de tot ce au știut până atunci.

 ACADEMIA ITINERANTĂ

În perioada 8-21 iulie 2012, la Mogoşoaia a avut loc a patra ediţie a Academiei Itineranate Andrei Şerban, un program al ICRconceput ca un atelier de creaţie în jurul cunoscutului regizor. Anul acesta au participat peste 70 de artişti, printre care una dintre câştigătoarele premiului de interpretare feminină la Cannes, Cosmina Stratan, actorul Marius Manole, percuţionistul Lucian Maxim şi regizorul Vlad Cristache.

Păstrând avantajul distanței, cum vedeți situația României și mai ales statutul culturii în perioada de bulversare prin care țara trece?

Mi-e greu să spun ce rău îmi pare de tot ce se întâmplă în România și mai ales de consecințele deprimante ale acestei răbufniri arhaice. Cine se aștepta în anul 2012 că o democrație poate fi pusă în pericol peste noapte? În mod sigur Anul Caragiale a fost „sărbătorit“ în politică în vara asta din plin, mult mai intens decât în teatru: scena politică a arătat că țara e condusă de o adunătură de derbedei fără un dram de conștiință. Violența, scandalul și ridicolul mereu prezente la televizor pe cele trei Antene reflectă șocurile repetate ale vieţii noastre zilnice lipsite de eroism, de demnitate. Și, fără îndoială, e o perioadă foarte dificilă pentru susținerea culturii sub formele ei variate, în măsura în care văd că din ce în ce mai mult e proliferată ideea că numai o anumită cultură, cea oficială și aprobată de Senat și de politicieni, va fi susținută… Acest fel de a face artă nu a fost niciodată propice creatorilor, fiindcă ei, prin natura lor, pun o altfel de oglindă realității decât cea pe care o doresc politicienii. Pe de altă parte, în domeniul meu văd că domnește în continuare stagnarea, o lipsă de interes pentru experimentul de calitate, o inerție înghețată în valori depășite și nimic viu nu se poate naște într-un climat de suficiență și de autosuficiență. Dar ca să ai proiecte de calitate trebuie să asiguri existența multor altor experimente, căutări, laboratoare, nu să te fixezi în ideea că anumite creații sunt legitimate de un grup la un moment dat și că acelea sunt singurele creații valabile. În plus, văd un spirit ruginit și greoi autohton care renaște, o proastă înțelegere a ideii de spirit național. Fiecare creator, atâta vreme cât e născut și crescut în România, are un anumit fel de a traduce ființa lui națională. Eu rămân un creator român și când pun în scenă la Metropolitan sau la Covent Garden, sau la Comedia Franceză, sau pun Oedipe al lui Enescu la Opera din București.

 

Spectacolele dumneavoastră, de la îndepărtatul Ubu Roi la Unchiul Vania, până la cel mai nou, Îngeri în America, un imens succes pe care l-ați avut recent la Naționalul din Budapesta, reiterează tema conflictului dintre Putere şi Artă, dintre cei care țin lumea în loc pentru a păstra puterea și cei care vor să aducă progresul. Mai este vorba despre libertate, identitate, criză. Este aceasta o cale de a face înțelese de publicul contemporan mari texte dramatice clasice, Shakespeare, Cehov?

Prin textele mari ale clasicilor avem șansa unor întâlniri unice, piesele sunt manuale de instruire de la care poți învăța ce înseamnă să fii o ființă umană. Prin ele ne putem ridica la un alt nivel de trăire și înțelegere. Chiar dacă nu reușim să ne eliberăm de conflictele și contradicțiile inerente vieții, pe scenă putem vedea clar forța potențialului uman, cu toate opțiunile deschise. Experiența în teatru ne oferă un prilej de a ne educa la un alt nivel, ceva care ne lipseşte, pe care nicio școală nu ni l-a transmis.

 

DETAŞAREA PRIN ARTĂ

În cei 6 ani de existenţă, Academia Itinerantă a reunit în jurul ei peste 300 de artişti. Ceea ce a traversat întotdeauna circuitul Academiei a fost detaşarea prin artă, izolarea într-un spaţiu curăţat de cotidianul mecanic, refugiul şi regenerarea într-un loc viu, unde energia creativă se desprinde din registrul profan şi tinde către sacru“, a declarat Corina Şuteu, iniţiatoareaAcademiei Itinerante, fost director al ICR New York.

Vă interesează ce se întâmplă azi cu mass-media, ce a devenit ea în anii din urmă? Concurează spectacolul mediatic spectacolul de teatru?

Fenomenul mass-media poate determina o dezbatere fără sfârșit. Eu citesc ziarele românești ca un exercițiu de amuzament. În general însă, și din păcate, media nu mai informează, iar în România jumătate din informațiile pe care le primești sunt îndoielnice, dacă nu de-a dreptul mincinoase. E aceeași goană după un senzațional care se consumă în câteva secunde, până la următoarea informație. Toată gama de posibilități care se oferă consumatorului îi stă la dispoziție: reaua credință, mitocănia, șmecheria sunt exprimate voios și trufaș peste tot, pe Internet, la televiziune, în presă, iar oamenii, ca să–și satisfacă nevoia de a fi împreună cu alți oameni, preferă restaurante și cluburi, dacă au bani, mai puțin teatrul. Lumea mai merge și la teatru, dar, comparat cu trecutul, teatrul e azi într-un con de umbră, deseori dat la o parte de alte priorități. Noțiunea de actor sau regizor nu mai înseamnă nimic azi, iar valoarea artistică nu se bucură de nicio apreciere. Totuși, sunt convins că teatrul corespunde unei nevoi umane fundamentale. În special în ziua de azi, în plină confuzie, e important să ne amintim că la originile sale teatrul s-a născut din mister. Atunci când omul îşi pierde simţul sacrului, viaţa îşi pierde sensul.

 

Care este evaluarea dumneavoastră, fiindcă ați lucrat cu ICR în acești ani, nu doar la New York, ci și în alte capitale europene, și ați publicat la editura institutului, în privința promovării culturii românești în lume prin intermediul ICR?

S-a făcut o treabă remarcabilă și am avut ocazia să constat în străinătate că ICR a reușit să facă România mult mai prezentă decât era înainte pe plan internațional. Dar povestea se repetă. Când am plecat în 1993 de la direcția Teatrului Național din Bucureşti, plasasem din nou România în arena internațională cu primele turnee ale Trilogiei, în mod glorios, o spun fără falsă modestie. Am fost forțat să demisionez, ca și cum făcusem ceva reprobabil. Pesemne că în spațiul acesta în care ne-am născut întunericul nu obosește niciodată să stea la pândă. O trăsătură comună tuturor formelor de dictatură este aceea că în primul rând cultura este îngheţată. O anumită categorie culturală este recunoscută, considerată sigură pentru regim şi instituţionalizată, iar toate celelalte sunt trecute în zona „suspecte“ şi sunt fie marginalizate, fie complet eliminate. Nu pot decât să aplaud mișcarea de rezistență Occupy Green Hours (similară Mișcării Papioanelor de solidarizare cu ICR) pentru conservarea unui spațiu ce a devenit simbolic pentru teatrul independent și care, sub pretexte șmecherești, e pe cale de a fi lichidat. E un moment periculos pentru artă.

 

PREMIERĂ LA BUDAPESTA

Pe 28 septembrie 2012, la Teatrul Naţional din Budapesta a avut loc premiera piesei Îngeri în America, de Tony Kusher, în regia lui Andrei Şerban, spectacol care s-a bucurat de un mare succes. Într-un interviu acordat publicaţiei HVG, Andrei Şerban a declarat: „Conflictul dinÎngeri în America e între cei care doresc progresul şi cei care vor să se întoarcă în timp, situaţie ce oglindeşte ce se întâmplă astăzi, cel puţin în Europa de Est“.

Ce credeți despre programul enunțat de noul președinte al ICR, d-l Andrei Marga, sub titlul Sincronizarea ICR?

Drept să spun, nu am avut răbdare să citesc ce a scris Andrei Marga. Mi se pare, deocamdată, o înșiruire de fraze vetuste și înghețate, un pas mare înapoi. Nu înțeleg de ce a fost nevoie de o schimbare realizată nedemn, cu atâta brutalitate, mai ales a unei instituții care funcționa foarte bine. Schimbările de la ICR nu mă afectează altfel decât prin prisma faptului că am avut o colaborare excepțională cu ICR NY pentru Academia itinerantă și am apreciat foarte mult ce a făcut la New York echipa condusă de Corina Șuteu. Oameni ca ea au făcut atât de mult bine culturii române și imaginii ei vii, active, contemporane în lume. Am deplină admirație pentru revoluția instituțională pe care a făcut-o echipa Patapievici și Mihăieș, cu felul în care au reușit să dea strălucire și credibilitate reprezentării românești în afară. Eu nu citesc în general articole programatice, promisiunile de acest fel mă lasă rece. Cred mai degrabă în ceea ce se face. Și fosta echipă m-a convins cu fapte: s-a lucrat într-o totală libertate de expresie, în absența oricărei cenzuri. Pentru că a încurajat acest climat, lui Patapievici ar trebui să i se ridice o statuie, în loc să fie scuipat în plină stradă. Cât despre domnul Marga, l-am cunoscut cu ani în urmă la Cluj, fiind invitat chiar de domnia sa pentru a-mi înmâna titlul Doctor Honoris Causa la Universitatea „Babeș–Bolyai“. Am petrecut o seară agreabilă împreună, am vorbit despre religie, filosofie, mi-a lăsat o impresie bună, iar după aceea, plimbându-ne prin campus, mi-a propus să construiască un spațiu de teatru experimental unde să am mână liberă să fac ce vreau eu. Mi s-a părut extraordinar de generos gestul lui atunci, dar acum, când aud că la ICR el vrea să blocheze tot ce e inovator și experimental, ca să ne ducem înapoi, mă întreb alarmat dacă domnul Marga nu e cel pe care l-am cunoscut, ci poate un altul, din nou extaziat de Uniunea Sovietică şi de stahanovismul anilor ’50. 

ALBUM FOTOGRAFIC

În seara premierei de la Budapesta a avut loc o lansare specială de carte, un album fotografic realizat la Editura ICR de Mihaela Marin, cu titlul Cehov, Shakespeare, Bergman văzuţi de Andrei Şerban. Albumul, conţinând instantanee din 5 spectacole montate la Cluj, Budapesta şi Bucureşti de Andrei Şerban, a fost prezentat publicului maghiar de Brînduşa Armanca, director al ICR Budapesta.

Un nou album al Mihaelei Marin, artist fotograf îndrăgostit de teatru, ieșit recent laEditura ICR, este dedicat spectacolelor dumneavoastră, sub titlul Cehov, Shakespeare, Bergman văzuți de Andrei Șerban. Cum se vede teatrul în instantanee?  Odată cu ultima reprezentație, spectacolul dispare ca și cum n-ar fi fost. Fotografia însă rămâne ca martor al vieții trăite în teatru. Mihaela surprinde prin obiectiv esența acelei clipe. Fotografia de calitate se simte în arta detaliului și îmi place cum pune ea în pagină spectacolele mele cehoviene. E un volum masiv cu 250 de fotografii și sper că noua echipăICR nu îl va lăsa să prindă mucegai, ci îl va promova, deși a fost conceput de predecesorii maziliți. 

Într-un interviu recent din revista budapestană HVG, spuneați că faceți teatru pentru a face bine oamenilor, pentru a le reda speranța. Puteți dezvolta? Da, cred că mergem la teatru pentru ca, fie și pentru un minut, să putem avea gustul unei alte lumi mai bune. Și dacă reușește asta, teatrul merită să continue să existe. Azi scena politică acaparează foarte multă atenție, dar orice politician când apare la televizor spune același lucru: „promitem un viitor strălucit“, iar mai departe tot ce trăim zilnic ne arată că niciun cuvânt al politicienilor nu are credibilitate. Cuvintele actorilor de pe scena politică sunt înfiorător de goale, cu toții o știm. Poate de aceea lumea merge încă la teatru și Brook are dreptate când spune că teatrul nu e mort. Oamenii merg încă din nevoia de a gusta, chiar și pentru un minut, posibilitatea unei alte lumi. E ceea ce ne dă curajul de a continua. 

Interviu cu regizorul ANDREI ȘERBAN, realizat de BOGDAN ARDELEANU Fotografii de MIHAELA MARIN

revista22.ro

Reclame