Poeți din Roman: Florin Vasile Bratu și Eugen Stețcu

„…noi asteptări în gloata/ îndemnului nefericit spre ireal!”

O carte neobisnuită de poeme dialogate ne propune spre lectură Florin Vasile BratuDurerea vesnică a neîmplinirii (Medialux, 2011), subintitulată Convorbiri, de fapt un serial de conversatii imaginare cu personalităti legate într-un fel sau altul de meleagul Mării Negre si de cel vecin, egeic, spatiu de unde erupe constiinta europeană, dar si sentimentul zădărniciei, al vanitătii în confruntarea cu rupturile produse de istorie, care au măcinat adînc, aidoma talazurilor, idealurile umanitătii. Despre acest autor am mai avut prilejul să vorbesc la această rubrică, remarcînd revenirea sa în lumea literară, după o absentă de mai bine de două decenii, de la debutul în proză, la editura Junimea din Iasi, interval de tăcere care se pare că i-a fost de folos, pentru că acum îi putem remarca meditatia matură, vibratia rostirii si o anume perseverentă în sarcasm, cu trimitere la lumea de azi, marcată de orori mostenite. Ca si altădată pe romantici, un pelerinaj la ruinele euxine îi animă brusc dorinta de a „învia” trecutul si de a-l face să vorbească prezentului: „O călătorie cu vaporul pe Marea Neagră, cu popasuri la Sinop, Trabzon, Ialta, Odessa si Tomis-Constanta, unde vizitele s-au concentrat pe situri cu încărcătură istorică, apărate si prezentate cu grijă de localnici, mi-au întărit convingerea că durerea neîmplinirii este vesnică. În acelasi context se înscriu si dialogurile cu Winston Churchill si Charles de Gaulle, la Londra sau Paris, chiar dacă uneori condeiul sare din largul Mării Negre… Uneori, usor de descoperit, dialogurile s-au bazat pe fapte reale, fabulatia jucînd si în aceste cazuri un rol important.”

Despre ce neîmplinire este vorba, autorul ne lasă să-i desprindem lesne semnificatia din „scenele” cărtii. Florin Vasile Bratu scrie despovărat de prejudecăti canonice, îsi impune un stil aspru, usor rigid, cu fulguratii amare, de eruditie decantată, crepusculară, degustînd probe de întelepciune din trecerea veacurilor, sau făcînd aluzii la o documentare laborioasă în teren. Asa încît, poemele sale capătă o încărcătură mai largă de întelesuri, la granita dintre poezie si teatru, dintre istorie si fictiune, dintre memoria relicvală si cea afectivă. Proiectul mentine de aceea o notă meditativă, o anumită retorică dialogală si un anume ritual scenarizat. Iată începutul convorbirii cu înteleptul Diogene: „– N-ai obosit? Atîtea războaie si morti/ nu ti-au dat niciodată un semn/ al pedepselor Zeilor supărati/ pe oameni? Nu-i un îndemn / să te opresti? Odată si odată te vei opri,/ si tu esti Om printre-ntelepti./ La tine nu te gîndesti? Poate tu esti Omul ce-l astepti!// – Nu sînt. N-ajung la piciorul scării/ asteptărilor mele. Înainte de toate/ pe mine m-am căutat si nu m-am găsit…// Caut un Om, nu un întelept peste poate.// – Ce fel de Om cauti, dacă un întelept ca tine/ nu e Om? Poate pentru că esti schiop?// – Înteleptii, nu neapărat schiopi, au ajuns de ocară…/ Toti mă socot nebun în Sinop…/ Sărăcia mea nu-i prilej de cinste,/ bogătia mea are izvor în priceperea firii,/ nu în drahme… Încă mai învăt,/ partea supremă a întelepciunii, a fericirii!// – Esti fericit? Dacă nu esti, de ce refuzi toate darurile de primit?/ Alexandru cel Mare a vrut să te ajute./ Pînă la tine s-a ostenit. L-ai respins./ Este asta o dovadă de întelepciune? L-ai denigrat. El era un Om. A trecut pe lîngă tine/ si nu l-ai recunoscut! Păcat…// –Păcat de el! Pe de o parte/ mă îmbia cu daruri si odoare,/ pe de altă parte, mă depărta de Apollo…/ S-a asezat între mine si Soare!/ L-am rugat să se dea la o parte/ să văd singura mea bogătie strălucind./ Nu m-a-nteles… A plecat nestăpînit,/ convins pe de-a-ntregul că nu sînt lucid…” (Diogene).

 

„amăgirea vicios ascunsă, fraternitatea,/ voită ca un simbol vital…”

Cîteva dintre mesajele de spirit ale antichitătii, ajunse desfigurat în lumea europeană de azi, cum ar fi: întelepciunea (Omul întelept), iubirea aproapelui, demiurgia prin creatie, virtutea perfectiunii, esentele ideatice, despărtirea de barbarie, dreptatea, esenta neamurilor, traditia, democratia etc. – sînt dezbătute cu elocventă si consum pasional de argumente, mai ales că năduful bătrînului continent rezidă în ratarea, rînd pe rînd, a idealurilor sale milenare. Maltratarea lor a dus la decadenta pe care o suportăm azi, ca pe o uvertură apocaliptică. Cititorul de poezie poate fi descumpănit de acest avînt retoric, punînd în dificultate nervurile de sensibilitate ale poemelor, golite uneori de sevă, de afect, dar odată deprinsă modalitatea de confesiune, de comunicare, intrînd adînc în substanta cărtii, lectura se dovedeste a fi mai în tot locul îmbogătitoare (cum spunea Virgil Ierunca). Întrevederea imaginară cu Petre ?utea este un asemenea moment de înăltime: „– Unde vă situati, domnule ?utea?/ Între Dumnezeu si Neamul Meu, cum ati clamat,/ v-ati atîrnat de o nemărginire…/ De cine vă simtiti mai apropiat?/ – Domnule, nu sînt aristotelic…/ Ba chiar ne diferentiem în măsură/ si crez. Cum poate fi pusă în dilemă/ o divinitate cu o realitate pură?/…/ Poporul nu tine de granite artificiale./ Sub Imperiul austriac, în Transilvania,/ tot poporul român se mîntuia…/ i/am spus si părintelui Anania/ că poporul român este una/ din minunile lui Dumnezeu Atotputernic/ în mersul Lui pe pămînt./ E o minune mereu vie… Numai un necucernic/ ar putea pune în discutie o teză/ ce-ar delimita, să zicem, poporul român/ în etape istorice, neretinînd esenta neamului/ ce excede istoriei… Rămîn,/ desigur, parantezele ce dau mărire/ sau decădere unui popor. Inclusiv/ poporului nostru…// – Aveati un ideal, v-ati luptat pentru el./ N-ati avut viată personală… Închis…/ Mereu pe baricade în teze si antiteze./ Mereu inovator, critic, proscris…// – Idealul tîrziu l-am înteles…/ E un nimic… Nu-i niciodată asa/ de înalt pentru că-i dat pentru om,/ limitat în nedesăvîrsirea sa…” Nu lipsesc interogările delicate, cu răspunsuri pe potrivă: „– Lumea vă percepe de dreapta,/ dar v-ati alintat de stînga, în vis…/ V-a simpatizat Mikoian, la Moscova,/ de guvernul Antonescu-Horia Sima trimis.// – Am fost la tratative comerciale în Rusia./ Putini stiu că sînt economist,/ doctor în drept. Am tratat cu Mikoian/ în calitatea mea de specialist./ Jocul acesta cu întrebările îmi aduce aminte/ de comunisti. De nu erai cu ei, comunist,/ te taxau legionar. Sindromul urii…/ Nici comunist n-am fost. Sunt petretutist…” (Petre ?utea).

Poetica aceasta frustă, de foileton jurnalier, mai degrabă, decît de colectie cantonieră, îsi urmăreste întrutotul programul, cu o materie lipsită de figuri sau imagini, mizînd pe relevarea „naturii” adînci a fiecărui personaj, în polemică cu falsele torte „imnice” ale revolutiei franceze – libertate, egalitate, fraternitate – devenite caduce în ziua de azi, cînd dictaturile si-au rafinat replicile la marasmul sărăciei. Cred că aici stă si miza cărtii, divulgată undeva, în sectiunea dedicată aristocratului general de la Lille: „– În Franta, permanent primitoare,/ trăiesc evrei de pretutindeni, în dorinte,/ să-si caute un loc, de negăsit altcum,/ la sînul celor trei imnice cerinte.// – Nu l-au găsit. E un sîn anemic. O amăgire…/ Libertate, nici în invocatele dorinte. egalitate, nici măcar la nastere./ Fraternitate, suma nulă a primelor cerinte./ Tratati abominabil sensul unor cuvinte sfinte./ Carta drepturilor omului, acum ingrată,/ s-a născut din rădăcina acestor deziderate./ Cu ele s-a scris prima Constitutie democrată./ N-aveti dreptul să ne luati dreptul la sperantă!/ – De ce n-ati intrat în Piata Comună?/ V-ati retras, mai ieri, din NATO./ Două măsuri ce cîntă-n strună…// – Britania era prea americană./ NATO la fel. Era un moment/ cînd asteptam mai mult de la Europa./ Ne apăram de pe un alt continent!/ Am construit apărarea noastră…” (Charles de Gaulle).

 

„De-ai tăi vei fi sacrificat./ Încă mai ai o sansă să/ fii uitat…”

Si mai captivant, pentru că face aluzii la întîmplări de dată recentă, dovadă că istoria îsi prăvale repetabil roata, este poemul Catilina, o diatribă la adresa cinismului politic, cel mai adesea indiferent la judecata posteritătii. Patricianul roman, se stie, lacom de putere si de averi nemăsurate, a pornit o conjuratie împotriva senatului, atrăgînd fulminantele discursuri ale lui Cicero. Mutatis mutandis, epoca noastră nu duce lipsă de asemenea conjuratii cu tentă despotică si Florin Vasile Bratu speculează ingenios tocmai atari similitudini. Un alter ego muscător în replică nu-i dă pace, în ziua judecătii, intrigantului personaj, compus aici în manieră shakespeariană: „– Ai mituit, fără rusine, să fii ales./ Ai jurat strîmb, împotriva Republicii./ Ai semănat ură si vrajbă în eres…/Esti tratat ca inamic public în Senat./ Conspiratiile tale nu mai au drept de apel./ De ce nu te opresti?/…/ Poporul roman nu te mai vrea./ Fii întelept în ultimul ceas, al socotirii./ Ti-ai făcut numai dusmani, în desfrîu./ Gîndeste-te la anii ce vin, anii supravietuirii…/ – Nu mai am multi… Am doar potrivnici,/ cu Cicero în fruntea lor, diabolic./…/ Poporul este cum ti-l cresti./ Cicero, epigonul, l-a subjugat / cu retorica sa. Să te feresti/ de cei ce-si pun gîndurile în/ cuvinte neîntelese, ce speculează./ Vor fi întotdeauna urmati de multime./ L-am ignorat de pe soclul meu/ din Castrum… N-a condus vreodată un soldat/ nici pînă la cea mai apropiată privată!/ Cum pot să accept un civil ratat?!/ – Nu de Cicero trebuie să te feresti./ Coabitarea ta e cu poporul roman./ Nechibzuinta si gena ta provocatoare/ ti l-au făcut pe el dusman…” Si jurămîntul final, demonic, al lui Catilina: „Dacă voi fi vreodată condamnat de zei,/ voi trece/n ură templele prin foc,/ voi curăta pămîntul si de ei…”

Poezia de tip esopic îsi continuă aventura, iată, si în post-comunism, unde are încă multe de insinuat printre cuvinte „despre cele pătimite în noua volbură a istoriei. Voi adăuga doar că fată de volumele precedente (A murit un popor, 2009, si Povara drumului închis, 2010), scrisul lui Florin Vasile Bratu a sporit în consistentă si gravitatea mesajului.

 

„Spovedania-n fata/ Unei urechi desenate/ Pe pînza mov a obsesiei”

Cu a treia sa aparitie în public, Eugen Stetcu ne atrage atentia asupra unui poet matur, stăpîn pe mijloacele transfigurării lirice. Două argumente vin să sustină asemenea impresie: mai întîi, faptul că îsi publică la intervale lungi de timp cărtile, adică nu se grăbeste, îsi măsoară atent pasii, explorînd cu răbdare viata ascunsă a poeziei; apoi, e de mentionat felul în care îsi construieste volumele, cu rigoare, în jurul unei idei, al unei tensiuni eleate, cu plăcerea colectionarului de frumuseti desteptate prin cuvînt. Dacă în volumul de debut, Mitologii si sentimente (Nemira, 1996), remarcabilă era ezitarea între două „voci” sau ipostaze fictionale – una a alteritătii reflexive, a „celui care as fi vrut să fiu”, biet supus al „regelui Tîrziu”, dar si unei lumi ipotetice din „nemurirea- perlă” (figură a ascunderii, a solipsizării), rătăcind printre „statui melodioase” si năluciri, si o alta calofilă, care „vînează” verbe, pradă unei penitente vinovate, „în cătuse” (!), spre a le arunca „în închisoarea frazei”, din care să se înalte o „catedrală de imagini”; dacă în volumul următor, Pe vocala unui zeu (2005), gratie aceluiasi textualism de gală, surprindem eul poetic oscilînd între măsti si cuvinte, dispus să evadeze din text, prin „fereastra de adjective”, spre situatii semantice îndrăznete, uneori de risc conotativ, trăite în protectoratul imaginar; în Pînza mov a obsesiei (Crigarux, 2012), spectacolul interioritătii se rarefiază, viziunile ies din contur, efortul metaforic scade în intensitate, în favoarea unei sîrguinte calofile, care conduce fantezia spre joc textual, cu figuri insolite si anarhii hedoniste. Un sonet de o frumusete stranie, întocmit din goluri si angoase, rezumă acest efort confesiv de a conduce melancolia spre tărîmuri volatile, în care absenta devine prodigioasă: „Mi-e mîna prinsă de o altă mînă/ Ce retezată-n palma mea se lasă./ Captiv mă tine negura, o casă,/ pe scări, prin labirinturi mă îngînă.// Se zbate umbra/n streanguri de mătase/ Si pasul meu mai pipăie-o fîntînă./ O voce-l minte goluri să rămînă/ Angoasa-aruncă peste mine plase.// Tentacule pîndesc printre miraje?/ Sau poate anaconda altui timp/ Înoată nestiută prin cosmare?// Din bezna cu o mie de etaje/ Eu evadez. O gena de Olimp./ În ziduri taie purpurii hotare.” (***)

Cum observă subtil Eugen Simion în postfata la cartea de debut a lui Stetcu, poemele sale se prefac mereu că mor, că-si pierd din materia melancoliei: „Pe clapele unei stări stranii/ Ursita ta umblă/ În vîrful picioarelor/ De frică să nu te/ Trezesti în altă viată.” De remarcat voluptatea sugestională, manierismul combinatoriu al poetului, punînd cuvintele la treabă: „O rosie ninsoare se strecoară/ Prin crăpături de cer,/ Pe lîngă tevi de vaier ruginit,/ Se prelinge/ Peste tapetul scorojit al orei./ Bălti se lătesc/ Pe paturi, pe covoare/ Roase de mătănii./ Punem lighene, căzi/ Si ne stropeste/ Sîngele acela străvechi/ Al unui condamnat la moarte/ Pe esafodul firului/ Din barba unui/ Cosmic rege.” (O rosie ninsoare se strecoară).

Efortul de elaborare cu un material lexical uzual, cît se poate de comun, este prioritatea acestui autor cît se poate de emotiv, cu candori de adolescent în felul să de a fi, rezolvînd în registru ludic latente de trăire cotidiană sau cu arcade eliptice: „Vineri si bicicleta ei verde/ Peste ore în formă de nuri/ Si peste ore în formă de/ Nu încerca te rog să mă furi!// Vineri si bicicleta ei verde/ Peste ore în formă de/ Este prea gravă privirea ta!/ Si peste ore în formă de/ În preajma mea nu mai sta, nu mai sta!// Vineri si bicicleta ei verde/ lunecă peste un mov labirint/ Si peste ore în formă de/ Eu nu te mint, eu nu te mint!” (Vineri si bicicleta ei verde). Fiinta se pierde parcă în fata unei prăvăliri de crepuscul, sinonimă marii încercări finale. E numai o repetitie generală: „Curge o ruginire/ Prin robinetele amurgului./ Se revarsă cada lumii./ Se revarsă din forme/ Prea plinul./ Se revarsă din cer/ O izgonire de îngeri blestemati./ Curge o ruginire…/ Eu si tu, revărsatii din noi,/ Ne pierdem, ne scurgem/ Într-un canal,/ Spre alte odăi subterane,/ La subsolul/ Felului nostru de a fi.” (Curge o ruginire).

 

„Dă-n clocot plăcerea-n cazanul etern”

Scotocind prin „abisul dintre rostiri”, Eugen Stetcu (fiul ilustrului cărturar romascan Nicolae Grigore Stetcu, student al lui G. Ibrăileanu si autor al unor contributii documentare despre acesta) scrie o poezie discretă, cu un pigment bacovian, de notatie hieratică, închisă în idealitatea sa orgolioasă. Miracolul lăuntric este tulburat de vedenii sau de insinuarea unei entităti demonice, învinsă, detracată, plătind cu lacrimi de nevroză o luptă pierdută, pe fundalul unei scenografii telurice: „Demonul calcă pe pielea/ Iubitei. Se afundă-n zăpada gri/ A prostitutiei. Încerc/ Să îl salvez pînă la crestet/ Se scufundă. Un fierbinte/ Tunel fumegător îl absoarbe/ Spre centrul pămîntului./ Bratul meu se lungeste după El./ Serpuie prin cotloane./ Se aude doar hohotul/ Cu cap de lup undeva./ Se aude doar un plîns/ De demon ghemuit undeva./ Se aude doar Regele Undeva/ Împărtind porunci/ Subpămîntene.” (***) Un elogiu adus vidului, absentei, comunicării cu hăurile („vorbeste cu pesterile”), punînd la încercare misterul existential, străbate acest vizionarism solemn si steril, într-o tonalitate a versului cu violente stilizate, de sorginte textualistă, sau cu pretiozităti frigide. Prin lume bate un vînt nisipos a nefiintă, măturînd totul în calea lui, si lui îi cad victime bibliotecile si arhivele: „O arcă îti bate în geam/ Si îti încarcă toate cărtile./ Tablouri si fotografii/ Migrează spre biblioteca/ Regelui verb A nu fi./ Prin goale odăi citeste texte/ Scrise cu degetu-n praf./ «Te descurajezi prea usor!»/ Îti spun peretii./ «Lipeste-ti obrazul de var/ Si vei auzi un tren/ De albi trandafiri/ Rugîndu/se pentru tine/ În ceasul acesta rar.»/ «Te descurajezi prea repede!»,/ Îti spune-un călău,/ Evadat dintr-o carte uitată/ Si taie cu sabia/ Streangul unui ecou./ «Te descurajezi prea repede!»/ Îti spun remuscări si erori./ Aprind lumînări de argint/ Să boteze/ Copiii din flori plîngînd/ În cosuri de ninsori.” (O arcă îti bate în geam).

Aflăm, la Eugen Stetcu, o lume la pîndă, o lume care ne priveste apocaliptic din acvarii, din scorburi, din hrube, din subterane, sau poate o faună de stihie, pe cale să devină stăpînă peste tot ce va lăsa omul în urma sa: „Multime de sepii citesc manuscrise./ Tentacule ating delicat hieroglife/ Despre fiinte abominabile/ Numite oameni.// Multimi de sepii la licitatii,/ Cumpără, vînd tablouri de Dürer/ Sau Rembrandt despre fiinte/ Abominabile numite oameni.// Multimi de sepii citesc Mein Kamph/ Sau Capitalul. O derivă le duce/ La dreapta sau la stînga./ Altele/si ard/ Carnetul de membru P.C. sau S.S.// Multimi de sepii… Doar omul,/ Un strigoi. Bîntuie prin abisale visuri/ Printre conserve radioactive./ Omul, un animal dispărut!” (***) E si acesta un chip dea vorbi despre cele ce se petrec în vremea de azi, prin ochii unei istorii obosite de încercări. „Tentacule ating delicat hieroglife…” – un vers absolut tulburător!

Poezia lui Eugen Stetcu ezită între sugestie si plăcerea de atelier liric, de modelat imagini.

   Cristian LIVESCU convorbiri-literare