Petru Ursache – Omul autonom și întrebător

  Fată de stiintele pozitiviste (rationaliste, tehnice), sectoriale si individuante, umanioarele se dezvoltă în comuniune, angajîndu-se spre totalitatea cunoasterii omului, de la amănuntul comportamental la cele mai diverse si libere proiecte de gîndire. Confruntările si, drept urmare, confirmările în demersurile lor curajoase le caracterizează. Teologia are adesea initiative în această privintă, aflîndu-se în pozitie avantajoasă pe măsură. Explicabil, dat fiind „caracterul evident compozit al fiintei umane”. Îl citez din nou pe André Scrima binevenit în acest context: „Orice antropologie consecventă întîlneste, la un moment dat al desfăsurării ei, teologia. De fapt, problema omului ca centru al existentei este o problemă crestină prin excelentă, si orice filozofie antropologică se integrează, cu un anumit titlu, în universul viziunii crestine, chiar si în cazul în care se pretează a fi o filozofie atee sau net anticrestină” (André Scrima, Antropologia apofatică. Volum îngrijit de Vlad Georgescu. Humanitas, 2005, p. 51).

Afirmatia lasă deschisă calea dialogului, posibil din mai multe directii. Este vizată, mai întîi, „orice antropologie consecventă”, prin urmare „orice” ramură a acestei discipline recunoscută prin prestatii temeinice, coerente si de durată. Se subîntelege că încercările efemere, partizanale, voit polemice, nu intră în discutie. Ateismul derapează în simplismul cel mai penibil. Demersul lui lucrativ este negationismul violent care nu duce nicăieri. Dar Abdré Scrima vizează prioritar antropologia filozofică. Aceasta se arată deopotrivă disponibilă pentru teocentrism si antopocentrism, întrucît se dezvăluie, si pe o cale si pe alta, starea omului ca fiintă gînditoare; atîta cît îngăduie materialul „faptic” aflat la dispozitie si puterea de perceptie nemijlocită, directă, asociată cu judecata liberă, coerentă.

Petre Tutea poate fi invocat în spiritul citatului de mai sus. Martirizatul de la Aiud scrie cunoscutul tratat de antropologie crestină cu gîndul la Cartea Facerii si oscilînd între Sf. Toma si Im. Kant. Citim: „Pozitia omului este determinată de relatia cu divinitatea, cosmosul, semenii si sine. Adică viziune teocentrică, cosmocentrică, sociocentrică si antropocentrică. Teocentrismul ne leagă de lumea realului, iar celelalte pozitii exprimă măsura omului căutător si întrebător, care are finalitate în el însusi, sau vine de nicăieri si merge spre nicăieri. Omul se complace estetic în jocul absurd al existentei, care îl depărtează de obiectul real al cunoasterii. Astfel, în jocul dintre logic si psihologic apar, în conceptia lui Meinong, obiecte «imaginare, concrete, ideale, imposibile, posibile, probabile», această procesualitate a omului gînditor fiind evidentă, dar neconcludentă, sub raportul veracitătii. Mistica ne arată că din relatia dintre om si lumea vizibilă nu izvorăste nici un adevăr. Istoria gîndirii îndreptăteste această afirmatie” (Petre Tutea, Omul. Tratat de antropologie crestină. Editie integrală si definitivă, îngrijită si prefatată de Cassian Maria Spiridon. Editura Timpul, Iasi …, p. 51).

Asa începe scurta Introducere a marelui volum citat, cu evocarea creaturii în raport cu divinitatea, singura modalitate de întelegere a umanului, temeiul antropologiei crestine si pretext pentru afirmarea unor discipline mai mult sau mai putin justificate. Autorul adaugă imediat: „Relatia dintre religie si filozofie, stiintă, artă si tehnică se impune cu necesitate. Adevărul fiind transcendent în esentă, îmbracă forma dogmatică a revelatiei, opus utilului, comodului mintal. Aceste forme aparente de certitudine fiind prezente – forme conventionale ale vietuirii omului autonom (presupus astfel) – în filosofie, stiintă, artă si tehnică. Preocuparea mea constantă a fost, este si va fi, Adevărul, Realul ca principiu, izvor al tuturor lucrurilor, primit prin har de alesi, în forma dogmatică a revelatiei teofanice, teandrice si trinitare. Istorie sacră si traditie sacră. Astfel, religia este sediul adevărului, transcendent în esentă; stiinta este sediul folosului; arta hieratică reflectă imperfect transcendenta; artă plăcerii satisface înclinatiile naturale ale omului, care suportă greu datoria si stăpînirea Absolutului, topite în curgerea heraclitică a clipelor” (Ibidem).

Cititorul are de întîmpinat cîteva „fraze” retorice care fixează, în esentă, dubla relationare a omului cu Dumnezeu si cu lumea. Potrivit primei „fraze” ni se propune, cum s-a văzut, să luăm act de natura cunoasterii dobîndite pe cale teocentrică sau antropocentrică, una fiind în beneficiul omului, cealaltă punîndu-l în dificultate. Distinctie se impune, pentru că teocentrismul dă curs cunoasterii adevărului unic, suprafiresc, suprem, accesibil pe cale revelată. Omul în fiintarea antropocentrică se vede depăsit în eforturile cognitive. El pune în ecuatie, cu îndemînare, ce-i drept, un instrumental de lucru bogat si eficient pînă la un anume punct: concepte, imagini, judecăti (autorul citează domeniile: filozofia, stiinta, arta, tehnica), dar nu ajunge decît la rezultate superficiale, rămîne departe de adevăr. Grandioasa procesualitate a cunoasterii si dezvăluirea adevărului îi cuprinde pe Dumnezeu si pe om la nivele si potentialităti diferite: Dumnezeu creator al lumii văzutelor si nevăzutelor, omul ca fiintă creaturată si întrebătoare, dependentă si istoriată.

Statutul fiecăruia (Dumnezeu si om) este mentionat si precizat în alt pasaj („frază”) ce urmează a fi decupat: „Dumnezeu este Adevărul-Realul. Stiinta despre el este teologia, în care stăpînesc Revelatia si Dogma. Ideea, categoria, definitia, sistemul, doctrina, conceptia, punctul de vedere sunt termeni neteologati. Limbajul sacru? Transcendentă revelată teofanic, teandric si trinitar, dogma si credinta. În afară de real? Om, existentă, căutare, solutie si folos, «comoditate mintală» (Poincaré), gratuitate, plăcere, iluzii axiomatice sau ale invariantelor formale, aporii si rătăciri” (p. 51-52). Pe scurt, Petre Tutea si-a construit în Introducere un mic solfegiu frazal pe care-l reia si-l dezvoltă în volute retorice de la un capitol la altul al marelui său tratat de antropologie crestină, cu folos îndeosebi pentru omul „autonom” si „întrebător”. Un bulgăre de „întelepciune” pe care îl ridică sisific din treaptă în treaptă, alternînd portiuni repetitive de frază cu altele inspirate.

Important pentru firea lui cutezătoare este că-si porneste urcusul cu probleme mari pe care le asează din mers în chip de arhitectură impunătoare, de sistem antropologic multidimensional si total. De aici pozitia lui hotărît criticistă fată de omul autonom si întrebător, pe care-l urmăreste din antichitatea greacă pînă în contemporaneitatea imediată, semnalîndu-i neostenit limitările, incapacitatea autodepăsirii (cel mult în faptă sacrificială cum a făcut-o le însusi în anii detentiei), în ideatie, situîndu-l (totusi fortat) în liniaritatea obiect-cuvînt-om. În acest caz se cuvenea să fi acordat mai mult credit Sfîntului Toma (care-l apropie pe om de Dumnezeu, incomparabil mai convingător, pe linia apofaticului, decît o face Meister Eckhart), lui Kant si lui Blaga (deopotrivă preocupati de „omul contemplativ”), lui Henri Bergson (care asează la baza moralei practice o năzuintă organică si lucrativă.

Un teolog ar fi dat mai multă extindere temei privitoare la „chip” si la „semănare”, fie si pentru alimentarea discursului propriu în directii ascetico-mistice, pentru a se constata împlicatii mistice în interiorul idealismului filozofic, pretabile pentru comentarii religioase si în consens teologic. Pe de altă parte, propozitia lui Protagoras „Omul – măsura tuturor lucrurilor” este adesea invocată în folosul antropocentrismului. Dar încă de pe atunci omul începea să fie pus, mai învăluit-mai deschis, în relatie cu divinitatea, cu Unul. Asadar, cum s-a mai observat, propozitia poate fi formulată si în directia dualismului Dumnezeu-Om. Altfel spus: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”… se poate continua în subtext: cîtă vreme îl privim doar ca „om”. Pînă la Cartea Facerii distanta e minimă, mai ales că scrierea respectivă (devenită „sfîntă”) se plămădea aproximativ în aceeasi secventă de timp si în zone apropiate. Cu sigurantă, „omul întrebător” (asociat cu „omul contemplativ”) înlesneste variate formule de gîndire si de existentă.

Introducerea tratatului, numai de patru pagini dar cu intentie de program-prolog, vesteste marile secvente ale cuprinsului: OmulSistemeleDogmele, puse în dialog si în desfăsurare istorică a momentelor semnificative, în măsură să dezvăluie faptele Domnului si faptele omului. Viziunea este grandioasă, rodul unei minti exceptional înzestrate, fără egal în multe culturi de marcă. Pentru că se consacră studiului unicatelor si al esentelor (Dumnezeu creatorul, omul întrebător, zidirea-lumea-lumile) autorul s-a încumetat să ia în revizie sistemele si formele de gîndire care l-au precedat. Muncă titanică de care nu e capabil oricine, pe concepte, principii, spatii ale existentei.

Tema problemei ca problemă are întîietate. Înainte de orice, trebuie să ne întrebăm ce să întelegem prin problemă. Sigur, nu orice aspect de viată din concretul cotidian. Asadar, întrebînd si întrebîndu-se, individul „autonom” si „întrebător” se vede îndreptătit să afirme că, într-adevăr, „omul este o problemă” (teologul ar adăuga: si o taină), adevărul este unic, bunătatea si frumsetea nu cunosc hotare artificiale, binele si răul nu-si dau mîna (decît în „minima moralia”), rămîn hotărît antinomice, iar Dumnezeu, stăpîn al văzutelor si nevăzutelor, le cuprinde si le stie pe toate. În acest context, definitia vine cu necesitate, ca un fir director: „Teologia este stiinta Realului, a absolutului Divin. Filosofia, stiinta, arta si tehnica mentin omul în lumea întrebărilor la nesfîrsit. Faptul că moare si se mai întreabă trebuie înteles paulinic, ca rest al păcatului originar” (p. 55). Prima propozitie se deschide spre definirea antropologiei teocentrice, ultimele două se lasă antrenate în directie antropocentrică. Dar să se observe că cea din urmă, propusă a fi citită în acceptie paulinică arată, prin bănuitul „rest”, năzuinte spre teocentrism, spre calea fericită a refacerii „chipului” si a „asemănării”.

Petre Tutea cîstigă sufragii, evident, printre teologi. Iată părerea unuia dintre ei, ales nu la întîmplare: „Ipostazul lui Dumnezeu scapă oricărei definitii pămîntesti, deoarece el se situează dincolo de limitele oricărei delimitări în sine. Necunoscut în această lume materială, el poate fi cunoscut existential, dar numai în măsura în care Dumnezeu se revelează el însusi omului” (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu. Editura Adonai, Bucuresti, 1995, p. 142). Si despre relatia Dumnezeu-om (Creator-creatură, Autor-operă): „Dumnezeu este un Dumnezeu tainic, ascuns. Omul, de asemenea, posedă profunzimi ascunse privirilor străine lui. Dumnezeu este principiul Fiintei, si nu omul care este creat cu posibilitatea de a primi si de a purta vesnic în sine energia vietii divine” (Idem, p. 143).

Capitolul de sine stătător, Omul, este însotit si întărit de altul, după regula cuvenită, Probleme, cititorul întîlnind pe tot cuprinsul clasificări, repetitii, completări, definitii „Repet: adevărul nu se caută, ci se primeste (prin revelatie: P.U.). Omul obisnuit, care nu depăseste logicul si psihologicul, se îneacă în util si plăcut. Nelinistea constiintei teoretice a alesilor, a socratic-crestinilor, poate fi prinsă în termeni: Dumnezeu-adevărul, omul-primitorul sau căutătorul, societatea multiformă si contradictorie, statul ca manifestare a ei, natura mută ca si lucrurile din ea, vocatia ca har, captivitatea cosmică, experienta oarbă, limbajul exterior naturii lucrurilor”( p. 114). Temele tratate cu titlu de probleme (problemă), din nevoia de precizare conceptuală, cu valoare universală, alternează cu Premize, adică pretexte pentru definitii si/ sau schite de program. „Premize: religia este sediul adevărului, binelui si frumosului în sine, cum ne arată istoria sacră; stiinta este sediul utilului, comodului si rătăcirii, iar arta al plăcerii si dezgustului, cum ne arată istoria profană.

Filosofie, stiintă, artă si tehnică? Un fluviu în care se amestecă plăcerea si durerea, libertatea si înlăntuirea, ordinea si dezordinea, pacea si războiul, speranta si disperarea, viata si moartea, continutul inexplicabil al «omului demiurg»” (p. 136). Regăsim ideile reluate si în Reflexii religioase asupra cunoasterii: „Nu este filozof acela care nu-si pune problemele: adevărului, limitelor cunoasterii si misterului, totul fiind legat de termenii Dumnezeu, omul si natura. Acest mod de a vedea face posibilă întelegerea celor două pozitii polare: lumea este, sau ni se pare că este” (Petre Tutea, Reflexii religioase asupra cunoasterii. Editie îngrijită de Ion Aurel Brumaru.Nemira, 1992, p. 109). Sau: „Omul autonom este haotic, iar cel religios se situează în afară de timp. Ratiunea celui dintîi usucă viata prin forme goale sau, prin triumful logicii extensiei, îl topeste în natură. Sentimentul celui religios îl înaltă” (Idem, p.107). Pînă la urmă i se omul găseste calea salvării; dar tot limitat rămîne, chiar si în „înăltare”.

Însă i se recunosc forme inventive, mai ales în stiinte si în arte, fie din nevoia de a se avînta în luptă cu natura, fie din dorinta de aventură, situîndu-se între scop si ideal, între viată si moarte. Capitole ca Spontaneitatea,MirareaCuriozitateaAntinomiileDemonism si întrebare se retin pentru resursele spirituale ale omului inspirat si intreprinzător. Sochează, însă, grupajele de negatii, aceleasi, însirate pe multe pagini ale cărtii. Nu se explică, la prima vedere, decît prin nevoia stilistică de a pune în pagină mormane de fraze năvalnice care să producă mai curînd cutremurare decît momente de înteles si de înseninare. Dar tocmai omul întrebător are sansa salvării. Si el este un adept al repetitiei si chiar al negatiei pînă la lepădarea de sine, din dorinta de a primi răspunsul direct de la sursa de bază, Cel care întruchipează însusi Adevărul. Este momentul unic al revelatiei, de care nu se învredniceste oricine; doar ascetul care se rupe de lume, dar se „înrobeste” întrebării; se învredniceste monahul din pustie (-chilie) care-si închină viata în rugăciune, formă de limbaj în vederea chemării Adevărului. Toate acestea le stia bine Petre Tutea, ca unul care a stat ani grei în celulă, asemenea unui isihast înduhovnicit, făcînd alegerea între Dumnezeu si neamul meu si pregătindu-se pentru Cartea întrebărilor. Din „om întrebător” a devenit căutător „de Dumnezeu”. Dacă a preferat martiriul si lepădarea de sine înseamnă că s-a aflat pe calea Adevărului, ca un vrednic dintre cei mai vrednici.

P.S.

Nu stiu unde este mormîntul lui Petre Tutea. Stiu, însă, că Radu Gyr si-a găsit locul la Petru Vodă, alături de Gheorghe Calciu, nu departe de părintele Cleopa. Se vede că părintele Iustin Pârvu încearcă să-i re-găsească pe cei dragi lui Dumnezeu.

convorbiri-literare

Reclame