Violeta Lăcătuşu – Tante Janine

Violeta Lacatusu – prozator, pictor, Roman

Pe tanti Janine, sora mai mică a bunicii mele, am cunoscut-o când eram în clasa a II- a, căci tata fusese mutat la Galaţi, oraş în care ea se stabilise înainte de război, imediat după căsătorie. Nu auzisem vorbindu-se despre această mătuşă, poate şi din cauză că bunica mea, o fire cam rece, nu prea făcea caz de rude. Tanti Janine avea pe atunci puţin peste patruzeci de ani şi părea, mai degrabă, sora cea mare a mamei.

Era frumoasă şi exuberantă, ne povestea fel de fel de „nostimade”,     n-aveai cum să n-o îndrăgeşti.

Îmi amintesc prima ei vizită la noi. Când a apărut în prag, mi s-a părut că seamănă la chip cu păpuşa mea, Ninica.

Mi-a adus o cutie de ciocolată franţuzească (probabil, de la vaporeni), o raritate pe vremea aceea şi o minge mare, frumos colorată. M-am bucurat mult, mai ales că m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi mi-a spus că sunt o fetiţă dulce, dulce, dulce.

Răspândea în jurul ei o briză de parfum fin dar şi o voioşie molipsitoare.

Mămica şi tanti aveau multe să-şi spună căci nu se văzuseră demult. Canapeaua pe care stăteau, în faţa unei măsuţe cu cafele şi dulceaţă era departe de masa pe care eu îmi aşezasem un clasor pentru ca să-l completez cu timbre primite de la colega mea de bancă, al cărei tată era marinar.

Auzeam însă, din când în când ce vorbeau: despre rudele de la Bucureşti şi din Moldova, despre piaţa din Galaţi în comparaţie cu cea din Constanţa, de unde veniserăm noi, despre „tovarăşele” care te convocau la şedinţe, despre noii domni-tovarăşi care îşi completau clasele primare la seral, dar, fiind în funcţii de conducere, se mutaseră în casele de pe Strada Domnească.

Ştiam eu că mămica îi făcea semn să vorbească mai încet când ajungeau la  astfel de discuţii, ca nu cumva să aud şi să scap cine ştie ce pe la şcoală.

Mai ţin minte că tanti a întrebat-o, la un moment dat, pe mămica, cum se împacă cu tata. Când a aflat că totul merge bine, a spus că se bucură, că şi ea a avut parte de un soţ bun. Că la început Titi i-a fost pe lângă bărbat şi un adevărat părinte şi prieten care a ajutat-o să se maturizeze şi că nu îi mai poartă pică soră-si – adică bunicii mele – că a măritat-o cu un om mult mai în vârstă decât ea şi pe care nici nu-l văzuse până la logodnă. A mai zis că el a însemnat şi înseamnă pentru ea cel mai preţios dar cu care a binecuvântat-o viaţa.

Nu am înţeles atunci cum adică nenea Titi i-a fost şi tată şi soţ.

Mai târziu, aveam să mă lămuresc. Am auzit-o pe mămica povestindu-i tatii despre tanti Janine. Pe vremea când aceasta era elevă la pension, la Iaşi, i s-a întâmplat un lucru groaznic, o adevărată nenorocire care ar fi putut să-i umbrească toată viaţa.

Venise în vacanţă la Bacău, la sora ei. Cum se plictisea, căci nu cunoştea pe nimeni, într-o zi, s-a căţărat pe gard să privească mai bine jocul copiilor de pe stradă şi a căzut într-o ţeapă de fier. Gardul era nou, cu fel de fel de ornamente, cu vârfuri în formă de săgeată.

A fost operată de urgenţă. Doctorii i-au salvat viaţa, dar au spus familiei că domnişoara nu va avea copii niciodată.

Bunica mea, care-i era şi tutore, s-a grăbit s-o mărite, să scape de grija ei. I-a dat o zestre destul de mare, la care a contribuit şi moşiereasa Krupenski, naşa de căsătorie.

I-au găsit un bărbat serios, sărac şi cam coptuţ, care a primit în urma acestui mariaj, o frumoasă parohie în Galaţi, potrivit noii lui situaţii sociale.

Tanti, orfană de mică, crescuse mai mult prin străini, aşa că acum era la casa ei.

Nu am stat mult la Galaţi, căci tata a fost transferat la Roman.

Tanti ne telefona destul de des, ne trimitea scrisori, ba chiar a stat la noi câteva zile împreună cu nenea, căci l-au botezat pe fratele meu.

Aveam s-o mai văd într-o vacanţă de vară – trecusem în clasa a VI-a – când, la insistenţele ei, mămica şi-a găsit, în sfârşit timp, s-o vizităm.

Cu ce bucurie ne-a primit! Avea pentru noi fel de fel de cadouri, ne cumpărase chiar şi bilete la teatru. Ne-a purtat aproape prin toate magazinele, până să-mi găsească nişte rochiţe după gustul ei, ne-a dus la concerte.

În fiecare seară cânta la pian. Nenea Titi asculta ce asculta şi apoi se ducea la culcare.

– Ce păcat că n-ai urmat conservatorul, i-a spus într-o seară mămica. Ştiu că directoarea pensionului îţi prevăzuse o strălucită carieră muzicală.

– De unde ştii?

– Mi-a spus naşa Clara.

– Ei, le mai înflorea şi ea. Şi apoi, a adăugat tanti zâmbind, îţi dai seama ce soi de preoteasă aş fi fost!

– Ei, la asta chiar nu m-am gândit, râse mămica.

– Şi apoi, după război, când au venit tovarăşii, eu nu mai aveam „un dosar” potrivit, dar, oricum, tot n-aş fi putut… ia imaginează-ţi o preoteasă să dea concerte!

– Da … dar cum stăm cu „emanciparea femeii”? şi acum se bate monedă pe tema asta.

– Emancipare, emancipare, dar nici chiar aşa! Apropo de emancipare, să-ţi spun o nostimadă: într-o vreme, U.F.D.R-ul era foarte activ. De cartierul nostru, inclusiv de blocurile nou construite în care se mitaseră familii de muncitori, răspundea o femeiuşcă iute, tunsă scurt şi îmbrăcată foarte strident, care mai târziu a fost promovată ca activistă de partid.

Ei, şi toa’răşa asta numai ce îţi bătea în poartă şi te punea să semnezi că vei fi la şedinţă pe data de …, la ora de … Atâta îţi trebuia, să lipseşti!

Odată, la o astfel de şedinţă – veniseră multe femei, unele casnice, altele din schimburi – abia se ţineau să nu adoarmă – picase o şefă de la Bucureşti care stătea ţeapănă în prezidiu, iar preşedinta noastră era emoţionată şi agitată foarte. După ce o doctoriţă a ţinut o conferinţă punctată şi de nişte diapozitive, tovarăşa noastră, roşie toată de importanţa momentului, le-a spus celor din sală:

– Mă uitam la voi, fetelor, cu câtă atenţie ascultaţi! Aşa de frumos a vorbit tovarăşa doctor, că, privind-o, mi-am zis: „S-a urcat scoafa-n răchită!” Da, aşa mi-am zis, dragelor, cu legitimă mândrie pentru noi, femeile din ziua de azi!

Acu, nu se mai fereau de mine. Eram destul de mărişoară şi puteam discerne ce pot vorbi sau nu, cu prietenele mele. Au râs şi au trecut la altele. Aveau atâtea să-şi spună. Mămica a întrebat-o ce mai face Victoriţa, fata pe care tanti o înfiase imediat după război.

– Luci, dragă, greşeala mea a fost că am luat-o pe când era destul de mărişoară. Am ţinut-o la şcoală, i-am dat lecţii de pian şi când s-a făcut domnişoară, a fugit la mă-sa, să mănânce seminţe pe scăunelul din faţa casei si să se hârjonească cu docherii.

Eu şi cu Titi am suferit mult, căci o îndrăgisem. Era aşa de frumuşică!

Tanti a rămas tăcută o vreme. Ştiam că suferă că n-a putut avea copii.

– Nu-ţi mai spun că a fugit cu o parte din aurul pe care-l aveam. Ne-a ameninţat că, dacă suflăm o vorbă, ne toarnă ştie ea unde, şi n-o să ne fie prea bine.

Ne-am scârbit şi am lăsat-o în plata Domnului. Unde mai pui că, din când în când, ne mai vizitează. Cică i se face dor de noi şi de „casa copilăriei”.

Câteodată mai trece şi pe la capelă, când termină Titi slujba … mai un bănuţ, de! Poate pică, nu?

– Apropo de capelă, m-am tot ţinut să te întreb, tanti, de ce l-au mutat pe nenea din parohia pe care o avea?

– Ei, a fost o chestie cam urâtă. Unchiu-tău începuse renovarea bisericii. Chemase un pictor vestit. Mai era doar un perete mai mic, din pronaos, de zugrăvit şi nu era hotărât ce sfinţi să fie pictaţi pe el.

Într-o zi, zugravul i-a zis dascălului să-i spună părintelui să se hotărască odată, că el are o altă comandă şi vrea să termine mai repede. Apoi, cică l-ar fi întrebat pe dascăl, aşa, într-o doară, ce chipuri crede el că ar putea picta pe peretele ăla?

„- Ei şi dumneata, i-ar fi răspuns dascălul, ce te tot cremăluieşti atâta, că doar n-ai să-l pictezi pe Stalin!”

Gluma era bună. Portrete cu Stalin era peste tot, numai în biserică nu ajunseseră, aşa că au râs cu poftă.

Erau de faţă doar dascălul, pictorul şi paraclisierul. Peste câteva zile, dascălul a fost arestat. A stat în închisoare doar un an şi câteva luni, dar, după ce a venit acasă, a murit la scurt timp. Toţi au bănuit că l-a turnat paracliserul, un beţivan care voia să-i ia locul.

Dar asta s-a întâmplat după ce v-aţi mutat voi aici, în anul când a murit Stalin. Doar îţi aminteşti, noi tocmai terminasem casa asta.

Ei, şi Titi, pentru că a ocrotit „duşmanul de clasă” – nu-ţi mai spun că şi umblase să-l scape pe bietul dascăl de condamnare – a fost mutat la capelă.

Nu-i chiar o tragedie, că şi aici avem enoriaşi buni.

– Şi casa este frumoasă, îmi place cum ai aranjat-o.

– Ei, a trebuit să renunţ la multe lucruri, căci aici nu am decât patru camere şi biroul lui Titi. Ne-am învăţat minte şi am cumpărat-o, ca nu cumva să rămânem pe drumuri la bătrâneţe.

Am noroc că mă ajută Tinca la menaj. E drept că mai are multe de deprins, dar, oricum…

– E de pe aici, din împrejurimi? Mi se pare cam … întunecată ca să nu zic ursuză de-a binelea.

– Ei, unde e cam vânătă la faţă, râse tanti.

Să vezi Lucico, ce întâmplare şi cu ea: anu’ trecut, într-o noapte ploioasă, am auzit bătăi în poartă. „Cine să fie pe aşa o vreme?” m-am întrebat. Titi făcuse baie, aşa că m-am dus eu. În faţa porţii – o femeie slabă şi prăpădită, cu un prunc în braţe!

Mi-a cerut ceva de mâncare şi, dacă pot, s-o adăpostesc undeva într-o magazie, până a doua zi.

Mi-a fost milă de ea şi am dus-o în bucătăria de vară, i-am dat să mănânce. I-am spus lui Titi şi el a zis că s-o las în camera de lângă bucătărie, până dimineaţă.

A doua zi, ce să plece, că nici nu se putea ţine pe picioare. Părea bolnavă. Mi-a spus că a gonit-o bărbatul cu care trăia, că acesta o bătea  zilnic, mai ales de când „l-a procopsit” şi cu copilul de care nu voia să ştie, în ruptul capului. Venea dintr-un sat … nu mai ştiu cum se cheamă, dar cam departe de oraş. Mi s-a căinat că de o săptămână umblă din poartă în poartă. Pe scurt, mi s-a făcut milă de ea şi de copil şi am primit-o ca servitoare.

Copilul nu ne deranja, era slab ca un mâţ, nici n-avea putere să scâncească. Are acu vreun an, să-l vezi ce frumuşel s-a făcut! Zice că o să-l ducă la mă-sa, să-l crească, după ce s-o face mai mărişor. E harnică şi o mai ţin până se întremează şi ea. Banii pe care i-i dăm lunar, îi expediază… cui, nu ştiu.

– O fi trimis-o cineva, poate că ştia ea foarte bine în poarta cui bate, zise mămica, bănuitoare.

– Nu cred, răspunse tanti, cine s-o trimită?

Mama s-a întors la Roman şi eu am rămas, pentru două săptămâni, la Galaţi. Prima mişcare a lui tanti Janine a fost să mă ducă la coafeza ei, care mi-a făcut permanent.

– Şi ce-o să zică toţi, când o să mă vadă la şcoală? Ce-o să le spun?

– Că ţi s-a încreţit părul, aşa, peste noapte; a bătut luna pe el, râse tanti. Asta grijă ai tu?

Mă privea încântată, iar mie mi se părea că arăt ca o mătură creaţă.   I-am mulţumit însă, căci văzusem cu uimire câţi bani îi dăduse coafezei. Pe atunci permanentul – ultima modă – era foarte scump.

Tanti avea planuri mari cu mine. A început să-mi dea lecţii de pian, „aşa, ca să prind gustul şi să mai vin la ea şi altădată”.

Observând că privesc cu atenţie tablourile, m-a întrebat care îmi place mai mult şi de ce. I-am arătat un tablou despre care mi-a spus că e făcut de un pictor francez impresionist. Nu ştiam eu ce-i acela „impresionism”, dar îmi plăcea că era … „vaporos”.

Mi-a spus câte ceva şi despre alţi pictori şi a fost tare mulţumită când a văzut că reţin unele amănunte. Nu a pierdut ocazia să mă înveţe şi câteva cuvinte franţuzeşti.

Îmi amintesc aproape fiecare colţişor al casei.

În sufragerie, mai ales, dar şi în celelalte camere se aflau fel de fel de obiecte, de existenţa cărora nici nu bănuisem până atunci.

Spre exemplu, două statuete de bronz: o tânără cântând la harpă şi un jockeey „sur son cheval”.

Îmi plăcuse foarte mult o măsuţă cu picioare aşa de fine, că îi ziceam în gândul meu „căprioara” – de fapt, un „bureau plat d’époque Louis XV”; frumos era şi un „petit cabinet” cu uşile pictate pe interior.

Pe masa cu picioarele sculptate din sufragerie era totdeauna o „chocolatieră” din argint şi o elegantă cafetieră „tripode” din argint.

Am aflat că fotoliile aveau picioare sculptate cu „motivul cariatidelor”. Tanti a mai adăugat, aşa, în treacăt, că, dacă stau mai mult timp, o să-mi arate broşele, inelele şi colierele cumpărate din străinătate, când era tânără.

Îmi plăcea la ea, desigur. Îmi notasem acele denumiri care sunau aşa de frumos în carneţelul meu în care ţineam şi  un mic jurnal, şi, le-am memorat, spre mirarea lui nenea Titi, care nu prea era interesat de astfel de „farafastâcuri”.

Cea mai mare parte a timpului mă jucam în grădina plină de petunii, regina nopţii şi trandafiri. Stăteam acolo ore întregi, pe un scăunel mic şi încercam să scriu poezii sau să desenez. Tanti ar fi vrut să mă iniţieze în „tainele bucătăriei”, dar a văzut că trebuie să renunţe.

Toate ar fi fost bune şi frumoase, dacă n-aş fi simţit tot timpul aţintită asupra mea privirea rea a servitoarei.

Tinca era un fel de arătare cu rochie, o scândură pe două fuse de care se agăţase o bucată de stambă.

Avea însă o faţă pe care nu o puteai uita uşor: fruntea teşită ascundea sub sprâncene doi ochi mici, apropiaţi, de culoare incertă. Poate gri închis. Privirea piezişă aluneca în zig-zag, iute şi tăioasă. Parcă îi cădeau neguri din ochi, printre genele rare şi ţepoase. Avea gura mare şi buza de sus descoperea, atunci când vorbea, o gingie roşie din care ţâşneau nişte dinţi lăbărţaţi.

A doua zi după ce a plecat mămica, mi-a apărut deodată în faţă, pe cărarea ce ducea în grădiniţa cu flori. S-a apropiat de mine, m-a privit cu atenţie şi mi-a sângerat un zâmbet:

– Tu eşti fata pe care vrea s-o înfieze domnul părinte?

– Eu am venit aici în vacanţă şi peste două săptămâni mă întorc la Roman, la părinţii mei, i-am răspuns scurt şi am trecut mai departe,   lăsând-o să se uite după mine cât o pofti…

Cât am stat acolo, am învăţat multe cuvinte noi, printre care şi cuvântul „diabolic”. De fapt, pe acest cuvânt nu l-am înţeles atunci. Poate de aceea nu am uitat o întâmplare care l-a scandalizat pe nenea.

Parcă o văd pe Tinca furişându-se după un perete al casei şi   privindu-mă ce fac.

Silabiseam nişte cuvinte de pe pietrele funerare, mari, de marmură, pe care nenea le pusese în curte ca să călcăm pe ele, să nu ne murdărim pantofii atunci când plouă şi vrem să trecem spre bucătăria de vară.

Învăţasem un an de rusă la şcoală şi asta mă ajuta întrucâtva, mai văzusem şi câteva litere chirilice pe icoanele vechi ale bunicii mele.

Îmi plăceau lespezile acelea alb-gălbui, căci fiecare avea încrustate motive florale ca un chenar, de jur-împrejur, numele fiind înşiruite sub o cruce, şi aceea cu fel de fel de ornamentaţii.

– Ce faci aici? m-a întrebat Tinca.

– Ce vezi, citesc.

– Daa?

Se miră ca proasta, mi-am zis, cred că nici nu a observat că pe
”pietrele” astea scrie ceva, deşi le-o fi măturat de atâtea ori.

– Mă întreb, am continuat eu, neluându-i în seamă mirarea, nenea, care e preot, nu s-a gândit că e păcat să călcăm pe nişte lespezi care au stat peste mormintele unor oameni?

Tinca nu mi-a răspuns, ce putea să zică, de fapt?

– Trebuie să fie tare vechi, am mai adăugat, în timp ce ea se depărta grăbită.

Mi-amintesc că am regretat imediat că i-am destăinuit acest gând al meu şi nici n-am putut înţelege ce m-a făcut să vorbesc cu ea, căci, instinctiv, o ocoleam cât puteam.

Noaptea, eu dormeam între tanti şi nenea, căci aveau un pat mare, de fapt două paturi alăturate, cu tăblii din lemn de nuc şi cu saltele moi, de puf.

Nu puteam dormi când voiau ei şi mă cam foiam şi de fiecare dată îmi spuneau să stau liniştită.

Ei păreau parcă de piatră, aşteptând să adorm. Nu se mişcau deloc. Aşa că, de multe ori, mă prefăceam că dorm, făcând mari eforturi să nu mă mişc. Până la urmă adormeam.

În noaptea aceea, l-am auzit pe nenea spunându-i lui tanti: „Dragă, da fata asta e de-a dreptul diabolică. Auzi tu, Jăniţă, ce a putut să-i spună Tincăi despre mine!…”

Va să zică Tinca m-a pârât, mă gândeam, dar nu asta mă preocupa, ci cuvântul „diabolică”. Oare ce-o fi însemnând? Ceva bun, nu era, desigur.

Şi … de ce nu i-a spus lui tanti, de ce a trebuit să mă toarne la morocănosul ăsta de nene?

Din acea vară, nu am mai văzut-o pe tanti niciodată. A fost la noi în anul următor, tot vara, dar eu eram plecată în tabără. Am aflat apoi că nenea şi tanti înfiaseră copilul Tincăi, pe Titişor (cum altfel putea să-l cheme?) şi nu era scrisoare în care să nu trimită poze cu „minunatul şi scumpetea de băieţel”.

După câţiva ani, tanti a mai venit odată la Roman, în anul când eu intrasem la facultate. Mi-a povestit mama că era total schimbată. Îşi pierduse farmecul şi voioşia de altădată. Modest îmbrăcată şi cu o expresie de tristeţe întipărită pe faţă, părea că poartă cu ea o mare povară. Mama a avut impresia că aceasta a încercat de câteva ori să-i spună ceva, ceva ce-i apăsa sufletul, dar imediat ofta şi schimba vorba. Despre Titişor, care, fiind cam de o seamă cu fratele meu, terminase, probabil şcoala generală, a pomenit doar în treacăt. Ce se întâmplase oare?…

Am mai primit de la ea o carte poştală în care ne spunea că de primăvara până la sfârşitul verii pleacă cu stupii în Deltă. Ne-am mirat, bineînţeles. Nu ştiam ce să credem, mai ales că, scrisorile noastre, de la o vreme, rămâneau fără răspuns.

Când eram studentă, într-o vacanţă, făceam o excursie de studii prin ţară, şi, trecând prin Galaţi, am vrut s-o văd pe tanti Janine, despre care nu mai ştiam nimic.

Am ajuns la casa ei cu încă două prietene de ale mele.

Am sunat la poartă şi ne-a deschis Tinca. Când a auzit cine sunt, a avut aşa, o ezitare. Mi-a spus că tanti e în Deltă cu stupii. Tocmai când mă gândeam că nu are rost să mai intru, a apărut nenea, care auzise probabil, discuţia. Ne-a primit bucuros, mai degrabă cu oarecare interes. M-a cercetat îndelung şi mi-a zis:

– Da te-ai făcut şarmantă, nepoato!

Cuvântul „şarmantă” m-a deranjat, desigur, dar m-am gândit că vrea să se exprime elevat (cu franţuzimele auzite de pe la tanti).

I-a spus Tincăi să ne servească cu şerbet. În scurt timp, aceasta a apărut cu o tavă de argint pe care erau trei pahare de cristal cu apă minerală, în care, linguriţele, tot de argint, erau pline cu un şerbet roz, bine legat, de trandafiri. Nu mai era femeia stângace de altădată. Ne-a servit cu … dexteritate, aş zice, străduindu-se chiar să zâmbească. Că zâmbetul ei semăna cu o scrijelitură pe o tablă ruginită, asta e altceva. Desigur că a asistat la discuţie, aşezându-se, comod, pe un fotoliu.

Sufrageria îmi părea pustie fără tanti. Am observat că de pe pereţi lipseau câteva tablouri, urma lor persistând pe zugrăveala veche.

Nenea ne-a întrebat câte ceva despre viaţa noastră studenţească, ocolind cu dibăcie orice discuţie despre tanti.

Am mai schimbat câteva vorbe (nu m-a întrebat nimic despre ai mei, nici măcar despre mămica) şi ne-am ridicat să plecăm.

Când ne-a condus, nenea şi tinca au ieşit în faţa porţii.

Am întors capul şi le-am făcut cu mâna. Imaginea lor mi-a rămas în minte: o scândură cu rochie, tot lălâie pe ea, lângă un trunchi scorburos de copac.

După ce au schiţat şi ei acelaşi gest, nenea i-a aranjat puţin Tincăi decolteul, căci rochia subţire, neavând bustul pe care să se aşeze, se trăsese într-o parte, dezgolindu-i, vezi doamne, pielea gălbejită.

„Cam familiar gestul”, a remarcat una dintre prietenele mele, râzând.

Aşa e, cam familiar, mi-am zis.

Mamei nu i-am povestit despre asta. Simţeam că aş fi umilit-o pe tanti cea fină, cea delicată şi cea iubită.

A trecut ceva timp de atunci. Am terminat facultatea, m-am căsătorit, şi am fost prea ocupată cu serviciul, cu naveta. Câteodată, seara, obosită, când încercam să adorm, mai îmi apărea, în ecranul gândului, figura ei luminoasă, aşa, ca o fluturare.

Cu tanti, mămica nu a mai reuşit nicicum să ia legătura.

Nu demult, trimisese o scrisoare lui nenea în care îşi anunţa intenţia să vină la Galaţi, să vadă ce e cu tanti.

Şi iată, că o telegramă îi dădu vestea funestă : „Doamna preoteasă a decedat”.

Am plecat cu primul tren ca să ajungem măcar la înmormântare.

În sfârşit, după ce am traversat tot Galaţiul, am ajuns la adresa dată de cei care locuiau în casa ştiută de noi, de lângă capelă şi unde – spuneau ei – soseau scrisorile noastre pe care i le dădeam Tincăi, care venea din când în când, să le mai vândă câte ceva.

Taximetristul, după ce ne-a privit cu vădită curiozitate, ne-a spus că am ajuns la adresa căutată…

Stăteam în drum şi nu ne venea a crede. Doamne, ce surpriză! O căsuţă urâtă şi veche, lăsată într-o rână, abia îşi trăgea sufletul după gardul rar, cu scânduri de diferite mărimi, dar la fel de putrede. Deasupra uşii era spânzurată o bucată de pânză neagră. Asta ne-a convins să trecem de poarta deschisă ce abia se ţinea într-o cercevea ruginită.

Din pridvor, am intrat într-o cameră mică, dar lunguiaţă, aducând cu un hol. În faţa uşii, pe peretele opus, era un pat îngust, acoperit cu o cuvertură veche de velur, iar deasupra, culmea! pe perete un tablou cu o iarnă în tonuri reci de gri, mohorâte. Rama, desigur aurită, fusese vândută. Involuntar, privirea mi-a alunecat după alte tablouri, dar pereţii crăpaţi şi goi agonizau sub o zugrăveală decolorată şi coşcovită. Tabloul acela nu plăcea, de aceea mai rămăsese; nimeni nu bănuia adevărata lui valoare. În definitiv, prea puţin îmi păsa de tablouri, de fapt eu voiam să întârzii cât mai mult momentul care trebuia să…

Un stigăt strident m-a făcut să întorc capul spre cealaltă cameră, unde era coşciugul aşezat pe o masă de bucătărie cu picioare subţiri, vopsită în verde.

– Mămicooo, de ce-ai plecaat, de ce-ai murit? se străduia să ţipe un tânăr care se îndreptă imediat spre noi, cu braţele întinse.

– Aţi venit! a strigat el zâmbind destul de larg şi învăluindu-ne, cu generozitate, într-un miros înţepător de tescovină. Era … Titişor, stâlpul familiei. Să fi tot avut vreo 22-23 de ani.

Ne-a pupat zgomotos pe toţi trei. M-a privit cu atenţie, apoi şi-a amintit că suferă şi s-a repezit spre mine, îmbrăţişându-mă cu nădejde.

Am dat să mă feresc dar era prea târziu; cu capul în părul meu, cu bărbia bine sprijinită în umăr, îmi răcnea în urechi:

„Mam‛ Janine est meurt! Mam‛ Janine est meurt!”, aşa ca între „intelectuali”, nu?

Am reuşit să scap de „frăţeasca” lui îmbrăţişare.

Dintr-un colţ întunecat al camerei s-a îndreptat spre noi o femeie subţire, cu spâncenele – ştreaşină neagră peste fruntea teşită: era Tinca.

– Săru’ mâna, tanti Lucia! I-a zis ea mamei. Ce bine că aţi venit. Intraţi! Intraţi!

S-a uitat apoi spre mine şi spre Sandu şi se vedea că nu ştie cum să mi se adreseze.

– Şi tu … Doamne! Vai, Violeta, ce a mai trecut timpul! El e …

– Da, e soţul meu.

Multe întrebări îmi năvăleau în minte: de ce locuiesc aici, de ce au ajuns în starea asta, de ce nu ne-au dat „noua” adresă şi multe, multe alte de ce-uri.

– De ce a murit? o aud pe mama întrebând.

– De inimă, că i s-a făcut aşa rău, dintr-o dată şi a murit.

– Fusese bolnavă?

– A stat la pat câteva zile, că era răcită că îi făceam ceaiuri şi inhalaţii.

M-am apropiat de coşciug. Tanti, tanti Janine – nu-mi venea a crede ce văd: împietrită şi împuţinată parcă,  într-un taior ponosit şi o fustă decolorată, era greu de recunoscut. Doar tenul fin amintea de cea care fusese cândva una din frumuseţile Galaţiului. Pe cap avea o pălăriuţă de fetru de culoare incertă, iar de sub prăpurica pusă cam aiurea şi trasă oarecum într-o parte, se iveau nişte pantofi noi şi foarte mari, cu vârfuri bombate.

Doamne! Nu ştiam ce să mai cred. Nici hainele de înmormântare nu i le-au păstrat sau … nu le-a avut niciodată. Mămica privea şi ea înmărmurită.

I-am pus pe piept 100 de lei şi am mai privit odată chipul mătuşii mele. Mi s-a părut că are o expresie enigmatică. Enigmatică e însăşi moartea, mi-am zis.

Am observat apoi un rictus de silă în colţul gurii, împietrit ca o ştampilă a vieţii.

– Uite, Titi, a venit tanti Lucica şi nepoata Violeta! am auzit glasul uşor răguşit al Tincăi.

Atunci am văzut de-abia, pe o laviţă rezemată de perete şi acoperită cu ceea ce fusese odată un covor de lână, un bătrân, într-un antiriu vechi şi ros la mâneci, cu un şervet pătat de mâncare pe genunchi. Era nenea Titi.

Dintre fălcile scofâlcite şi negre s-a auzit un hârşâit; şi-a îndreptat privirea spre noi şi, recunoscând-o pe mămica, a zis:

– Jăniţă, adă te rog, dulceaţa de zmeură şi lichiorul, că a venit Lucica. Şi zi să pregătească masa în sufragerie.

Am înlemnit. Un fior de frică mi-a străbătut şira spinării. Sclipirea din ochii unchiului s-a stins şi privirea i-a căzut din nou, undeva, în adânc.

Tăcerea ne ţintuise pe toţi. M-am mai uitat odată spre tanti… căci mă intriga ceva: ce rost avea fularul ăla în jurul gâtului, căci nu părea nicidecum a fi o eşarfă.

În clipa aceea am văzut o mână ce tocmai sălta cele 300 de lei – sumă bunicică pe atunci – puse de noi pe pieptul defunctei. Era Titişor, dragul de el, care, făcând o piruetă graţioasă, dispăru din cameră. Tinca se încruntă, dar, stăpânindu-se, se îndreptă spre o poliţă pe care erau nişte lumânări şi tămâie.

Deodată s-au auzit nişte tropote. În hol au intrat, unul după altul, patru bărbaţi care semănau atât de mult între ei, încât păreau traşi la indigou.

Erau mici de statură, cu trupuri noduroase. Mâinile lungi, se terminau dincolo de genunchii uşor îndoiţi.

Aceleaşi frunţi teşite şi brăzdate de o reţea de încreţituri ţesute din sforţarea încropirii unor gânduri pe jumătate articulate. Nu-şi ridicau privirile ci le şerpuiau pe pereţii camerei, pe trupurile celor din jur. Pipăiau parcă aerul cu tentaculele unor instincte bine ascuţite.

Erau fraţii Tincăi, probabil pădurari, ieşiţi acum la iveală pentru a-şi sprijini sora la nevoie.

Ne priviră totuşi curioşi şi plecară tropotind, făcându-i semne Tincăi. Aceasta ieşi, schimbă cu ei câteva vorbe dar se întoarse repede. Odată cu ea intrară o doamnă şi un domn în vârstă, distinşi, într-o ţinută sobră.

După ce s-au recules câteva minute lângă sicriu – pe faţa lor se citea o durere profundă şi mai ales milă – s-au întors spre noi.

Am făcut cunoştinţă: erau soţii Dorneanu, prietenii de odinioară ai familiei Calistrat. Doamna mi-a aruncat aşa, o privire anume, ce sugera că sunt multe de spus.

A apărut şi Titişor, destul de agitat (pare-se că asta era starea lui obişnuită), s-a uitat spre coşciug, să vadă, probabil ce bani au pus pentru vama mortului noii veniţi.

– Mamă, vezi că s-a topit toiagul şi arde icoana, strigă el.

Într-adevăr, toiagul pus pe icoană se topise şi, pe grămăjoara de ceară, mai pălpâia o flacără mică.

Tinca îndepărtă ceara, se uită la icoana care fusese doar puţin afumată spre unul din colţuri şi o aruncă peste lemnele din faţa sobei de tablă. Am tresărit, dar n-am putut spune nimic. A deschis apoi uşa unui dulap de bucătărie şi, din teancul de icoane, a luat alta, la întâmplare şi a pus-o pe pieptul moartei. Era o icoană veche, cu chenar gros şi aurit ca şi cea aruncată spre a fi arsă.

Erau icoane de partrimoniu, dar cui îi păsa?

Aveam bani la mine căci intenţionasem să o rog pe Tinca să-mi vândă vreun tablou ca să am şi eu o amintie de la tanti. Aş fi cumpărat acum măcar icoana aruncată, dar Sandu, ghicindu-mi gândul, mi-a făcut semn să-mi văd de treabă. De fapt, nici momentul nu era potrivit. Aş fi vrut să schimb câteva cuvinte cu doamna Dorneanu, dar a venit preotul însoţit de dascăl şi, după o scurtă slujbă (câteva cuvinte le îngâma şi nenea, care nu realiza, desigur, ce se petrece), sicriul a fost scos din casă în răcnetele isterice ale lui Titişor. Nu multe, aşa, câteva, pentru culoare. Apoi, acesta, epuizat, a pornit cu paşi cam şovăitori, să-şi conducă mama mult iubită pe ultimul drum.

Începuse să ningă şi era destul de frig. Eu şi mămica am rămas mai în urma celorlalţi, cu doamna Dorneanu. În faţa noastră erau Sandu şi soţul acesteia.

– Vai, doamna Lucica, mare, mare tragedie!

Ştergându-şi lacrimele, doamna Dorneanu continuă:

Eu v-am recunoscut de când v-am văzut, însă dumneavoastră nu vă mai amintiţi de mine pentru că am îmbătrânit şi, de fapt, nu m-aţi văzut decât de vreo două – trei ori pe la ei. Biata Janine. Ce i-a mai trebuit ei să înfieze din nou un copil, după lecţia primită de la Victoriţa!

L-a înfiat pe bastardul ăsta şi fiara asta de servitoare, pe atunci umilăşi prăpădită de tot, le-a promis, naivei de Janine şi lui Titi că n-o să-i spună băiatului, pentru nimic în lume că e mama adevărată. S-a jurat în faţa icoanelor! Părea bucuroasă că a scăpat de o povară. Dar vipera asta avea planul ei.

A ştiut să aleagă momentul cel mai potrivit şi anume când Titişor a ajuns la pubertare.

Soi rău, o cam luase razna. Primele certuri, cum se-ntâmplă. Lipsea de la şcoală, lua note rele, fura bani, dispărea uneori de acasă. După o ceartă mai serioasă cu „părinţii”, Tinca l-a chemat în cameră la ea şi i-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că ea este mama lui adevărată, că preotul şi preoteasă au profitat de ea când era foarte, foarte bolnavă şi au silit-o să facă un anume târg. Şi chiar au făcut-o să creadă că e mai bine pentru el să ajungă într-o familie bogată. Că i se rupe inima când aude cum îl ceartă nişte străini, de fapt, care nu ştiu cu adevărat ce e acela un copil, dar ea, oropsită şi exploatată, ce poate face?

Se ştie ce i-a spus ea atunci, pentru că toate astea au fost zvârlite cu furie în obrazul „părinţilor” de către Titişor. Băiatul ăsta, cu o ereditate încărcată – tată scelerat, mamă, după cum se vede – şi-a ieşit din minţi, nu alta. Prima reacţie: a sărit la bătaie şi la Janine şi la Titi şi chiar la Tinca. Poate era şi băut, căci avea nişte prieteni deocheaţi încă de pe atunci.

Şi aşa au început necazurile. Titi nu mai câştiga ca mai înainte, tot mai puţini oameni veneau la capelă.

A trebuit apoi să iasă la pensie. Derbedeul ăsta avea pretenţii tot mai mari. Câine-câineşte, a intrat la un institut de trei ani, care de-abia se deschisese la noi în oraş. O ţinea numai în chefuri, era văzut cu femei rău famate. Vindea ce apuca, îi trebuiau bani şi iar bani.

Janine venea la noi şi plângea. Nu ne spunea însă tot ce îndurau de fapt, amândoi. Cred că îi mai şi bătea. Vai de capul lor! adăugă doamna Dorneanu, după o pauză. Îşi ridicase gulerul de la palton, căci ninsoarea se înteţise.

– Dar cum de-a ajuns tanti în deltă, întrebă mămica, de unde până unde?

– Ideea cu delta nu ştiu de la cine a venit. Trebuia să-şi salveze într-un fel familia. Ştiu că a cumpărat pe te miri ce nişte stupi de la un dascăl din parohia noastră. În lipsa ei, Tinca a devenit stăpână. Trăia cu Titi. Vorba lui bărbatu-meu: „A spurcat popa, acu, la bătrâneţe”… Dacă nu or fi trăit ei mai de mult, cine ştie?

Bietei Janine i-a părut tare rău că nu v-a înfiat pe dumneavoastră, mai adăugăea, întorcându-se spre mine.

– Nici nu s-a pus problema, a precizat mămica, puţin iritată.

– Ei, în naivitatea ei, Janine credea că, dacă mai aveţi un copil, îi puteţi da unul şi ei, zâmbi doamna Dorneanu.

Nu ştiu de ce dar mi-am adus aminte de indignarea lui nenea: „Fata asta e diabolică!” Ce tulburat era. Îndrăznise să-l judece cineva pe el. L-am supărat sau l-am speriat, atunci? Oare chiar credeau că aş fi rămas la ei?

Tinca era acum în faţa noastră.

Din când în când, întorcea îngrijorată capul, să prindă, măcar după expresia feţelor noastre, ce vorbeam.

Cum nu putea auzi nimic, s-a oprit să ne aştepte şi ne-a întrebat dacă ne e frig.

Aproape că viscolea, sigur că ne era frig; întrebarea era retorică. Văzând că nimeni nu-i răspunde, grăbi pasul, căci ne apropiam de cimitir.

– Apoi, aţi văzut ce s-a întâmplat cu frumuseţea aceea de gospodărie, reluă discuţia doamna Dorneanu, nu a mai rămas nimic! Au ajuns cu chirie în dărămătura aia de la marginea oraşului.

– Nu e de mirare că a murit, observă domnul Dorneanu, care mergea acum lângă noi. Să mă ierte Dumnezeu, dar cred că e mai bine pentru ea…

În sfârşit, micul convoi a ajuns la cimitir. Ninsoarea se mai potolise.

Slujba din biserică nu a durat mult.

Când am ajuns la groapa proaspăt săpată, un glas puternic, mai degrabă strident, ne-a făcut să tresărim:

– Maman, maman, cum ai muit tu, mamaan!

O femeie încă tânără, într-un palton vişiniu spre roşu, cu un fard gros pe obraz, pe care ninsoarea nu reuşise să-l şteargă, s-a apropiat de sicriul pus pe pământ, spre a fi coborât în groapă.

Era Victoriţa. Mi-am dat seama că ea trebuie să fie.

– Cât te-am iubit eu, mamaan, şi te-au ucis ăştia! Te-au omorââât! se tângui ea.

Deodată, cu un glas în care se simţea o ură ce mocnise îndelung, se întoarse spre Tinca:

– Numai tu, căţea bătrână, ai distrus familia asta! I-ai dat fierturi de ierburi lui papa să-i iei minţile! Ai intrat în patul lui, arătareo şi-ai izgonit-o pe doamna care te-a miluit, ai silit-o să muncească pentru familia ta de năpărci! Ai făcut-o slugă!

Victoriţa făcu o pauză. Se îneca de furie.

– Şi cu ce te-ai ales? Ai băut casa şi averea cu delicvenţii ăştia!

Titişor hotărî să-şi apere mama:

– Taci din gură, curviştina docurilor!

– Şi cu ce te-ai ales, continuă ea, netulburată. Ai făcut din fiu-tu, cu intrigile tale, un nenorocit! Un isteric şi-un dement! Un descreierat!

Că nu l-a înfiat numai pe el, v-a înfiat pe voi toţi, netrebnicilor!

Cei patru minineanderthali s-au grupat, privind-o ameninţător.

– Şi nu m-ai chemat la înmormântare, rânjito! Nu ştiai unde stau, ai? Când ai venit să mă rogi să-ţi vând sfeşnicile şi crucile din argint, m-ai găsit, ai? Soiaso! Vrăjitoareo!

Ostenise. Se vedea că nu se teme de nimeni şi de nimic şi îşi strângea forţele să spună tot ce avea de spus. Să ştie şi rudele şi toţi şi tot Galaţiul!

Fratele cel mai mare al Tincăi întinse mâna să o prindă de păr, dar Victoriţa se răsuci spre el cu o iuţeală de necrezut!

– Ce nu scoţi cuţitul, puşcăriaşule! Tâlharule şi criminalule!

Tinca se uită cam speriată, mai mult jignită spre noi, cu o privire ce voia să spună că rabdă toate aceste ofense nemeritate datorită momentului solemn ce trebuie respectat.

Preotul şi dascălul amuţiseră. De după o cruce înaltă apăru o huidumă de bărbat în nişte haine uzate de doc care se oţârî spre cele patru frunţi teşite:

– Dacă chem miliţianul, unii or să-şi ia tălpăşiţa cât ai clipi. Dacă mai apucă. Dar nici eu nu-se de lepădat, până una-alta!

Fratele Tincăi se îndepărtă iute de Victoriţa.

Cei patru se vârâră unul în altul, pipăindu-şi cuţitele. Preotul profită de momentul de tăcere şi continuă slujba. Între timp, se adunase ceva lume de prin cimitir, aşa că totul decurse normal.

După „veşnica pomenire”, ne-am luat rămas-bun de la familia Dorneanu şi ne-am îndreptat spre aleea principală, ca să ieşim din cimitir. Tinca ne-a observat şi ne-a ajuns din urmă:

– Nu staţi la parastas?

– Nu, Tinco, ne grăbim să ajungem la gară, să prindem trenul. Dumnezeu s-o odihnească! Şi … la revedere!

„La revedere” – un fel de-a zice…

O bătrânică, dârdâind în hainele ei ponosite, ne aştepta în poarta cimitirului. După ce şi-a rotit privirea temătoare în jur, ne-a spus:

– Eu sunt vecina doamnei preutese şi nu vreau să mă vadă ăia că vorbesc cu dumneavoastră.

S-a uitat la noi cu subînţeles, a aşteptat un pic, strângându-şi buzele vinete, apoi a adăugat:

– Poate vreţi să ştiţi cum a murit … şi de ce.

Mai ales după scena din cimitir înţelesesem noi că ceva necurat trebuie să se fi întâmplat, dar ce puteam face?

Ninsoarea se înteţise şi rafale scurte de vânt ne biciuiau obrajii. Am rugat-o pe bătrână să vină cu noi la gară şi acolo să vorbim în tihnă. Am găsit, în sfârşit un taxi. În restaurantul gării – mai erau câteva ore bune până să plece trenul nostru – bătrâna ne-a povestit ce viaţă grea ducea tanti cu servitoarea care devenise stăpână şi comanda în casă.

– După ce doamna preuteasă venea din deltă cu stupii – că trebuia să muncească, să-i ţină pe toţi haidamacii ăia – mierea care îi rămânea după ce preda grosul la Apicola, o vindea la câteva familii … la … ştiu eu ce familii? … la cunoscuţi de-ai ei … Hoţii ăştia, fraţii Tincăi care s-au încuibat aici – că la casa cealaltă nici pe la poartă nu îndrăzneau să treacă… cartier de lux, îi ginea miliţia, că acu veni şi ăl mare, criminalu’, care a făcut puşcărie, zic oamenii; ăştia o aşteptau în faţa casei sau patrulau nervoşi pe stradă să îi ia banii, că le ardea măseaua după băutură. Tinca se certa cu ei, că banii i se cuveneau ei, nu-i aşa? Doar fiu-su îi mai punea la punct, dar şi ăla … tot un descreierat şi un curvar şi mereu flămând de bani.

Tare m-am mirat că a ajuns aşa de rău doamna preuteasă! Eu le ştiam familia demult. Ce domni mari erau! Se auzea că ea avusese avere nu glumă … că eu am făcut treabă pe vremuri la o boieroaică, eram, cum s-ar spune, de casă şi ei veneau acolo în vizită. Ea era tare populară, vorbea cu mine şi mai îmi strecura şi câte-un bănuţ: „Ia, coană Fira, că aşa mă cheamă – să te duci şi dumneata la cofetărie şi să-ţi iei ce-ţi doreşte inima”. Aşa-mi zicea, adăugă ea oftând.

În sfârşit, chelnerul ne-a adus comanda. Am îndemnat-o să mănânce şi să se încălzească cu o tărie, că era tare rebegită.

Înainte de a bea, a vărsat din pahar câteva picături pentru sufletul lui tanti. Mâna îi tremura uşor şi avea ochii înlăcrimaţi.

Fiecare dintre noi mânca cu gândurile duse. După un timp coana Fira prinse a vorbi. Privirea i se aburise de la coniac sau de la imaginea încă vie a lui tanti, cuibărită poate, undeva, sub pleoapele-i obosite.

– Câteodată, doamna preuteasă venea la mine, să n-o vadă Tinca şi plângea; spunea că are nişte rude departe, dar îi e ruşine să o vadă cum a ajuns. Gândesc că vorbea de dumneavoastră, se încredinţă ea, privindu-ne de această dată cu mare atenţie, pe fiecare. Avea nişte ochi spălăciţi, ameninţaţi de albeaţă.

– Şi cum credeţi că a murit? puse ea întrebarea care îmi stătea pe suflet.

D-apoi, când am spălat-o, am văzut nişte vânătăi pe ea. „S-a lovit când a căzut”, a zis Tinca, dar vânătăile cele mai multe erau pe piept şi pe burtă … Că eu m-am făcut că nu am auzit nimic în noaptea aceea… că m-am întrebat…

Cică a murit de inimă. Se poate. Dar de ce? Ai?! Că nu se plânsese niciodată de vreo suferinţă. Atunci, de ce a murit?!?

Aşa se pune problema! a zis ea răspicat şi mândră de o astfel de formulare.

– Da! a mai adăugat ea. Că eu, în noaptea aceea, stam să aţipesc. Era cam frig şi nu prea puteam dormi. Am auzit răcnete. I-ar s-au îmbătat,     mi-am zis. Dar parcă ţipa doamna preuteasă. Cred că aţi văzut că doar în perete desparte casa mea de a lor; vorba vine „a lor”, că e închiriată de la un vizitiu care munceşte acu la şantier şi stă la ţiitoarea lui. De fapt, e aceeaşi casă, dar camera mea a vândut-o lu’ răposatu’, lu’ frate-miu.

Am lipit borcanul de perete, ştiţi cum se face, adăugă ea, ca şi cum era de la sine înţeles că toţi procedăm aşa, la o adică – ca să aud mai bine, da nu era nevoie. „Unde-i auru’, acritură, că tre’ să mai ai tu ascuns pe undeva. Unde l-ai îngropat, la cine l-ai pitit? ţipa ăl mare, cremenalu’.

– Las-o în pace că n-are, numa eu ştiu cât am vândut. Era vocea lu’ studentu’, că eu aşa îi zic, că a fost mult timp student, dar aşa, voce de om beat.

– Eşti prost! Scot eu de la tine, fă, şi laptele mătii! Am scos eu de la borfaşi cu clasă şi … nu ştiu ce a mai zis, că tare a mai ţipat doamna, săraca. Acu, ea era bolnavă la pat că răcise tare, o auzeam cum tuşeşte şi nimeni n-o îngrijea şi Tinca numai ce-o aud zicând aşa, cu-n glas moale. „Las-o, că nu vezi trage să moară?

– Să crape, a răspuns ăla îndrârjit, dar să nu rămânem noi cu buza umflată!”

Şi iar ţipa doamna. Pesemne că o chinuia tare.

Că m-am gândit ce să fac, că îmi treceau prin oase ţipele ei. Dar un’ să mă duc? Casele aici sunt rare şi au câini şi cine iese noaptea pe viscol în tindă? Că ningea tare şi bătea şi vântul. Şi dacă mă prind ăştia, mă omoară şi pe mine, mi-am zis. Gândeam că se lasă cu moarte de om şi am aprins candela, da am pus-o jos, pe podea, să nu cumva să se vadă. N-avea cum, dar am mare frică de ei.

Şi n-am mai auzit nimic, aşa, vreun timp.

Au adormit, mi-am zis. Beţi cum sunt!

Când să adorm şi eu, numa’ ce aud iar un ţipăt, da mai mult horcăit. Şi apoi pe Tinca strigând:

„Ce cauţi mă pe ea, nu vezi că moare? Că-şi dă duhul, da-şi-l-ar odată?!

– Şi ce dacă moare? Nu vezi ce piele albă are, că şi la lumânare luceşte! De când mi-am pus eu în gând asta!

Iar s-a auzit un horcăit.

– Şi tu, dormi acolo, căţeaua dracului, că-ţi crăp capu’! a ţipat el la Tinca, dar se treziseră toţi.

Gălăgie, răcnete…

Cu ultimele puteri doamna a strigat: „Titi!” Acu, nu ştiu pe care Titi … cred că pe ăl bătrân, că l-am auzit şi pe el ţipând, că câteodată îşi revine. Apoi … o bufnitură şi un geamăt lung, nu pot să spun cum, aşa, din rărunchi.

Un tremur zgâlţâi umerii femeii:

– S-a făcut un pic de linişte, preţ de câteva clipe şi numai ce-l aud pe cremenal înjurând şi trântind uşa.

Cred că s-a dus afară să se uşureze şi tragă o ţuică din magazie…

Asta a fost!

Mi-a amuţit … sufletul parcă! Simţeam, mai bine-zis înregistram cum un gol alb se lăteşte în mine.

Apoi … revoltă, ură, milă, vinovăţie, gustul neputinţei, toate s-au amestecat într-un vîrtej ameţitor cu neagra durere de cap ce mă năucea.

Mama, cu lacrimi în ochi, părea împietrită.

Nici n-am realizat când s-a apropiat chelnerul de masa noastră.

Sandu i-a mai comandat coanei Fira o porţie de mâncare că era flămândă tare. A mâncat mai potolit, cu dichis. Apoi, a tăcut şi ea o vreme.

– Acu, că ştiţi, ce mai puteţi face? Că nu puteţi face nimic, a încercat ea să ne consoleze. E prea târziu. Şi chiar dacă n-ar fi târziu, eu nu dau mărturie să ştiu că mă plătiţi cu tot auru’ din lume! Tare mă tem de hoţii ăia şi de fermecătoarea aia de Tinca. Mi-a zis omu’ care-mi vinde lemne că     mă-sa făcea moşmoane şi că în satu’ de unde-s ei, tare-s temuţi şi neamurile lor la fel. Şi-apoi, cremenalu, că aşa-i zice toată lumea, cât îi să spele cuţitu în mine? Ai? Nimica toată. Neam blestemat, ce vrei!

Da, avea dreptate, nu puteam dovedi nimic. I-am lăsat femeii nişte bani să mai aprindă şi ea câte-o lumânare la mormânt.

Am ieşit pe peron. Nu mai era mult şi trebuia să sosească şi trenul nostru.

– Apoi, Dumnezeu s-o ierte! Şi bogdaproste pentru masă! s-a închinat bătrâna pe furiş, făcându-şi iute o cruce sub barbă. Şi dumneavoastră, drum bun! Sunteţi amărâţi, da m-am gândit că e mai bine să ştiţi! Aşa! Şi acu vă las cu bine!

Am însoţit-o până la ieşirea din clădirea gării. Îi dădusem şi bani de taxi, dar nu s-a îndurat să-i cheltuie, cu toate că fulguia temeinic.

Am urmărit-o un timp cu privirea, cum se pierde în ninsoare, în drumul lung spre casă.