Despre melci, numai de bine

Cei care cred că reprezentanţii Noului Cinema Românesc nu sînt capabili să realizeze filme de public, ar trebui să meargă să vadă Despre oameni şi melci, al doilea lungmetraj al lui Tudor Giurgiu. Iar cei care nu cred, cu atît mai mult.

 Scenariul lui Ionuţ Teianu, avîndu-şi originea într-o ştire de ziar din urmă cu un deceniu, i-a oferit regizorului materia primă pentru o comedie dulce-amăruie deopotrivă amuzantă şi duioasă, agreabilă şi ingenioasă, care nu-i solicita să fie un autor personal, ci un cineast îndemînatic. Iar Tudor Giurgiu, la şase ani după debutul cu Legături bolnăvicioase, ani în care a fost mai activ şi mai vizibil ca producător/promotor decît ca regizor, a răspuns noii provocări cu o plăcere evidentă, mai cu seamă că, din fericire, creativitatea şi talentul nu i-au fost îngrădite de necesitatea de a răspunde aşteptărilor selecţionerilor unor mari festivaluri, ci au fost descătuşate cu un unic ţel, acela de a satisface nevoia de entertainment a cît mai multor spectatori români. E drept, regizorul-producător îşi dovedeşte încă o dată darul de a se înconjura, în toate proiectele sale, de colaboratori capabili, dar acest avantaj nu ar trebui să ştirbească meritele de orchestrator ale lui Tudor Giurgiu, care a găsit mai toate notele potrivite, fără a păcătui prin stridenţe de dragul unui succes aparent garantat, dar de fapt iluzoriu (cum o fac majoritatea realizatorilor de producţii „comerciale“ de la noi).

 Titlul filmului este excelent ales, dar nu pentru că ne duce cu gîndul la Steinbeck, ci pentru că ne propune o comparaţie sugestivă. Parafrazînd şlagărul lui Dan Spătaru de pe genericul final, de vreţi să ştiţi ce însemna român în 1992 (anul în care ne poartă povestea de pe ecran), vă puteţi gîndi la un melc care îşi întinde fremătător coarnele către „minunata lumea nouă“ ce i se deschide în faţă, fără a realiza că binefacerile îndelung aşteptatei civilizaţii occidentale vin cu un preţ (dese­ori dureros) de plătit.

 

Aşadar, revenim în România începutului de tranziţie, adică „într-un trecut la care chiar nu pricep de ce regizorii români nu pot renunţa“. L-am citat pe „saramon“ de pe Blogdecinema.ro, pentru că acest blogger exprimă un reproş recurent: de ce nu reuşesc regizorii noştri să se despartă, o dată pentru totdeauna, de trecutul comunist şi imediat postcomunist? Eu consider că, atîta timp cît acest trecut este revizitat, în majoritatea filmelor româneşti de după 1989, nu cu ironie, cum cerea Eco, ci cu încrîncenare (rareori autentică), producţii precum Despre oameni şi melci sînt încă salutare.

 În filmul lui Tudor Giurgiu, Câmpulung Muscel este un oraş în pragul falimentului, ca şi fabrica de maşini Aro, care urmează să fie „privatizată“ – a se citi: devalizată – de o companie din Hexagon. „Francejii“, tată şi fiu, pretind că vor să transforme fabrica într-o crescătorie de melci pentru export, în care-şi va continua activitatea cam o zecime din actualul personal, iar directorul Aro („de dinainte“ şi „de după“) nu vrea decît să scoată cît mai mulţi bani de la investitorii străini, pentru a-şi asigura o pensie prosperă. De soarta muncitorilor îi pasă însă liderului sindical Gică, tipul cunoscut al românului întreprinzător, dar ale cărui idei de a face bani nu prea au tangenţă cu realitatea (gîndiţi-vă, de pildă, la personajul lui Horaţiu Mălăele din Maria de Călin Peter Netzer). Atras de o reclamă, Gică propune ca 1.000 dintre bărbaţii care lucrau la Aro să-şi vîndă sperma, timp de o săptămînă, unei clinici bucureştene, pentru a acoperi datoriile fabricii şi a prelua conducerea. În ecuaţia dramaturgică mai intră soţia lui Gică, Ana, junele francez Olivier, aflat la antipodul tatălui său, şi Manuela, secretara directorului, care visează să-şi găsească fericirea în Vest, dar, pînă atunci, oscilează între cei doi bărbaţi.

 După cum v-aţi dat seama, substanţa epică nu este de film realist. De altfel, Tudor Giurgiu nu se supune exigenţelor cvasidogmatice ale „nucleului dur“ din Noul Cinema Românesc: încadraturile, mişcările camerei şi tăieturile de montaj sînt clasice, în armonie cu povestea (Vivi Drăgan Vasile foloseşte chiar şi rack focus-ul, mutînd abil claritatea din planul apropiat în cel îndepărtat şi invers), muzica nondiegetică a lui Vlaicu Golcea punctează bine momentele-cheie (fără a deveni abuzivă) etc. Totuşi, ceea ce şi-a însuşit Tudor Giurgiu de la realismul lansat de Cristi Puiu este, aşa cum observa în treacăt şi Andrei Gorzo (Dilema veche), bunul-gust, identificabil în impecabila conducere a actorilor (pînă şi patrupedele – un cîine, o pisică sau un cal – par să fi ascultat cu stricteţe indicaţiile regizorale) şi, la nivelul dramaturgiei, în respingerea tentaţiei unui melodramatism superficial. În definitiv, filmul de public nu ar trebui să excludă publicul inteligent.

 

 
 

 

Despre oameni şi melci

Producţie România, 2012

Regia: Tudor Giurgiu

Cu: Andi Vasluianu (George „Gică“ Petrescu), Monica Bîrlădeanu (Manuela), Dorel Vişan (directorul Vladimir), Jean-François Stévenin (Robert), Robinson Stévenin (Olivier), Andreea Bibiri (Ana)

Distribuitori: Transilvania Film şi Ro Image

observatorcultural