Gheorghe Vicol – haiku

Un cuc nătăfleţ

prefera poame acre-

grâul copt zâmbea.

 

 

Peştii văd stele

prin vitralii de gheaţă-

lumi paralele.

 

 

În călimară- 

tocul îşi primea-n vară

botezul laic.

 

 

Trestia tăia

în felii dimineaţa

numărând fluturi.

 

 

Cărăbuş de bronz

pe bluza de borangic-

mică tandreţe.

 

 

În primăvară-

pământul se bărbierea

cu lame de plug.

 

 

Strângeam amândoi

stelele şi nucile

care cad în zori.

 

 

Licuriciul orb

a aprins felinarul –

secvenţă cu blitz.

 

 

Fluturele stă –

statuie-n primăvară

cu parfum de gând.

 

 

Melcii scriu versuri

pe frunzele toamnelor –

poeţi anonimi.

 

 

A dat foc pădurii

cu un pumn de licurici –

se-nroşesc fragii.

 

 

O păpădie-

îşi plăteşte cu aur

zbuciumul în vânt.

 

 

Uliul cobora

trepte de-aripi cioplite –

prinţul tăcerii.

 

 

Cu buzduganul –

zmeul vroia să facă

otava pe deal.

 

 

Floarea-soarelui

cantina săracilor –

spun piţigoii.

 

 

Deşi e un cub –

zarul se dă peste cap

schimbând destine.

 

 

Gondole suple

pe obrazul mărilor –

instigă briza.

 

 

 

 

Ouă de vrăbii

în cuiburi primitive-

naşteri de zboruri.

 

 

Cocostârcu-ar vrea

să-şi scoată umbra din lac

prinzând-o în cioc.

 

 

Întorcea fînul

grebla cu dinţi de aur –

fir de legendă.

 

 

Copacii fugeau-

se ascundeau în codru

sub colind de corbi.

 

 

În moara de vânt

se măcinau  norii-

ce ninsori curgeau!

 

 

Cu ochelarii

vezi mai mari literele

nu şi opera.

 

 

Gândurile lui

zăvorâte-n seifuri –

tabula rasa.

 

 

Pioşi, sihaştrii

reconstituiau crucea

cu aşchii de psalmi.

 

 

Săgeata plecă-

doar vibraţia corzii

memoră clipa.