Un roman al educaţiei intelectuale

Ultima carte semnată de scriitorul şi medicul Ion Vianu aparţine, urmând un firesc traseu al vârstei şi faptelor, genului memorialistic. Amor intellectualis este, aşadar, o carte autobiografică. Mai mult decât atât, subtitlul volumului în cauză, romanul unei educaţii, încadrează această operă din punct de vedere tipologic în categoria bildungsroman-ului[1]. Cititorul este purtat prin vremuri apuse, deloc limpezi, când, potrivit unei expresii a autorului, cetăţile începuseră să fie ruinate. Este vorba despre începutul unei epoci aflată sub semnul fatidicului, care coincide din punct de vedere cronologic cu primii ani ai instaurării dictaturii de factură stalinistă în România, când socialismul, “ultima şi cea mai cumplită revoltă a sclavilor … mai eficace şi mai de temut decât creştinismul” (p. 57) începuse să-şi arate hidoasa înfăţişare. Treptat, lectorul pătrunde într-o epocă tensionată, caracterizată de “triumful supraomului” (p. 57). Primejdiile sunt posibile la tot pasul iar urmările acestor ameninţări nu se lasă aşteptate: intelectuali constrânşi să-şi revizuiască credinţe, elite prigonite, descendenţi ai unor nobile familii închişi, mai pe scurt suprimarea tuturor drepturilor democratice. În anii cincizeci ai veacului trecut autorul este încă un adolescent (s-a născut în 1934), care surprinde fapte şi oameni supuşi de noua putere politică unei violente schimbări. Familia tânărului narator este una dintre cele mai rafinate din capitală. Fiu biologic al profesorului Tudor Vianu, personaj care apare în carte sub numele T., naratorul este martorul multor discuţii şi chiar evenimente specifice acestei epoci, transformată de către dirijorii partidului într-una barbară, cu “oroare faţă de suflet”[2].

“Romanul unei educaţii” nu este un roman în deplinul înţeles al cuvântului. Însuşi naratorul ţine să precizeze caracterul autobiografic al cărţii, notând din acest punct de vedere următoarele: “am vrut să rămân credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am făcut-o, să redau ceea ce cred cu toată convingerea că ar putea să cuprindă, ca sens, istoria vieţii mele şi a timpului pe care l-am străbătut. Cu alte cuvinte, sunt un romancier care-şi trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crîmpeie din trecutul său, creând un montaj” (p. 128).

Pagini de o rară frumuseţe despre copilăria şi adolescenţa protagonistului-narator se regăsesc din belşug, mai ales în primele două capitole ale cărţii. Portretele celor patru “crai” – naratorul, Geamănul (Matei Călinescu), Mitia şi Mironi (Miron Chiraleu, martirul grupului, care se va sinucide cu puţin timp înainte de a fi eliberat din închisoare) – sunt admirabil construite, nu neapărat prin conturarea caracteristicilor fiecăruia, cât mai ales prin plasarea acestora în situaţii tipice. Experienţe erotice (fie ele şi nematerializate, cum este întâmplarea cu Florian), iniţieri bahice, discuţii despre muzica clasică, poezia de calitate, concepte filosofice sau/ şi religioase, iată câteva dintre preocupările noilor crai ai Bucureştilor. Redau în continuare un scurt fragment care cuprinde câteva fraze despre literatură şi rolul acesteia în viaţa naratorului, ideile fiind în acest caz generalizabile: “mult mai târziu, aproape bătrâni fiind şi unul, şi altul, am vorbit cu Matei despre lectură, despre lectura noastră de băieţi: este aşa de greu să creşti, să te confrunţi cu vitalitatea din tine. Cu sexualitatea, cu tentaţiile şi cu ororile vieţii. Când citeşti, nu eşti o maşină care înregistrează cuvinte, sensuri. În capul tău se nasc felurite legături. La început pur literare: te gândeşti la alte poeme, alte poveşti. Un cuvând te opreşte din drum, e o perlă sau un excrement. Devii idolatru. Iubeşti – urăşti fiecare sunet, un sens al cuvântului te urmăreşte. Apoi, mintea evadează. Începe o aventură. Întotdeauna clandestină, adesea ruşinoasă. Ce ai făcut aseară? – Am citit. – Fals ! Ai citit, dar ai făcut şi multe alte lucruri de care ar trebui să-ţi fie ruşine. În timp ce stăteai lungit în pat sau pe fotoliu, silindu-te să nu aluneci pe covor, gândul tău s-a oprit în tot felul de cotloane, a căzut în mărăcinişuri. Lectura, ce chiu colosal, ce pretext pentru visare!… p. 55). Pagini de o asemănătoare frumuseţe, de fapt profunde meditaţii, tipice unui matur spirit intelectual, vizează şi alte arte, precum muzica sau medicina. Deşi ar merita, nu le pot reda aici din pricina spaţiului.

Totodată, portretele celor din preajma lui T., o personalitate copleşitoare, sunt la fel de interesante precum paginile care evocă “educaţia” naratorului. În mod firesc, în centrul acestei galerii stă marele T., un om fragil şi delicat, iubit de prieteni şi studenţi, tocmai pentru că “nu poţi iubi decât ce este pieritor, sensibil pieritor. Restul este respect, teamă, orbire” (p. 104). T. se află într-o strânsă conexiune cu discipolii săi (Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu, Ion Frunzetti ş.a.) de care îl apropie un amor intellectualis magistri, expresie care, potrivit autorului este “o parafrază la amor Dei intellectualis, prin care Spinoza desemnează iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia sa şi iubirea pe care Omul trebuie să I-o întoarcă” (pp. 116-117). Astfel, T. apare ca un aprinzător al luminii spiritelor, deci într-o ipostază divină. Deşi ar fi avut ocazia, refuză să rămână în Occident în 1947, explicându-şi mai târziu gestul: “crezi cu adevărat că singura soluţie este să devenim cu toţii martiri? Nu trebuie să asigure cineva continuitatea culturii?” (p. 132). Intrând în graţiile regimului, T. începe să petreacă cât mai mult timp în afara ţării, ca ambasador al României la UNESCO. Mare parte din timp şi-o petrece la Paris, chiar dacă călătoreşte pe mai toate meridianele lumii (ajunge inclusive în India).

Multe din figurile evocate sunt caracterizate de tărie şi răzvrătire contra unei orânduiri odioase. Vladimit Ghika, descendentul vechilor voievozi moldoveni, convertit la catolicism, desemnat de papă în 1925 drept protonotar apostolic, apare într-o ipostază care influenţează profund pe cei din jurul sau. Martir al temniţelor comuniste, caracterizat de o credinţă care se reflectă asupra înfăţişării sale, Monseniorul  este un personaj care radiază fericire şi impune respect. Ion Negoiţescu, tentat mereu de gândul sinuciderii “era un bărbat de o mare frumuseţe, un blond în floarea vârstei, cu ochii albaştri, nu prea înalt, înaintând cu o uşoară legănare, înainte-înapoi, ridicându-se şi înălţându-se ca o barcă pe valuri” (p. 118). Nobil şi enigmatic, Nego este caracterizat de către T. ca fiind un om de o “fatalitate ontologică şi un destin întunecat”  (p. 127), acestea pornind din aplecările sale de natură pederastă[3]. Edgar Papu (1908 – 1993), un apropiat al naratorului, este un alt intelectual a cărui imagine domină primul şi ultimul capitol al cărţii. Asistent al lui T., înlăturat de la catedră, închis pentru o perioadă, Papu se va remarca în anii şaptezeci prin emiterea unei teorii absurde: protocronismul. Conceptul, perfect compatibil cu ideologia naţionalistă, proclamă întâietatea românilor în ceea ce priveşte realizările acestora, atât ştiinţifice cât şi artistice, în raport cu străinii, aceştia nedispuşi să recunoască primatul poporului român[4]. Naratorul nu ezită să creadă că Papu, fin cărturar,  a trăit şi a murit cu strălucirea manipulată (p. 346). Este o reabilitare exemplară, care reuşeşte din plin autorului. Episodic, îşi face simţită prezenţa în carte şi figura lui Dan Zamfirescu, care, în această epocă se făcea remarcat nu doar prin “contribuţiile de istorie literară, ci şi prin elogii la adresa Conducătorului iubit”. Intrat în cercul lui Eugen Barbu, alături de Corneliu Vadim Tudor sau Paul Anghel, Zamfirescu practica fără menajemente “violenţa verbal huliganică” (p. 343).

Amor intellectualis este o emoţionantă evocare a tuturor acestor oameni, destoinici intelectuali, parte dintre ei plecaţi pe alte tărâmuri. De aceea, cartea lui Ion Vianu înfăţişează o lume care, deşi dispărută, nu va fi prea repede dată uitării. Este motivul pentru care romanul acestei educaţii are valoare de document istoric şi trebuie perceput ca atare. Fidelitatea amintirilor, alături de sinceritatea autorului sunt cele două coordonate ale acestui jurnal, splendidă naraţiune memorialistică.

 

*** Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii, Iaşi, Editura Polirom, ediţia 2011, colecţia „Confesiuni”, 355 pagini.

Iulian Marcel CIUBOTARU

 


[1] Victor Ivanovici, O elită în vremea  „surpării cetăţilor”, în „Viaţa Românească”, nr. 1-2/2012, p. 111.

[2] Sintagma, fără referire la regimul comunist, aparţine lui Alexandru Paleologu. A fost emisă în Simţul practic, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2006, p. 13.

[3] Din acest punct de vedere, Norman Manea nota: cazul Ion Negoiţescu contrazice afirmaţia potrivit căreia “moralitatea scriitorului în viaţa publică sau/ şi privată ar potenţa opera”, v. Norman Manea, Negaţia NEGO, în Idem, Plicuri şi portrete, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 165.

[4] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 899; v. şi excelenta anchetă realizată de Alexandra Tomiţă asupra protocronismului românesc, O istorie „glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc,  Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2007, 366 pagini.

revistacronica

Reclame