Adria-Alexandra Pamfil-Almăjan: In memoriam

 Sâmbătă noaptea, pe 25 August 2012, pe la orele 11, s-a stins din viaţă aceasta, la vârsta de aproape 88 de ani, aşa, ca două infinituri, şi a trecut la viaţa următoare, veşnică, aşa cum credem noi, Adria-Alexandra Pamfil-Almăjan.

Vă întrebaţi, probabil, cine să fi fost această doamnă, pentru că timpul ei a rămas undeva în urmă şi numai generaţiile 60, 70, 80, 90 mai au cum să-şi amintească de ea.

A fost actriţa „esenţială” a Teatrului Tineretului Piatra-Neamţ o lungă perioadă (de timp, cea sugerată de şirul de generaţii menţionate mai sus); asta, dacă am ţine cont de formula actuală de CV.

Dar, dincolo de schemele în care ne chinuim să încăpem, am să vă spun care este scurta ei poveste a trecerii prin această lume. Înainte de a aşterne rândurile acestea, care nu au cum să cuprindă viaţa unui om, trebuie să vă spun că doamna Adria Pamfil-Almajan este şi va rămâne, dincolo de stingerea ei din această viaţă, Cetăţean de onoare al municipiului Piatra-Neamţ, chiar dacă acest titlu nu-i poate conferi, post mortem, nici măcar dreptul la un loc de veci. Cu recunoştinţă pentru Lucian Strochi şi Ioan Munteanu, prefect la vremea anului 2003. Şi fără recunoştinţă pentru actualii cârmuitori.

S-a născut la Bucureşti, la 30 august 1924, şi a murit fără ă fi apucat să-şi împlinească dorinţa de a revedea Cişmigiul.

La pagina 185 a „Dicţionarului oamenilor de seamă din judeţul Neamţ” (Constantin Prangati, 1999) se spun oarece lucruri despre drumul ei de la absolvirea Institutului Regal de Muzică şi Artă Dramatică – Conservatorul de Artă, absolvit în 1947 -, la ultimii ani de activitate artistică, în Piatra-Neamţ. Nu spun şi unde anume, pentru că, veţi vedea, la vremea la care nu se inventase „flashmob”, ea inventa toate expresiile posibile pentru exprimarea gândurilor şi simţămintelor, prin artă, şi scotea din copii toate frumuseţile acestei lumi semănate acolo de către părinţi şi şcoală.

Ce nu scrie acolo, în dicţionar, este faptul că, membră a Tineretului Liberal fiind, a făcut câteva zile şi nopţi de beci, după care a fost dată afară de Teatrul Armatei şi a luat drumul pribegiei de model „Tinere, cunoaşte-ţi patria !”. Şi, după experienţa Teatrului de la Reşiţa, a ajuns la Teatrul de Stat, Bacău – secţia Piatra-Neamţ. Când eu, singurul copil, eram în clasa a doua.

A jucat un teatru de o calitate deosebită, a cărui trăsătură fundamentală era iubirea de limba română, forţa acesteia în rostire şi simţire, un model cultural purtător de valori, în faţa unui public iubitor de adevăr, fie ei şi soldaţi în termen de la unitatea din Piatra, fie elevi rânduiţi câte doi la intrarea în teatru ori intelectuali – medici, avocaţi, profesori – chemaţi, toţi, să se hrănească dintr-un act de cultură care, din esenţa însăşi a Teatrului din Piatra-Neamţ, era o formă de dizidenţă, de rezistenţă, de existenţă. Atunci, ca şi acum, vremurile s-au contorsionat, s-au strâmbat, până la scârboşenie, şi, în 1974, născându-i-se nepoata, Oana, a ieşit la pensie şi s-a lăsat de fumat. Doi ani mai târziu, venea şi nepotul, Vlad. Copiii mei, cărora li s-a dăruit trup şi suflet, minte şi caracter. Odată cu ei, a crescut şi a devenit, în perioada „Cântării României”, o prezenţă activă (ştiu că sună aiurea) în promovarea (şi a cucerit titluri înalte cu formaţiile Şcolii 2) a unui anumit tip de activitate culturală – valori naţionale, idealuri umane, bucurie şi dăruire pentru public.

I-au plăcut aplauzele, fără nici o urmă de vanitate, convinsă fiind că arta n-are vârstă şi că tot ceea ce se petrece pe scenă vine dintr-o mare iubire de oameni. S-a certat cu toată lumea, a certat pe toată lumea, încălcarea armoniei limbii române fiind pentru ea un păcat capital, şi să te fi ferit sfântu’ să greşeşti, că n-aveai unde te ascunde dacă ai fi comis vreo greşeală.

Şi-a purtat cu demnitate sorgintea (condamnată) din familie de intelectuali – avea experienţă – şi a înţeles pionieria în reperele ei fundamentale, acelea ale spiritului înaintemergător. Nici eu nu-mi dau seama cum a putut coabita cu acei comunişti şi cum i-a îmblânzit, desluşindu-le tainele comunicării.

În perioada în care şi-a crescut nepoţii, a resimţit lipsa teatrului şi, până la un punct, a fost înţeleasă şi primită cu braţele deschise. A mai jucat, a făurit recitaluri, refuzând să îmbătrânească. A avut colegi de teatru buni camarazi.

A obosit până nu a mai putut merge, a orbit până nu a mai putut citi, dar nu i s-a luat puterea zicerii până oarece vreme în urmă. Când, probabil, va fi hotărât că ne spusese totul şi va fi realizat că nu mai poate a se rosti. Atunci, a murit. Când i s-a luat zicerea, viaţa ei s-a terminat. Ca atunci când se epuizează resursele şi rămâi gol în faţa destinului. Ca un copil nou născut ori ca un bătrân muribund, gata a se naşte.

N-a minţit, n-a furat, n-a înşelat, nu s-a-nchinat ici-colea să-şi asigure spatele, şi-a iubit familia, ţara, universul aşa cum îl vedea ea. Un om adevărat. N-a acceptat o supravieţuire lipsită de demnitate şi a plecat. Pur şi simplu. N-avem a o plânge, pentru că viaţa ei preaplină s-a fost împlinit. Ne plângem pe noi, că n-o mai avem, că nu ne mai putem agăţa de ea când ne ia vârtejul. Că ne-a sărăcit de ea, săracii de noi. Să se bucure ceia lume de bogăţia cu care va intra în ea. Cât de aşteptată va fi fiind acolo, în primul rând de către omul ei, pierit acum 32 de ani.

Rugămu-ne Ţie, Doamne, primeşte-o în lumină şi căldură, că tare a mai suferit de întuneric şi de frig. Dă-i odihna binemeritată şi toată iubirea, atâta câtă ne-a dat ea nouă şi încă şi mai mult, după mare mila Ta, după atotcuprinzătoare înţelegerea Ta şi după atotstăpânitoare puterea Ta. Şi fă-i dreptate, Doamne, cu un Cuvânt de-al Tău: Adevărul, pentru Calea şi Viaţa ei.

[prof. Alina Pamfil – fiică; Oana şi Vlad – nepoţi] – luni, 27 august 2012.

Remember:

http://ro.scribd.com/doc/33407563/Revista-Teatrul-nr-3-anul-IX-martie-1964 pp.80-83

http://www.teatrultineretuluint.ro/stagiuni/1997.1998/03.html – Pădurea – A. N. Ostrovski

http://www.youtube.com/watch?v=hbz01B1M8Cw – Teatrul Tineretului prezintă pe Adria Pamfil-Almăjan – recitalul extraordinar EMINESCU

http://www.youtube.com/watch?v=HFFOYWLHeRc – recital Mihai Eminescu („Scrisoarea III” – fragment; „Ce-ţi doresc eu ţie…”)

http://www.realitateamedia.ro/social/12011-album-de-suflet-adria-pamfil-almjan.html – In Memoriam Adria Pamfil Almăjan, de Cornel Nicoară, 27 august 2012.

http://www.evenimentul.ro/articol/am-meritat-tot-ceea.html – interviu Evenim. cultural, 8 noiembrie 2003.

17 oct. 2005 – Ziua bastonului alb – http://www.monitorulneamt.ro/stiri /?editia=20051017&pagina=1&articol=682

O discipolă: http://www.imdb.com/name/nm1870419/bio

Pe Doamna Adria am cunoscut-o – din păcate – foarte tîrziu… După 1982, cînd soarta vru să devin locuitor al urbei, al cărui TT fusese slujit de dînsa. Şi căruia i-a rămas fidelă pînă în ultima sa fibră. Însă, aveam un avantaj: în toamna anului 1974, am avut privilegiul să-i fiu sfătuitor Alinei. Primise repartizare la Tîrgul de subt Cetate, nu mai ştiu la ce şcoală. Se afla cu noi, la consfătuirile de deschidere a anului şcolar 1974-75 şi – după ce blablaul activistic s-a sfîrşit, ne-am adunat cei mai tineri şi mai ales de „limbi moderne” la o cafea, o răcoritoare, pesemne la terasa Motelului Plăieşu, că tot era-n proximitatea Casei de Cultură folosită nu doar pentru culturalizare. Scăpaţi de veghea pe faţă a doctrinarilor, eu cel puţin ştiu că m-am dezlănţuit împotriva sistemului „gardul şi leopardul”. Şi le-am povestit noilor veniţi crîmpeie din primul meu an de stagiatură în Lunca de la vreo 4 km-n amonte pe a Neamţului Vale. Desigur păţaniile acomodării şi confruntările cu „oficialităţile” locale-ntre care unul, Ticu, da prin băţ de rău ce era. Şi mincinos şi ranchiunos şi de toate celea mai neplăcute-n a omului fire. Dar era primare şi toţi se temeau de el ca de cel de subt pod. Numai un nebun şi-ar fi pus minte cu el… Şi-acela am fost eu. Dar, anecdotica asta nu-i de dezvoltat aici.

De atunci, din acea toamnă, apoi şi prin prieteni comuni – precum alde Flori şi Gigi Năstase în special – am rămas prieteni constanţi o vreme, nici prea apropiaţi, nici de tot distanţi cu Alina. Care ales calea afirmării prin învăţămînt. De o inteligenţă sclipitoare şi verb neiertător, talentată foc pentru tot ce era l’art du savoir, ea era (şi-a rămas) replica aproape-n oglindă a Mamei sale, Doamna Adria. Şi, în timp, ca şi pentru Decana de la TT, faima Alinei îi preceda apariţiile (cercuri didactice, inspecţii) şi băga-n răcori prostimea doctă, de care nu ducea lipsă nici învăţămîntul de-atunci.

Recunosc, cu mare regret, că pe Doamna Adria – retrasă deja din TT încă din anul cînd am cunoscut-o pe fiică, deja tînără mămică -, n-am văzut-o pe scenă decît în apariţii ocazionale şi extrem de rar. Dar i-am simţit Aura emanînd din generaţiile de elevi şi tineri pe care dînsa i-a pregătit cu dăruire pentru o carieră artistică. Iar elevii de la Şcoala nr.2 mai ales, au avut dublul avantaj de a fi îndrumaţi artistic nu atît de fiică (prinsă cu multiple obligaţii, ca-n învăţămînt!), cît de Mamă. De aceea palmaresul concursurilor şi festivalurilor naţionale cîştigate era impresionant. Însă, nici Şcola nr.5, unde ani de zile a fost animator cultural o altă devotată profesoară, nu era mai prejos. De aceea, înainte de a fi simpatizaţi dimpreună, Doamna Adria a empatizat cu Nina, încă din debutul deceniului şapte al secolului dus. Iar faptul că un pumnuţ de prieteni, cadre didactice – între care Alina, Gigi, Dana, Lucian – am luat un mare premiu acordat de un juriu prezidat de subtilul regizor şi profesor IATC Mihai Dimiu, prin 1983-84, ne-a consolidat simpatia din sufletul regretatei actriţe.

M-am mai apropiat de venerabila persoană şi ca urmare a intrării mele în slujba Bibliotecii, în decembrie 1988. Fiind prietenă cu directoarea de-atunci, o altă mare Doamnă, pe nedrept ocultată de actuali politruci kult, Doamna Adria petrecea veritabile ceasuri de tihnă şi de taifas intelectual în bibliotecă, nu doar cu directoarea. De pe atunci se şi înfiripară primele noastre dialoguri, în care nu cred să nu fi fost urzicat cu distant-afectivă blîndeţe. Dar, cel mai tare ne-am acordat cînd a descoperit, întîlnindu-ne pe stradă-n promenadele sale (adevărate băi de mulţime, cunoscuţi, cum numai în provincie mai afli, dar şi aici tot mai rar!) că suntem soţ şi soţie. Cu vocea-i puternică, fermă, entuziastă a spus tare să audă o stradă că nici nu şi-ar fi putut imagina o pereche mai potrivită să vadă. Şi ceva din al domniei-sale adînc izvorît, ne-a făcut să credem în sinceritatea declaraţiei sale.

Au trecut ani de atunci, a venit şi a trecut o aşa-zisă revoluţie… Oamenii, omenirea s-au transfigurat, dar nu-n bine. Nu în Binele aşteptat de năpăstuiţii tot mai deznădăjduiţi al acestei părţi de lume. Pe Doamna Adria am întîlnit-o tot mai rar singură pe stradă, să mai schimbăm bineţe. Şi tot mai rar, chiar însoţită. Vîrsta cu ale sale neajunsuri a redus-o „activ” la perimetrul locuinţei pe care o dividea cu nepotul, Vlad. Telefonul fix nu era în habitudinea relaţiei noastre şi chiar nu ştiu dacă l-am folosit mai mult de două-trei ori, de cînd ne ştim. Şi eu mai ales, nu eram, nici nu sunt un fan de conversaţie telefonată. Iar pragul casei domniei-sale noi nu l-am trecut niciodată, deşi iar mi-amintesc visător că măcar o dată am fost invitaţi, complezent.

Aşa a vrut soarta să ne apropie: distant, amabil, empatic. Nu de puţine ori, între noi, într-o singurătate în doi de acasă, numele Doamnei Adria era pomenit cu varii şi neaşteptate prilejuri, ori „pur şi simplu”. Ca atunci cînd simţi că se gîndeşte cineva cu drag la tine. Nu e puţin lucru să ştii că, mai ales neostentativ, cineva ţine la tine şi te preţuieşte aşa cum eşti. Este cazul să spun – şi-mi asum acest fapt pentru doi! – că şi noi pe Doamna Adria am iubit-o cu un respect nedeclarat multor fiinţe. Şi, deşi tardivă astă mărturisire, noi suntem siguri că vorbele şi gîndurile noastre bune îi vor procura merindea necesară spre a birui toate vămile văzduhului, pînă la Veşnica sa Hodină în TTul din Rai!

 Dumnezeu să o Ierte!

Prof. Nicolae Ciobanu, 27/28 august, 2012

[care poartă răspunderea întregului întregului montaj]

Reclame