Geo Galetaru – Ion Căliman sau poezia ca act jubilativ al fiinţei

Dacă poezia continuă să-şi spună răspicat cuvântul, într-un timp al sarcasmelor dizolutive sau al scepticismelor centrifuge, acest lucru se datorează (şi) unor poeţi ca Ion Căliman. Fidel unor proiecţii subiective asupra rostului poeziei (acela de a capta adevărul interior şi de a-l elibera într-o formă particulară), Ion Căliman amorsează  în poemele sale un mozaic de stări latente, apte să contureze o geografie efectivă pregnantă şi coerentă. Atent la structurile şi ritmurile unei existenţe consumate dincolo de bisturiul percepţiei comune, în retortele unei interiorităţi adesea convulsive, poetul îşi sublimează sentimentele şi experienţele, transpunându-le  într-o dicţiune calmă şi învăluitoare şi adiţională în spaţiul poemului imagini vibrantile, încărcate de fiorul unei solarităţi caste şi integratoare. Fluxul versurilor sale urmează o cadenţă proprie, un comandament sufletesc ce nu are nimic comun cu amatorismul dezinvolt al unui minimalism de circumstanţă ori cu acrobaţiile gratuite ale unui postmodernism redundant. Fără insurgenţe parazitare sau pitoreşti, poezia lui Ion Căliman curge firesc într-o albie previzibilă, rămânând credincioasă unei formule lirice constituite în timp, prin acumulări şi decontări succesive. Un asemenea tip de poezie este incompatibil cu biografismul clamoros, cu trauma improvizată sau cu descriptivismul arid. Starea de graţie a fiinţei (şi, implicit, a poeziei) repudiază tacit vacuitatea dezolantă a trăirilor mimate, valorificând la parametrii cei mai înalţi doar autenticitatea disponibilităţii ontice.

Ion Căliman cultivă o linie care excelează prin transparenţă şi ofensivă a metaforei, printr-un radicalism de bun augur al reveriei poetice. Mecanismul metaforei sale funcţionează fără greş, degajând o efervescenţă imagistică de calitate şi asigurând întregului edificiu poetic stabilitate compoziţională şi adecvare tematică. Într-un secol hipertehnicizat, în care alienarea este componenta artificializantă a existenţei, recurenţa imaginii poetice este un antidot binevenit. Retractilismului visceral şi ostilităţii unei societăţi impenetrabile le este opusă identificarea cu sensul primar şi adânc al naturii şi vieţii, cu vocaţia mărturisitoare a unui spirit reflexiv şi alert. Astfel, dezabuzării şi cinismului extravertit le iau locul elanul spre spaţiile evanescente, evocarea unei ancestralităţi ireductibile şi demne şi, ca o consecinţă imperativă, refugiul într-un halou de puritate: „Coboară zăpada / ca un trifoi / al ochiului galben, / de după cearcăn / coboară zăpada în noi… // E atâta lumină / în starea de vis / de parcă-n grădină / a înflorit un cais… // Din ochiul galben / al calului răpus / se retrage ninsoarea / în trifoiul de sus…” (Ninsoarea de după deal) sau: „Până umede / -n amurg / cresc silabele / şi curg, / zarea lor / în risipire, / câmp de taină / -n ofilire, / le culeg / fără-ncetare / dulci ventuze / de mirare, / de pe pleoapă / până-n cer, / până cad / lujerii-n ger… // Şi atunci / crispate pâlnii / le-aburesc / în floarea mâinii / şi le-nchină / zării frunţii / ca pe-un dar / în ziua nunţii, / de la nime / pân’ la nime / fragede / de albăstrime / în cristalele / sublime…” (Cristale sublime).

Poezia lui Ion Căliman îşi extrage seva şi motivele dintr-o esenţialitate arhaică, decantându-şi accentele melopeice într-o sensibilitate de o certă modernitate. O ingenuitate metafizică, subtil filtrată, se aliază, într-un melanj seducător, cu exaltarea unei primordialităţi robuste. Având vocaţia originarului, poemele se alimentează din obsesia formelor genuine, a limpidităţilor volatile, instituind un cult al fervorilor existenţiale: „De-ar mai / îngălbeni / fereastra / de-aroma / fructului / căzut, / s-atârne-n / creanga / amintirii / lumina / dulce / de-nceput, / Să curgă / peste / faldul / ocru, / încărunţind / până / la brâu, / să fie / limpede / mirarea / cât / pleoapa-n / tremurul / de râu…” (Tremur de râu). O irepresibilă senzualitate a concretului, dar şi, paradoxal, o asumare aproape explicită a elanului contemplativ duc la configurarea unei mitologii stenice şi, deopotrivă, impregnate de o difuză spiritualitate. Teritoriul poemului este delimitat de vigoarea unei viziuni ce pendulează, simbolic, între teluric şi celest, între materialitatea cea mai ardentă şi utopia jubilativă a gestului impalpabil. Infuzia elementului sacru are efectul unei armonizări necesare, cosmicizând relieful evenimenţial şi împrumutând lumii terestre atributele perisabilităţii, depăşind fenomenalitatea şi năzuind spre absolut: „Cuprind cu osul tubular / minunea stinsă în ierbar, / mi-e grota ochiului himeră / peste verdeaţa efemeră; // Doar cu genunchiul somnoros / calc curcubeiele pe dos, / cum pe-o răcoare care pleacă / se-aprinde licărul în teacă, // De prin cenuşă să adune / altare scufundate-n rune… / Aşa în pergamentul stins / stă zarea ta de necuprins…” (Zare de necuprins).

Lirica lui Ion Căliman are capacitatea de a absorbi teme esenţiale. Viaţă şi moarte, bucurie şi resemnare, credinţă şi iluzie, exaltare şi recul angoasant sunt reperele care jalonează această panoramă lirică, marcată de sincopele unei inconvertibile friabilităţi existenţiale: „Cum / cerbii / nelumeşti / se strâng / la izvoare / căzute / din visare / adulmecând / prăpastie / şi crâng / şi toaca / galbenă-n / frunzare, / Aşa / ne adunăm / şi noi / din moşi, / tot mai / tăcuţi / sub / arătură, / din albi / şi tineri / şi frumoşi / ajungem / flaute / fără gură, / şi / ne-aplecăm / înspre / delir / ca-ntr-un / răspăr / de limpezire, / în miezul / unui / zvon / din cimitir, / cu-ntreaga / noastră / alcătuire…” (Veşmânt de vis).

Consistenţa şi gravitatea registrului tematic imprimă versurilor o tensiune constantă, radicalizând palierul emoţiei printr-o subtilă ambiguitate a contrariilor. Miza unui asemenea tip de lirism este conservarea şi perpetuarea unui model cultural de sorginte blagiană, capabil să garanteze supravieţuirea miracolului. Sintaxa poetică este dominată de imagini eterice, tentaţia facilă a abstractizării fiind repudiată în favoarea unui lirism de factură elegiacă. În acest context, ritmul luxuriant al confesiunii face casă bună cu fascinaţia pentru detaliul relevant şi expresiv. Dexteritatea de a rima, derivând dintr-o incontestabilă  experienţă prozodică şi conjugată generos cu o gesticulaţie simplă, asigură frazării poetice o rezonanţă şi un ritm aparte, într-un discurs patetic şi, pe alocuri, exaltat. Jubilaţie naturistă sau freneziile existenţiale sunt, însă, frecvent cenzurate de obsesiile efemerităţii, şi atunci scepticismul autorului atinge registrul liric, dând la iveală tonalităţi de o indecibilă melancolie: „Surprins / de strigăt / ridicam / iarba de jos, / verdele cântec / plutea alunecos, / proaspăt, / în rouă, / cămaşa nouă / a morţii, / pe care / o îmbracă / orice iubire, / când decid / sorţii… / Mi-e vârsta / de mire, / spun / laurii / sorţii, / mi-e galben, / de revărsare, / cum / pe strigăte / pure, / în pragul / porţii, se face / înserare…” (Înserare).

 

Geo Galetaru

 

Reclame