Geo Galetaru – proză

Zilele curcubeului

 În unele dimineţi, lumina cădea pe case şi pe arbori cu o violenţă neaşteptată. Acoperişurile ieşeau, brusc, dintr-o obscuritate monotonă şi izbeau retina, făcând-o să vibreze dureros. Era ca şi cum un întreg continent dispărut revenea dintr-o dată la suprafaţă, scuturându-se de mâlul anonimatului şi înaintând, victorios, spre propriu-i contur, spre propria-i identitate. Fantasmele pâcloase ale nopţii se retrăgeau, umilite de năvala aiuritoare a luminii. Treptat, lucrurile din jur, strada, pavajul, gropile din asfalt, coşurile cu gunoi scoase în faţa uşilor îşi defineau cu pregnanţă materialitatea, se încărcau de o pulbere concretă şi, totuşi, inefabilă. Era o oră incertă, în care zgomotele începutului de zi nu se făceau auzite încă, iar oamenii îşi consumau ultimele clipe de complicitate cu intimitatea calmă a camerei, amânând, cu o disperare comică şi inutilă, momentul evadării în lumea ce-i aştepta, lacomă, dincolo de prag. Spaţiul din afara ferestrei se umplea de foşnetul neverosimil al zorilor şi acesta se transmitea febril pereţilor camerei, tavanului, mobilierului modest şi uzat care ieşea, astfel, din conul lui de umbră şi tăcere, ca dintr-o placentă a nopţii.

Înfrigurarea acelui început de zi îl cuprindea, inexorabil, şi pe el. Stătea încă lungit în pat, simţind parcă pe faţă adierea unei aripi nevăzute. Desigur, acum, stoluri nesfârşite de porumbei albi tăiau aerul străveziu al dimineţii, dând ocol turlelor ce-şi înălţau siluetele zvelte deasupra oraşului. Ariel îşi pipăi, cu un gest reflex, faţa nerasă. Încercă să se ridice în capul oaselor, cu un efort care-l epuiză şi-l trimise înapoi, în aşternutul cald şi răvăşit. Rămase acolo, fără gânduri şi fără nici o dorinţă, doar respiraţia uşor sacadată îl lega de cele din jur, de viaţa care se încăpăţâna să nu-l ia, încă, în primire. Un abandon al trupului şi al minţii, acea plutire infinită către un liman îndepărtat şi necunoscut, veşnic necunoscut. Nu se străduia să-şi definească starea aceasta de suspendare impusă, de liniştită şi neprimejdioasă ambiguitate, pentru că îi lipsea, în acel moment, chiar şi cel mai mic impuls care să-l reconecteze la tumultul de afară. Ar fi vrut, însă, să se poată ridica şi să meargă în întâmpinarea acelor lucruri simple, care-l fascinau tocmai prin lipsa lor de fast: un ceai cald, aburindu-i în palme, o ţigară proaspătă şi aromată, o muzică reconfortantă sau orice altceva de felul ăsta. Ştia că la capătul acestei letargii fără nume ar fi trebuit să se afle eliberarea. Eliberarea de marasmul incertitudinii şi al apatiei, de viciul neputinţei, drapate în germenii falşi ai unui nonconformism de paradă, care ascundea, de fapt, o laşitate fără limite şi fără leac. Evident, Laura putea să aştepte mult şi bine în barul de la colţul străzii, unde ea îi dăduse întâlnire în după-amiaza acestei zile. Ariel ştia că n-o să se ducă, aşa cum ştia, la fel de bine, că orice întâlnire cu Laura i-ar fi provocat un frison de reticenţă, transformat repede în dorinţa insuportabilă de a da înapoi, de a fugi din calea neprevăzutului unei relaţii care-i stârnea o teamă bolnăvicioasă, abisală. Nu se simţea în stare s-o privească în faţă, să-i asculte frazele încărcate de nedumerire şi reproş, şi această falie care se căsca înaintea lui, la simpla ei apariţie, îi neutraliza orice reacţie, îi pulveriza până şi cea mai vagă tresărire de voinţă. Tot ceea ce mai conta era sentimentul sfâşietor că nu mai exista cale de întoarcere. Drumul ducea într-o singură direcţie, deşi acea direcţie sfârşea într-o fundătură. Dar poate că el însuşi îşi dorea un asemenea sfârşit. „Sfârşitul dragostei noastre celeste”, murmură Ariel, cu capul înfundat în perna mare şi moale, cu nasul turtit de suprafaţa ei, cândva imaculată. Zilele curcubeului trecuseră ca un vis dintr-o noapte înstelată de vară. Mergeau ţinându-se de mână pe străzile animate de acea imperceptibilă euforie a nopţii, care face ca toate lucrurile să pară apropiate şi strălucitoare. Nimic nu exista în afara trupurilor lor libere de orice constrângere, în afara acelei clipe unice, care se revărsa asupra lor ca un potop de lumină. În nopţile acelea, când străbăteau tăcuţi şi înlănţuiţi străzile oraşului, lumea devenea un clopot imens şi rezonant, care le primea mesajele şi le transmitea mai departe, împânzind eterul cu o muzică secretă, inconfundabilă. Laura iradia de o bucurie fără margini, Ariel însuşi îşi simţea adeseori mâinile umezite de o emoţie subită, care urca în el lent, dar devastator, punându-i stăpânire pe întreg trupul şi fixându-se într-o zonă de unde reverbera până în cotloanele cele mai îndepărtate ale fiinţei sale invadate de fericire. Uneori, el îşi spunea că nu e adevărat, că trăieşte o poveste incredibilă şi că, într-o dimineaţă mohorâtă de toamnă, se va trezi cu gustul amar al deziluziei şi al înfrângerii. Această spaimă, din ce în ce mai puternică şi mai perversă în ultimele luni, i-o mărturisea şi Laurei, care, însă, râdea de el şi-i dădea cu tifla, replicându-i că se poartă ca un puşti inocent şi prostuţ, părăsit de mămica lui la uşa magazinului. Aerul ei ştrengăresc şi exaltarea din priviri şi din cuvinte ar fi trebuit să fie suficiente pentru a alunga orice urmă de îndoială din partea lui. Cu toate acestea, Ariel se simţea nesigur şi deriva în care se vedea atras fără menajamente şi fără putinţa de a i se împotrivi îl neliniştea şi-i trezea sentimentul că se îndreaptă spre o catastrofă de neevitat. Se încăpăţâna să creadă că, atunci, încă erau zilele curcubeului. Oamenii cu care intra în contact îl plictiseau, dar, în acelaşi timp, îl şi speriau, căci vedea în relaţia cu ei reflexul propriei sale spaime. Ar fi vrut să trăiască detaşat de aceste servituţi şi obligaţii: obligaţia de a saluta în dreapta şi-n stânga, de a adresa cuvinte amabile oricărui imbecil, fie el cunoscut sau ilustru anonim, de a zâmbi forţat când împrejurările i-ar fi impus să urle de disperare, şi alte asemenea, un întreg ritual de adaptare la nişte rigori străine şi tiranice, care-l oboseau şi-i invocau, prin repetiţie, spectrul unei existenţe intrate ireversibil sub zodia duplicităţii. Unde era copilul senin şi ars de soare de odinioară, visând la lumea misterioasă a pieilor roşii sau la tărâmurile atinse doar de misionarii temerari, nebuni în inconştienţa lor sublimă? Sau adolescentul de mai târziu, călătorind cu Arkadi şi Boris Strugaţki în ţara norilor purpurii ori trepidând de o violentă nerăbdare să afle avatarurile atroce ale lui Griffith? Niciodată, niciodată nu se va mai întoarce la seninătatea acelor ani, tumultuoşi în felul lor, prin spiritul de aventură care-i însufleţea ca un combustibil latent, dar de o limpezime şi puritate pe care nici măcar amintirea nu le mai putea reda în esenţa lor primară, irepetabilă. Desculţ, pe uliţele satului din câmpia de vest, de la graniţa cu ţara vecină, desculţ prin praful gros de câteva degete, rostogolind un cerc cu o tijă de metal îndoită la capăt sau mijindu-şi ochii să descopere cuiburi de turturici în desişul verde şi întunecos al copacilor. În zilele când Tete, cel mai iubit unchi din lume şi omul care le ştia pe toate, era bine dispus şi nu avea altă treabă, îi meşterea un zmeu din hârtii de ziar, i-l punea în mână şi-l trimitea să-l înalţe tocmai la capătul uliţei, să se poată mişca în voie în spaţiile largi de sus şi să fie văzut de toţi băieţii, chiar şi de cei din uliţele vecine, care, desigur, mureau de ciudă şi de invidie. Şi acelea erau zilele curcubeului.

Acum, însă, totul se rezuma la senzaţia aceasta de cumplită abandonare de sine, de scufundare în nimicnicia unei clipe lipsite de relief şi de glorie, ca şi cum timpul curgea pe lângă el aidoma unei ape negre şi mâloase, lăsându-l pe malul care abia se mai zărea în urmă. Încerca s-o privească pe Laura ca pe o compensaţie divină a acestei pierderi ireparabile, s-o situeze deasupra răului care se insinua în el şi-l măcina, cu o forţă de neînvins. În după-amiaza aceea de vară („Vara crinilor înfloriţi prea devreme”), pe terasa inundată de soarele orbitor de iulie, aproape că reuşise: o făcuse să zâmbească cu glumele lui „studenţeşti” şi, privind-o prin sticla paharului ridicat în dreptul ochilor, descoperea miracolul unei regăsiri la care visase, cu teamă şi speranţă, de săptămâni de zile. Detaşările şi răceala ei din ultimul timp dispăruseră şi Laura părea deschisă unui nou început, cu toate amintirile care o apăsau încă şi cu toate evenimentele care zguduiseră o relaţie, până atunci netulburată de nimic. Lucrurile merseseră bine, atunci, până la un punct. Soarele orbitor al după-amiezii şi o anumită stare de precipitare, legată de încărcătura aparte a momentului, îl făcuseră să golească mai multe pahare. Laura îl privea, la început curioasă şi îngăduitoare, scuturându-şi din când în când pletele şi sorbind din cafeaua care începuse, deja, să se răcească. Luminiţa care-i juca în ochii limpezi şi neverosimil de albaştri era semnalul că încă mai era dispusă să creadă în inocenţa şi frumuseţea acelei zile, acceptând frazele lui din ce în ce mai ciudate şi, în general, tot acel ritual incipient al apropierii dintre ei, cu speranţă şi încredere. Deci, totul mersese bine, în ciuda unei uşoare nelinişti care se făcea simţită în gesturile ei, în febrilitatea cu care lua ceaşca de cafea şi o ducea la buze. El era sigur că tensiunea care deja se instalase „în aer” se datora celor patru-cinci pahare de alcool date peste cap, deşi, încă de la sosire, îşi jurase în gând să fie rezonabil măcar în această privinţă. Apoi, deodată, fără ca nimic din ce se petrecuse până atunci să anticipeze într-un fel ceea ce va urma, el se trezise întrebând, cu o nuanţă de sarcasm zdrobitor, pe care nici măcar nu încercase să şi-l controleze, cu atât mai puţin să şi-l reprime:

– Ai mai aflat ceva despre prietenul nostru comun?

Acum, cu capul înfundat în perna mare şi moale, rememorând scena aceea de un penibil greu de reprodus, Ariel încercă să găsească explicaţii pentru fuga ei („de la locul faptei”, cum se exprimase el, în prelungirea aceleiaşi abordări ironice a evenimentelor, nefiind capabil decât să opună, unei recunoaşteri sincere a gafei, această frivolitate imposibil de acceptat). Şi Laura refuzase să-i accepte, în continuare, aceste „puştisme de mahala”, aceste puseuri de orgoliu grotesc şi nejustificat, care o răniseră profund şi pe care el nici măcar nu se grăbea să şi le asume, necum să le renege. De atunci, trecuseră multe luni şi Ariel îşi găsise consolarea în mărunţişurile, uneori ingrate şi derizorii, cu care orice fiinţă, captivă unei obsesii copleşitoare, îşi umple existenţa. Zilele intraseră într-o degringoladă previzibilă, accelerând sentimentul că nimic nu mai e cu putinţă şi că dramatismul survenit în viaţa lui netedă şi cenuşie reprezintă un afront meritat. Nu se revolta, nu încerca să pună nici o stavilă între el şi lumea din afara lui, care-l umilea cu indiferenţa ei agresivă. Accepta totul cu apatie şi răbdare, pentru că nu mai avea nici un motiv să se împotrivească. Accepta chiar şi ideea că Laura este un capitol definitiv încheiat. De aceea, când ea îl sunase la telefon şi-l anunţase că doreşte să-l întâlnească, într-o anumită zi de iulie, în vechiul bar de la colţul străzii („barul iluziilor năruite”, cum ar fi spus prietenul lui, poetul), Ariel îi răspunsese, destul de iritat, că întâlnirea nu-şi avea rostul şi o sfătuise „să încerce să găsească singură tărâmul făgăduinţei”. Încăpăţânarea ei proverbială şi o disperare aproape morbidă în faţa necunoscutului, pe care Ariel i le cunoştea prea bine, îl făceau să fie convins că Laura aşteaptă acum în micul local, aşezată cuminte la o masă şi cu nelipsita cafea dinaintea ei. Şi tot atât de convins era că el nu se va duce s-o reîntâlnească. Pentru că unele lucruri trebuie lăsate pentru totdeauna în urmă, în timpul care le-a fost martor şi care le-a conservat identitatea de atunci. Iar zilele curcubeului trecuseră, ca un vis dintr-o noapte îndepărtată de vară.

 

 

Reclame

2 gânduri despre „Geo Galetaru – proză

  1. Proza de fata denota o mana epica sigura,o stiinta deosebita a conducerii sirului narativ si a sugerarii unor stari emotionale deosebite.

  2. Sunt impresionat, fara cuvinte. E o proza sigura pe sine, „lucrata” frumos, bravo!

Comentariile sunt închise.