Geo Galetaru – proză

Geo Galetaru – publicist, Timişoara

    Copilăria ca un câmp de maci

Până dimineaţă mai era mult. Atât de mult, încât începu să se teamă că nu va avea cu ce să umple timpul: secunde, minute, ore şi iarăşi secundele leneşe şi parşive, târându-se ca nişte muşte grase şi scârboase prin aerul cald şi îmbâcsit de miros de transpiraţie şi de fum de ţigară. Obloanele erau trase şi în cameră era aproape întuneric, dar un întuneric ezitant şi incert, de parcă ar fi fost suficient ca mâna lui să mişte încet oblonul (cel din dreapta sau cel din stânga, n-avea importanţă care), pentru ca aşchia de lumină ce ar fi năvălit în spaţiul acesta proscris să sfâşie necruţător pânza întunecată de aer din încăpere. „E timp destul pentru înflorire şi rugăciune”, murmură el, pregătindu-se să întâmpine seara îngrozitoare care se pregătea să vină într-o caleaşcă murdară şi zgomotoasă, ca o prinţesă a morţii, repudiată de hienele din lumea cea mare. Marea cea mare, floarea e floare, pădurea cea verde, cine ştie, veşnic pierde. Ţigara ardea singură între degete, între degetul arătător şi cel mijlociu, acolo e locul ei dintotdeauna, de acolo urcă agale până la buzele uscate şi arse de sete, el uită să tragă din ea şi simte arsura între degete, o azvârle furios şi înjură de mamă şi de dumnezei: „Dumnezeii mă-tii de ţigară!” Apoi pipăie comutatorul şi aprinde lumina. Apoi îşi aprinde altă ţigară şi aruncă fumul spre tabloul de pe perete, un babalâc antipatic cu ochi mici, ca de şobolan, ars cu fierul roşu, şi cu mustaţa în furculiţă, de ce dracu i-o fi zicând aşa, ce înseamnă asta, „în furculiţă”? Lângă pat, jos, direct pe podea, tabla de şah, desfăcută, cu piesele înşirate pe ea şi alături, pe pat, deschis la pagina 15, manualul cu partide reconstituite, Botvinik şi Tal, Spaski şi Fischer, Karpov şi Kasparov şi toată pleiada de genii între cele două sute şi ceva de pagini. Trebuie să „facă” în fiecare seară câteva partide din astea celebre, să le disece mutare cu mutare, variantă cu variantă, ca să-l poată bate măr, peste două săptămâni, pe contabilul satului, insul cu ifose de şahist, care-l umilise în urmă cu o lună, cu un 6 – 0 zdrobitor. În fine, e timp destul pentru toate. Aşa că, ia să căutăm noi sticla aceea cu lichid gălbui, e undeva pe aici, cu-cu, nu te mai preface că nu ştii unde e locul ei: la căpătâiul patului, ca să fie oricând la îndemână. Îi scoate dopul, cu mişcări rapide, de expert, şi trage două gâturi zdravene, deşi în primul moment senzaţia că îi ies ochii din cap este cât se poate de reală şi de precisă, simte o explozie în creier, un scurtcircuit în tot corpul, care-l face să se scuture puternic, îi vine să vomite şi icneşte, dar totul nu durează decât câteva secunde. Alcoolul alunecă în stomac, se răspândeşte treptat în toate fibrele şi în toate celulele şi dintr-odată el percepe năvala culorilor liniştitoare, nimic nu mai contează decât această stagnare bruscă şi salvatoare a timpului, totul se opreşte în jur şi în mintea lui cotropită de fericire. Următoarele înghiţituri nici nu le mai simte, de fapt ele nu sunt decât partea necesară a unui ritual care ar trebui să facă viaţa mai frumoasă şi, oricum, mai suportabilă, futu-i mama ei de viaţă. Dar nu despre frumuseţea vieţii e vorba în toate cărţile lumii, în paginile acelea strălucind de elocinţă şi de înţelepciune, pe care geniile bolnave ale pământului ăstuia ni le livrează pe bandă rulantă, ca şi când noi am fi bolnavii şi flămânzii de glorie, nu ei, ca şi când plictiseala şi disperarea pot fi şterse de pe răbojul zilelor noastre nenorocite prin simpla lecturare a unor file de carte, prin simpla îngurgitare a kilometrilor de întâmplări anoste şi inutile? Se lasă jos, lângă pat, cu spatele proptit de tăblia patului şi cu ochii aţintiţi spre o imagine incredibil de vie, scoasă parcă din beznă şi pâlpâind ca o luminiţă în neantul care începuse să-i dea târcoale, să-l amuşine cu lăcomie şi nerăbdare. Cei doi cai, Bubi şi Sura, ţinuţi de căpestre de tata, în curtea casei micuţe în care lumina abia intra, filtrată prin geamul minuscul din peretele de la răsărit, Bubi avea coama neagră ca tăciunele sau ca noaptea din poveştile cu indieni, copitele lui scurmau nerăbdătoare pământul şi aruncau scântei galbene şi roşii până la cer, în dreapta lui Sura abia îşi stăpânea freamătul nărilor larg deschise şi tremurul coapsei lungi ca o corabie de vikingi, aşteptam din clipă în clipă ca ei, cei doi cai ai tatei şi ai noştri, să se dezlănţuie într-un galop năprasnic, să spintece văzduhul cu trupurile lor lunatice şi să lase în urmă tot praful acelei zile de iulie, dar tata stătea neclintit între ei, el ştia că, dacă ar fi slăbit doar o clipă dârlogii, Bubi şi Sura ar fi ţâşnit ca nişte năluci şi s-ar fi oprit doar la marginea zării. Aşa că tata îi ţine în frâu, dominându-i cu autoritatea lui secretă şi de nezdruncinat, Bubi simte, primul, că nu e nici o scăpare, că nu poate nesocoti voinţa de oţel a tatei şi, deodată, picioarele lui din faţă, cabrate ameninţător până acum câteva clipe, îşi domolesc vibraţia, se liniştesc, corpul întreg i se relaxează ca prin farmec, şi Sura îl urmează fără ezitare, sunt acum doi cai cuminţi şi docili, care aşteaptă răbdători comenzile tatei. El o călăreşte acum pe Sura, stă în spinarea ei drept, dar cam temător, deşi ştie că tata e acolo, la doi paşi, cu mâna pe frâu şi veghind trapul mărunt şi regulat al iepei, nici să nu te gândeşti s-o iei la goană, îi transmite tata Surei prin braţul încordat pe frâu, şi Sura păşeşte pe uliţă cu un pas imperial, e mândră de silueta ei îngerească şi de coama ei învolburată şi grea, puţine iepe mai sunt ca ea în sat, tata zice chiar că nici una, iar el stă ţanţoş pe crupa ei lată şi încăpătoare şi se închipuie stăpânul lumii, nimic nu e mai frumos decât să ai cinci ani şi să călăreşti un cal pe uliţa satului într-o zi de iulie, când găinile îşi înmoaie penele în praful gros de zece degete şi frunzele părului sălbatic din mijlocul curţii foşnesc înnebunitor, hei, calule, du-mă-n zbor spre împărăţia celor trei zâne şi ajută-mă să găsesc iarba fiarelor, câmpul e plin de maci, desigur, şi firele de grâu susură dulce în noaptea înstelată, dar noi doi mergeam înainte fără să ne pese de nimic, doar noi doi sub cerul nesfârşit al verii, tata a rămas de mult în urmă, o mogâldeaţă tremurătoare şi stingheră în care anii vor săpa necruţător şanţuri adânci şi dureroase, dar tata ne face semne cu mâna şi ne conduce spre tărâmul de vis, cotul atinge sticla pe trei sferturi golită şi sticla se rostogoleşte pe podea cu un zgomot asurzitor, lichidul gălbui se împrăştie rapid şi umple camera de o duhoare insuportabilă.

    „Pe măta-n cur de sticlă!”, înjură el cu voce tare, niciodată nu i s-a mai întâmplat asta, auzi, să răstoarne sticla cu licoarea preţioasă, îi vine să se lungească în patru labe pe jos şi să lingă lichidul care dispare sub ochii lui, hocus-pocus, scândurile duşumelei îl absorb cu lăcomie şi chiar nu se mai poate face nimic pentru a recupera măcar o parte din el. „Ce dracu mă fac acuma”, se lamentează scurt, inutil însă, căci ora e târzie şi bufetul satului („bufonul regelui”) s-a închis de mult, doar dacă nea Mihai nu s-o fi culcat încă, să-i bată în poartă şi să-i ceară pe credit, până la salariu, o altă sticlă. Îşi aprinde altă ţigară şi meditează la ideea asta, o undă de jenă începe, totuşi, să-l sâcâie, cum să te duci la om şi să-l „deranjezi” la miezul nopţii, cu toate că asta e meseria lui („meseria lui este destinul”), să vândă băutură la toţi beţivii satului, la orice oră din zi şi din noapte. Şi el chiar se duce în noaptea aceea la nea Mihai şi se întoarce fericit cu o sticlă plină în plasa ieftină, până dimineaţa mai sunt câteva ore bune şi el vrea să rămână treaz, cu ţigara într-o mână şi paharul plin în cealaltă.

    Romanul început în urmă cu trei ani zace neterminat în sertarul de sus al dulapului, acel dulap prăpădit cu uşi care abia se mai ţin în balamalele ruginite şi desprinse pe jumătate, dulapul în care şi-a atârnat pe umeraşele subţiri câteva cămăşi (una albă şi două în carouri), un costum vechi, dar încă destul de prezentabil, şi două cravate primite cadou, cândva, de la foştii elevi care-l simpatizau şi-i mai aduceau, din când în când, câte-o mică atenţie, o cravată, o carte, o sticlă cu ceva tărie, de care se bucura ca un copil când primeşte o jucărie nou-nouţă. Ştia că nu va avea curajul să deschidă caietul studenţesc cu coperţi cândva albastre, acum uşor decolorate de timp şi de zăcutul îndelungat în sertar, nu avea curajul nu pentru că ideea în sine i-ar fi trezit resorturile unei laşităţi ascunse şi nemărturisite, ci dintr-un motiv mult mai prozaic şi mai umilitor, totodată: nu ar fi ştiut, pur şi simplu, cum să continue începutul de capitol, cu ce să umple paginile albe şi goale care aşteptau, avide, cavalcada unor fraze memorabile, care însă nu mai veneau, pentru că el îşi dăduse de mult seama că nu mai are nimic de spus în afara celor zece-cincisprezece pagini scrise chinuit, cu litere mari şi lăbărţate, în care nu se întâmpla mare lucru. Oricum, era prea puţin pentru orgoliul unui prozator în devenire, cum se credea pe atunci, cu ani în urmă, când începuse să schiţeze portretul unui judecător ajuns la vârsta pensionării şi pe care îl aştepta marele proces al vieţii sale, acela în care acuzatorul era propria sa conştiinţă, trezită treptat şi irevocabil la viaţă şi la adevăr, iar acuzatul era chiar el, bătrânul în aparenţă inofensiv, dar măcinat de complexe şi ulcerat de laşităţi insurmontabile, într-un cuvânt, funcţionarul conştiincios până la demenţă, care făcuse multe porcării într-o existenţă pe care şi-o credea eroică, dar care nu era decât cenuşie şi de un conformism greţos. Parcă „Faună subacvatică” se intitula romanul, de fapt intenţia de roman, căci în cele din urmă abandonase proiectul într-un moment lipsit de glorie şi de speranţă, se săturase să-şi tot stoarcă mintea în căutarea unor scene şi dialoguri convingătoare, nimic nu se lega în imaginaţia lui obosită şi suprasolicitată cu o cruzime inutilă. Se gândise atunci că va relua munca mai târziu, când va găsi putere şi inspiraţie să reînnoade firul evenimentelor şi îşi va simţi mâna mai sigură, capabilă să conducă acţiunea şi destinul personajelor, dar totul se dovedise o simplă iluzie, un surogat de eroism tardiv şi inutil, care nu-i mai putea întreţine efervescenţa eclatantă de odinioară. „M-am blegit, am renunţat prea devreme la lucrurile astea”, obişnuia să spună, cu un început de revoltă în glas, dar o revoltă surdinizată şi nedusă până la capăt, căci era conştient că nimic nu mai poate schimba lucrurile din inerţia în care intraseră şi se fixaseră, parcă, pentru totdeauna, iar lui nu-i rămânea decât să-şi asculte propriile gânduri între cei patru pereţi ai unei camere modeste şi anonime, cu geamurile pătate de muşte şi cu podele încovoiate şi scârţâitoare, sau să reconstituie la nesfârşit partide de şah celebre din manualul cu coperţi albastre cartonate, primit în dar de la prietenul lui, contabilul. Şi poate că nimic nu mai avea importanţă în aceste seri îmbibate de plictiseală şi de alcool, din moment ce chiar şi Sura murise, într-o altă viaţă, într-o copilărie strălucitoare ca un câmp de maci înfloriţi prea devreme, iar părul pădureţ din curtea casei micuţe fusese tăiat fără milă şi coroana lui superbă, ca o cascadă de clorofilă, zăcea neputincioasă în praful răvăşit de găinile albe şi roşii şi gri.

 

Reclame