Redeșteptarea scepticismului românesc sub blazonul lui Pseudo-Titulescu

Este evident că Adrian Năstase atunci când găsea o apropiere între Victor Ponta și Nicolae Titulescu nu îi cunoștea în egală măsură pe amândoi, iar comparația lui nu l-ar fi onorat nicicum pe marele diplomat, oricât de impetuos se anunța tânărul politician social-democrat; ceea ce a urmat este edificator. Titulescu, până a fi comis atâtea gafe politice, ca un om de onoare, și-ar fi dat demisia imediat ce i s-ar fi imputat plagieri grosolane în teza de doctorat, dacă ar fi putut să le conceapă vreodată. A aștepta de la Victor Ponta o demisie de acest gen e zadarnic. Proiectul lui politic, care nu este al lui în intregime, se încăpățânează să forțeze realitatea și evidențele să intre în tiparul orizontului său. Cu fiecare nou pas al guvernului, am tot mai presant dezamăgiri conceptuale; ne afundăm în definit fără să atingem definitoriul. Guvernarea acestui Pseudo-Titulescu sfidează conceptualul.

Iar dacă lucrurile nu devin alarmante la noi este doar fiindcă suntem un popor din ce în ce mai trist, obișnuit a merge doar, fără să ajungă vreodată. Tristețea noastră metafizică se citește până și în sporul demografic negativ, în starea de sănătate tot mai precară, în destructurarea proiectului social. Pentru noi, drumul care nu ajunge nicăieri este tot mai evidentă rătăcire și oricând putem să-l dăm pe orice destinație. Tristețea noastră, vizibilă până și în în factual, vine din scepticismul nostru recurent, structurat pe culpe endemice ale firii, ale gândirii și ale voinței.

Dezamăgirile gândirii noastre sunt multe, dar cel mai adesea plătim scump că nu suntem o ființare prezentă (anwesendes, cum au conceptualizat nemții); prezentul nostru este mai scurt fiindcă tânjim după echilibre patriarhale expirate și nu în aceeași măsură după proiecte viabile, urmărite cu ardoare (1). Și nu avem astfel de proiecte viabile pentru că noi înșine nu avem o proiectare de sine (selbstenwurf) bine conturată (2). Pentru noi, lumea concepută (weltanschauung) nu corespunde niciodată cu lumea pe care o înțelegem (weltvertstehen) și la al cărei nivel rămânem fără prea multă reflexivitate (3). Structurile  subtile ale sinelui nostru parcă sunt făcute special pentru un destin sceptic: Proiectarea de sine (selbstenwurf) nu poate să nu conducă decât spre suficiența de sine (selbstgenügsamkeit), alimentată de mai multe carențe ale necesității (4). Și atunci ființa identitară (5) spre care accedem (ereignen) este lipsită de virtutea gândirii anticipative (rechnende) și rămâne prin excelență o gândire meditativă (besinnliche Nachdenken), contemplativă, poetică (6). Contemplativul poetic ne umbrește intuiția (anschauen) și contactul nostru cu realitatea (7) este mai întâi poezie și mai apoi necesitate, și nu de puține ori acestea ori rămân în contiguitate, ori se contrazic. Cercul vicios ne întoarce la ființarea prezentă, dezamăgită de propriile reprezentări și starea de hotărâre (entschlossenheit) este ezitantă în determinarea faptei, în decidență (8). Astfel, reflectarea de sine ne apropie mai greu de ceilalți, de unde individualismul nostru accentuat, și faptul-de-a-fi-împreună (mitsein) grevează adânc asupra modului de socializare (9), umbrit de o dorință absurdă a fiecăruia de a fi buricul pământului (10), de a fi în solitar o apariție strălucitoare (erscheinen), mai strălucitoare decât altul, fiindcă nu realizăm decât in extremis nevoia de a fi împreună.

Desigur că psihologia noastră socială nu este mai prăpăstioasă decât a altora, dar parcă  noi, mai mult decât alții, am avut de suferit în ultimii 20-22 de ani fiindcă conducătorii noștri s-au cățărat politic la destinele noastre și au rămas acolo sfidând elitele românești în numele ignoranței majoritar-solidare, ușor manevrabile. Cu acest alibi, nimeni nu se mai teme de un proces de înaltă trădare a interesului național, cu atât mai mult a spiritului național, fiindcă în condițiile scepticismului nostru nativ, care poate să devină stare de spirit, interesul național se banalizează în concept odată cu Constituția.

Dacă nu mă înșel, cred că de la constituirea noastră ca stat național am avut mai multe constituții decât americanii și englezii la un loc tocmai fiindcă am avut mereu tendința de a ieși din concept, de a rămâne în atribut și nu în definitoriu. Așadar, pe motive atributive de majoritate, sunt sigur că Victor Ponta nu își va da demisia în niciun caz; scepticismul românesc redeșteptat nu face victime, după cum nu face nici eroi! 

 

 

Iulian Chivu 

www.agero-stuttgart

Reclame