Monica Lovinescu şi Sergiu Celibidache: brouillon în cerneală de dor de România

Motto: J’ aurais l’ air d être mort, mais ce ne sera pas vrai” (Le Petit Prince,, A. de Saint-Exupéry)

E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi” (Monica Lovinescu)

Monica Lovinescu a avut o relaţie foarte directă, sobră şi cerebrală cu artele plastice şi cu muzica clasică. Cercurile de prieteni includeau artiştii, scriitorii şi criticii. În ciuda amiciţiilor, însă, spiritul critic nu o părăsea niciodată, cum nici autentica receptare a valorii. Evocarea relaţiei intelectuale şi afective pe care Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au avut-o cu soţii Ioana şi Sergiu Celibidache (prima, cunoscută pictoriţă, era o colegă veche a Monicăi Lovinescu, din adolescenţa bucureşteană), este, tocmai de aceea, un studiu de caz: apreciau entuziast muzica Maestrului Sergiu Celibidache, care cucerise deja, după 1946, Occidentul şi scenele lirice din toate continentele; acceptau fenomenologia lui specială, năvalnic izvorând dintr-un temperament de nestăvilit; se aşteptau întotdeauna de la acesta la noi resurse de expresivitate, recunoscându-i natura genialoidă, dar făcând distincţie între virtuosul muzician şi dirijor, pe de o parte, şi fenomenologul magician, pe de altă parte.

Este interesantă abordarea acestui subiect în anul când UNESCO celebrează, între altele, şi Centenarul naşterii românului Sergiu Celibidache (încă prea puţin cunoscut la el acasă, după ce fusese neacceptat multă vreme de dictatură, până în anul 1970). Bucureştiul găzduieşte, între 3 mai şi 7 iulie, Festivalul Internaţional Sergiu Celibidache 100, în cadrul căruia au loc, pe prima scenă a ţării, concerte susţinute de orchestre de renume şi de interpreţi excepţionali, dar au avut deja loc sau sunt în curs de derulare şi importante masterclass-uri, susţinute de autori cu faimă: Ida Haendel, Dorin Marc, Helmut Nicolai, Martin Kofler, Rony Rogoff, Wolfgang Gaag, Enrique Garcia Asensio.

În 1961, când se stingea, la Madrid, criticul de artă, criticul literar, poetul, traducătorul, diplomatul, pedagogul, istoricul şi eseistul Alexandru Busuioceanu (1896-1961) (căruia, deşi rămas mereu în exil, România îi datorează şi azi înfiinţarea Catedrei şi limbă şi literatură română de la Universitatea din Madrid, înfiinţarea Institutului Cultural Român din Madrid, precum şi introducerea obligatorie a studierii limbii şi literaturii române în şapte universităţi spaniole, ca şi publicarea traducerilor din mari scriitori români), Virgil Ierunca se afla într-o relaţie strânsă cu acesta [1]. Monica Lovinescu relatează, în chestiune [2] , despre admiraţia pe care cei doi, Busuioceanu şi Ierunca, începuseră să o nutrească, în 1960-1961, faţă de Celibidache, ale cărui repetiţii, concerte şi vizite îi preocupă. Cum vizitele făcute de Virgil Ierunca la Mardid, la prietenul Busuioceanu, grav bolnav din 1960, au făcut ca prietenia primului cu Celibidache să înflorească şi mai mult, există un portret şi evocări surprinzătoare făcute luiCeli de Monica Lovinescu. Astfel, [3] ea remarcă felul în care intra Celibidache al anilor 60, prin declaraţiile sale voit stridente (pe lângă practica muzicală şi munca sa propriu-zisă cu orchestra), în conştiinţa europeană: „Dirijorul român cultiva pe atunci scandalul. Dădea interviuri declarând că Herbert von Karajan e nul, iar Furtwängler…un amator. La Madrid, se încrunta la instrumentişti. Cu toate orchestrele din lume (în afară de ultima, cea din München) relaţia lui va fi pasională, începând cu un coup de foudre şi terminând cu o tumultuoasă scenă de menaj. Virgil va fi sedus de temperamentul său muzical, amuzat de umorul şi supremele sale insolenţe, dar infinit mai puţin la „fenomenologia” sa aparte, pe care o punea pe acelaşi plan – şi spera s-o impună – ca harul său muzical”. Discuţiile publice de specialitate despre fenomenologia lui Celibidache au fost reluate recent, [4] şi poate că, psihanalizând cu rigoare, rădăcinile hermeneuticilor sale privind sunetul şi muzica, atât de originale, trebuie musai căutate şi găsite în momentele dramatice în care Sergiu Celibidache, adolescentul rebel – care refuzase violent oferta paternă de a urma o carieră militară sau politică, nedorind să ia în calcul decât destinul său artistic –, avea să fugă pur şi simplu de acasă, tăind cu brutalitate cordonul ombilical familial : „fără bani, părăsise ţara doar cu o cravată verde cu picăţele, împotriva voinţei tatălui său, trântise uşa casei, doar cu dicţionarul german în buzunar”. [5]Dar revolta conţinea germenele geniului, în care încolţise nevoia (libertatea), încă de pe atunci, de a rupe orice barieră care l-ar fi putut împiedica să se exprime, să-şi trăiască fenomenologiile ce îi deşteptaseră atât de timpuriu sensibilitatea interioară faţă de filosofia sunetului şi a creaţiei. Există un singur document istoric ce mărturiseşte că, în 1985, la München, Sergiu Celibidache susţine unicul discurs din viaţă, recurgând – în mod neobişnuit – la o expunere foarte tranşantă despre învățătura sa. Textul e publicat pentru prima oară în 2001 (o transcriere aproximativă), de Gundolf Lehmhaus, e reeditat apoi în formă corectată în 2008 de Fundaţia de la München, iar reeditarea lui precum şi lansarea recentă de la Biblioteca Academiei Române aduce publicului o nouă ediție-supriză, care conţine textul iniţial al expunerii müncheneze, prelucrată cu mare grijă și căreia i s-au adăugat, între timp, numeroase exemple de partituri, alături de alte expuneri elocvente pentru practica şi filosofia muzicală a autorului. Dar trebuie de reţinut că textul original al lui Sergiu Celibidache nu există, de fapt.

Jurnalul Monicăi Lovinescu din 1996 [6] conţine şi amintirile de la moartea lui Sergiu Celibidache. Astfel, scriitoarea află joi, 15 august, printr-un telefon de la BBC, că dirijorul s-a stins. E uluită, pentru că îşi aminteşte că Sergiu ţinuse în urmă cu o lună cursuri de compoziţie muzicală, undeva, acasă la ţară[7] sau la Paris) După mai multe telefoane, întâi la Ioana Celibidache, care era în stare de şoc, apoi la Costin Cazaban şi la Marie-France Ionesco la Cerisy, află că prietenul lor murise de inimă, cel mai probabil, şi că va fi înmormântat la ei la ţară, a doua zi dimineaţa, în strictă intimitate. Mai departe, prinsă în iureşul de veşti, Monica Lovinescu este sunată vineri, 16 august, de la Radio Europa Liberă, de la Praga, de jurnalistul, istoricul şi criticul Victor Eskenasy, despre care află, cu acea ocazie că e un adevărat „fan” al lui Celibidache; acesta, povesteşte Monica Lovinescu mai departe[8] , dorea să le ceară Monicilor declaraţii de câteva minute (ei refuză, însă, căci ar fi dorit să facă evocări mai lungi, şi să nu rămână captivi în domeniul anecdoticului) despre Celibidache, pentru a le difuza într-o emisiune la Radio Europa Liberă: „e urgent, deoarece la înmormântarea de azi-dimineaţă se pare c-ar fi fost prezent ambasadorul cu flori din partea lui Iliescu. Recuperarea tipic comunistă a cadavrelor celebre continuă din plin. Tocmai Celibidache, care a declarat că nu mai dă nici un concert în România, atâta timp cât Regele nu e pe tron. Îl refuzăm pe E. Ce-am fi putut spune în câteva minute?”

Întristată de plecarea lui Sergiu Celibidache, Monica Lovinescu îi face, în Jurnal 1996, un portret memorabil, despărţindu-se astfel, în mod livresc, chiar în ziua când celebra ziua de naştere a soţului (Virgil Ierunca e născut pe 16 august), de Celibidache, omul pe care l-a apreciat enorm [9] : „mi se pare nedrept, chiar dacă nu e decât în Jurnal, să mă despart astfel de un om care, înafara talentului său evident, avea darul de a se păgubi singur: refuza înregistrările pe disc (Celibidache a vândut numai concerte, refuzând înregistrările de studio, pe motivul că ar ucide forţa sunetului muzical şi expresivitatea, n.n.) – deci, după el au rămas mai mult discurile-pirat, mediocru înregistrate; se încăpăţâna să nu-şi ia vreo naţionalitate, nerămânând nici măcar cu paşaport de refugiat politic, ci cu unul Nanssen[10] pe care se dădeau cu greu vize. În toate deplasările sale avea numai neplăceri, le înfrunta însă de dragul unui principiu: a îmbătrâni frumos. Coama leonină albă, ţinuta de statuie, pornirile vehemente de adolescent. Nu acasă la ei, unde, ultima oară când am fost, sta singur, retras într-un fotoliu, ci într-un documentar consacrat, pe Arte, lui şi cursurilor muzicale pe care le dădea la ţară, i-am putut admira vitalitatea intactă şi contactul lui mereu războinic, dacă nu cu muzica, cel puţin cu interpreţii ei. Şi eu, care-l crezusem total „înţelepţit”!” Desenul fiinţei de pe simezele amintirii e superb.

Însă acestui portret de despărţire nu i se poate opune, poate, decât un alt portret, viu şi plin de viaţă, pe care tot Monica Lovinescu i-l făcuse lui Sergiu Celibidache, în 1962, deci la a doua sa tinereţe, portret pe care îl găsim în paginile memorialistice ale aceleiaşi autoare [11] ; aceasta relatează despre vacanţele petrecute alături de Marie-France Ionesco şi de soţii Celibidache, la Cadaquès şi împrejurimi: „Celibidache ne-a primit cum cerea tradiţia: cu puţină „fenomenologie” şi cu descoperirea lui esenţială din acel moment: Tristan Tzara este cel mai de preţ poet modern! Să discuţi un asemenea non-sens estetic? Nu discuţi! Laşi să treacă valul entuziasmului, aproape juvenil, şi preferi să priveşti la bunătatea şi generozitatea lui, sau să-l vezi înotând în larg cu o pălărie mexicană cât o roată pe cap. Are faţă de lucruri şi fiinţe un fel de bunăvoinţă ce va deveni, pe măsură ce va trece timpul, precumpănitoare. Din pricina ei poate va şi îmbătrâni atât de frumos, cu părul alb ca o coamă leonină şi cu un surâs de pe care vremea a şters orice rid al ironiei. Când nu teoretizează, când uită de fenomenologie, contemplându-şi tăcerea, sau când dirijează, împlinirea împăcată cu sine pare a-şi afla sălaş pe faţa luminată de apus. Nimic nu lăsa însă să se întrevadă o astfel de evoluţie spre marea linişte în anii când tinereţea sa năvalnică avea încă nevoie să-şi facă gamele. Ca atunci când îl cunoscuse pe Virgil, la Madrid: o vitalitate atât de dezlănţuită probabil că-i pria lui Virgil, venind după discuţiile testamentare cu Busuioceanu (din 1961, n.n.). Virgil fusese sedus de temperamentul muzical al lui Celibidache, amuzat de umorul şi supremele sale insolenţe, dar infinit mai puţin sensibil la „fenomenologia” sa aparte, pe care o punea în acelaşi plan – şi spera s-o impună – ca harul său muzical”.

Undeva, în întâlnirile şi dialogurile acestor titani exilaţi, surghiuniţi de regimurile totalitare, se ţesea fără încetare o muzică specială a nostalgiei, un sunet unic al dorului de ţară, o fenomenologie a tuturor înstrăinaţilor faţă de ţara lor. Nu odată, ci mereu, fie şi inconştient, România era sudoarea minţii şi a sufletului lor: „Dorul de România era ancorat în inimile noastre. În ţară nu se găseau de nici unele, dezastru, mizerie economică, mizerie morală, mizerie în suflet. Trimiteam necontenit pachete, la rude şi la prieteni. Le grenier de l’ Europe, cu fusese botezată de către străini, ţara noastră devenise cea mai nenorocită şi săracă din Occident” [12].

autor Angela FURTUNĂ

Iunie 2012  romaniantimes


[1] Ion Pop, în studiul Poezia lui Alexandru Busuioceanu (România literară nr. 13-14, 1999), aminteşte că Virgil Ierunca îi publică, îngrijeşte şi prefaţează lui Alexandru Busuioceanu (1896-1961), la Paris, în anul 1985, o antologie din creatia sa lirică în limba română, alcătuită – spune prefaţatorul – de poetul însusi “cu putin înainte de moarte (d. 13 martie 1961 n.n.)”, sub titlul Fructul de a trăi (Fundatia regală Universitară Carol I).

[2] Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, 1999, p. 218.

[3] Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, 1999, p. 218 – 219.

[4] Recent, la Bucureşti, în Sala Theodor Pallady a Bibliotecii Academiei Române, în cadrul Festivalului internaţional Sergiu Celibidache 100, au fost lansate cărţile „Despre fenomenologia muzicală”, de Sergiu Celibidache, şi „Celibidache: Întâlniri cu un om de excepţie”, de Patrick Lang şi Stéphane Müller.

[5] Ioana Celibidache, Sergiu, altfel…Ed. Domino, 2000, p. 55.

[6] Monica Lovinescu, Jurnal 1996-1997, Ed. Humanitas, 2005, p. 172.

[7] E vorba de binecunoscutul domeniu cu moară de la „Puiseaux”, unde Sergiu Celibidache renovase şi construise, în timp, cu trudă, un aşezământ de locuit, stilistic românesc, făcut în dorul Luncii Siretului, ieşene, unde copilărise. Moara şi proiectul arhitectonic al habitatului lui Celibidache erau legate de texte literare româneşti, dorul de ţară şi de casa natală fiind o constantă: Şi aşa, după o săptămână de gălăgie/, Şura învăţă să cânte/, Moara isonul să-l ţie/ , Iar după câteva sârbe/, Scările, fir-ar să fie/, Începură fandosite/, Să se facă că nu ştie/, Unde-i susul, unde-i josul//. Vezi Ioana Celibidache: Sergiu, altfel. Ed. Domino, 2000, p. 36-37.

[8] Monica Lovinescu, Jurnal 1996-1997, Ed. Humanitas, 2005, p. 173.

[9] Monica Lovinescu, Jurnal 1996-1997, Ed. Humanitas, 2005, p. 173.

[10] Paşaportul Nansen era eliberat, la cerere, celor care doreau să fie consideraţi apatrizi, celor care nu mai recunoşteau apartenenţa lor la o ţară, la o naţiune. Dezaprobarea şi dezgustul pentru regimul politic şi viaţa din ţara de origine a făcut ca nume mari ca Igor Stravinsky, Marc Chagall, sau Anna Pavlova să fie posesori ai câte unui paşaport Nansen. Şi nu numai ei, ci aproape jumătate milion de persoane, în general refugiaţi politici, autoexilaţi de conştiinţă, mulţi dadaişti, medici, arhitecţi, ingineri, artişti, filozofi. Radu Ştefănescu http://hydepark.ro/articol/articol/pasaportul-nansen-758.html

[11] Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, 1999, p. 219.

[12] Ioana Celibidache, Sergiu, altfel…Ed. Domino, 2000, p. 45.