De unde s-a inspirat Sadoveanu pentru romanul “Baltagul”

Parafrază modernă a baladei populare Mioriţa, romanul “Baltagul” este, fără îndoială,  una dintre capodoperile operei sadoveniene. După mărturisile lui Mihail Sadoveanu, la baza acestuia stă un fapt real: oprindu-se la un han, a auzit o discuţie dintre doi jandarmi despre uciderea unui cioban şi despre posibilii făptaşi. Cam la atît se reduce, din cîte cunoaştem – istoricii literari mă pot contrazice – istoria naşterii celui mai popular roman al autorului. Nu ştiu să mai fie şi alte declaraţii complete şi exacte cu privire la evenimentul care a declanşat hotărîrea lui Mihail Sadoveanu de a scrie acest roman despre drama femeii care îşi caută bărbatul mort de mîna unor altor ciobani care l-au tîlhărit pentru oile sale.

Citind o carte apărută la Editura “Princeps Edit” din Iaşi, “Dascăl pe Valea Ozanei”, scrisă de Costache Papuc, unul din cei mai vestiţi învăţători din zona Tîrgu Neamţ între cele două războaie mondiale, (dascăl care mi-a fost  profesor de limba română la şcoala din Vînători Neamţ, în clasa a VII-a), am descoperit un paragraf care evocă tocmai evenimentul ce a provocat declicul scriitorului. Iar faptul “real” de care vorbeşte Sadoveanu nu l-a auzit într-un han, cum îi plăcea lui să consemneze istorii literari, ci chiar din gura fratelui său, avocatul Vasile Sadoveanu, coleg de lojă masonică cu scriitorul, avocat care i-a apărat pe criminali la proces. Crima de la Petru-Vodă s-a petrecut – aşa cum reiese din cartea-jurnal a lui Costache Papuc, la începutul iernii 1927-1928, însemnările autorului cărţii fiind făcute în perioada cînd acesta era dascăl la Pipirig, la început de carieră. Romanul “Baltagul”, după cum se ştie, a apărut în anul 1930 la Editura “Cartea Romanească”. Iată fragmentul în care ni se dezvăluie cum s-a petrecut, în realitate, crima.

“Se pregătea o serbare cum nu se mai dăduse în Pipirig, însă a intervenit ceva neprevăzut, care a adus un nor de tristeţe. Nişte pipirigeni, mergînd cu cereale de vîndut pe Valea Bistriţei, la jumătatea muntelui Petru-Vodă au descoperit un om mort. S-au oprit să răsufle caii şi, cînd colo, cum ninsese proaspăt, au văzut urme de sînge pe drum. Unul şi-a dat cu părerea că trebuie să fie nişte vînat îndosit de Nicolai Gherasim, vînător renumit. S-au abătut din drum pe urmele încă neacoperite de zăpadă. Cînd colo, într-o rîpă, au zărit un om mort, încă neacoperit de ninsoare – însemna că moartea n-a fost de mult. Au tras pe drepta, au dat fîn la cai, doi au rămas pe loc, iar unul s-a întors la Pipirig să anunţe la primărie, la postul de jandarmi. La mort nu se găseşte nici un act. S-a anunţat parchetul, la Piatra Neamţ, şi-au început cercetări de descoperire. Şeful de post (plutonierul Iacob) a găsit la locul crimei un nasture, dar nu de la hainele mortului, care a fost adus devale la primărie. L-au fixat cu paznic într-un local părăsit, unde fusese primăria veche, vizavi de şcoala unde pregăteam cursurile. Îl păzea pe mort un biet guard bătrîn – Zabulică. Dar numai în ceasurile tîrzii din noapte rămînea singur; cîteva zile a fost convoi de oameni să vadă mortul. Peste drum era crîşma lui Bistriceanu. Crîşmăriţa bătrînă a mers şi a văzut mortul, s-a uitat cu atenţie şi a spus:

– Eu pe omul acesta l-am văzut. A venit cu doi “cojeni” (cojeni le zic pipirigenii la ţăranii dinspre cîmpie), au mîncat, au băut şi au plecat spre Dorna, după oi, din cîte am băgat de seamă.

Şeful de post a notat acest lucru şi, conform ordinelor primite, a pornit în vale să afle în ce comună au venit oi cumpărate de la munte. În Vînători Neamţ n-a găsit, în comuna Timişeşti la fel, şi a trecut Moldova. La Cristeşti Moţca la fel n-a găsit. În comuna Mirosloveşti a aflat că de cîteva zile nişte oieri din comună au adus un cîrd de oi de la munte. Plutonierul Iacob a mers la postul de jandarmi din Mirosloveşti şi a arătat rostul care-l are aici. Trebuie să meargă la acei oieri şi să cerceteze. Şeful de post local nu voia.

– Ce să mergi la aceia, sînt nişte bătăuşi şi pot să-ţi dea cu ceva în cap, că le tulburi posesia lor.

Fie că de frică nu mergea şeful de post local, fie că îşi primise partea de ciubuc de la oierii locali, aşa cum numai oierii ştiu s-o facă.

Plutonierul Iacob a făcut caz de autoritatea lui, de ordinul de percheziţie de la parchet. Şi-i dă ordin localnicului să meargă, iar în caz că sînt atacaţi, să facă uz de arme. Zis şi făcut. Nici n-a intrat bine Iacob în curtea oierilor din Mirosloveşti şi aceştia au început cu ton de ameninţare:

– Ce cauţi în gospodăria mea, cu ce drept intri în curtea mea, că mă faci să mă apăr de nu ştii pe unde ai venit etc.

Şeful de post din Mirosloveşti stătea parcă vinovat de ceea ce făceau în gospodăria oierilor. Şeful de post Iacob se apropie de oieri, le cercetează hainele şi pune ochii pe o haină fără un nasture, Scoate nasturele din buzunar şi-l pune de unde sărise.

– În numele legii, eşti arestat. Şi dacă mai mişti trag în tine, l-a somat Iacob.

Şeful de post local a înlemnit.

A urmat reconstituirea crimei de pe muntele Petru-Vodă, a urmat apoi procesul la Curtea cu Juri. Cetăţenii criminali din Mirosloveşti unde puteau să alerge? La avocatul Vasile Sadoveanu, fratele scriitorului. (…) La înmormîntarea victimei, care a avut loc la Pipirig, a venit soţia lui cu un băietănaş sub douăzeci de ani. Mult l-a mişcat pe fratele meu prezenţa acestor îndureraţi. Durerea s-a răsfrînt asupra întregii populaţii din Pipirig şi ne-a întunecat ca un nor negru serbarea de la şcoală”.

Iată, aşadar, o variantă foarte plauzibilă a întîmplării care l-a determinat pe Mihail Sadoveanu să scrie una din cele mai frumoase povestiri din literatura română, “Baltagul”, romanul numărîndu-se printre capodoperele sale, alături de “Nicoară Potcoavă” sau “Fraţii Jderi”. Din păcate, cel mai important prozator român a avut de plătit o viaţă plină de orori dar şi de onoruri dintre cele mai înalte: în perioada legionară i-au fost arse cărţile în piaţa publică iar cînd au venit comuniştii la putere nu a avut de ales decît între a fi interzis şi închis precum confraţii săi scriitori (Blaga, Voiculescu, ID Sîrbu, Dinu Pillat şi alţii) şi viaţa în onoruri. A scris cărţi în slujba ideologiei comuniste din acea perioadă: Mitrea Cocor, Lumina vine de la Răsărit, Păuna mică ş.a. A acceptat, din nefericire, să semneze acte de condamnare la moarte (în calitatea de Preşedinte al Marii Adunări Naţionale a RPR) a unor luptători anticomunişti. Mihai Sadoveanu a fost membru al unor importante loje masonice din România. Născut la 5 noiembrie 1880 la Paşcani, Mihail Sadoveanu moare la 19 octombrie 1961 la Vănători Neamţ.

Sînt printre puţinii, de acum, privilegiaţi care l-au văzut pe Sadoveanu. Trecea cu Volga lui neagră dinspre Tîrgu Neamţ spre casa de la Vovidenie (Mănăstirea Neamţ) pe şoseaua plină de pietre şi praf, neasfaltată pe atunci, cu o viteză foarte mică, stînd pe bancheta din spate a automobilului, cu pălăria lui mare aşezată pe pervazul lunetei. Fiind prea mic să înţeleg prin ce eveniment important trec, am reţinut doar strigătul disperat al uneia dintre  surorile mele mai mari: “Trece Sadoveanu!”. Cu mintea mea de atunci realizam că pe şoseaua “noastră” a trecut o statuie. Abia peste ani am aflat că acea “statuie” era un scriitor viu.

de Nicolae SAVA ziarulceahlaul

 

Reclame