Adrian Majuru – Intelectuali fără acoperire

Motto:„Orice popor îşi are comedianţii săi pe care îi şi întreţine, dar este absurd să sperăm că nişte comedianţi vor putea să întreţină un întreg popor” (I.D. Sîrbu).

Obediența nu cere performanță. Ba chiar, am putea spune, o exclude. Un potentat cere supunere în schimbul sprijinului pe care-l oferă servului său. Servul își oferă serviciile sale intelectuale în schimbul funcțiilor, recunoașterii sociale și apoi chiar intrarea în ambalajul foarte colorat al elitei superficiale și orgolioase. Orgoliul este hrănit de puterea asupra celorlalți întărită de spatele puternic al protectorului.

Spatele puternic al protectorului este singura acoperire reală pe care o deține intelectualul obedient prin pact semnat și caracter determinat. Moralitatea și performanța intelectuală dispar, dar sunt compensate prin protecția potentatului.

Atunci când potentatul dispare sau pierde pur și simplu puterea, intelectualul obedient, lipsit de morală și performanță intelectuală reală, se trezește dintr-o dată vulnerabil în fața realelor valori, care au refuzat obediența potentatului.

Prăbușirea regimului Băsescu creează șomaj și debusolare printre intelectualii acoperiți de regim. Pierzându-și sinecurile și accesul privilegiat la bugetul de stat, acești paraziți își construiesc cu sârg poziția de dizident/independent pentru a atrage ofertele altor patroni, eventual din opoziția pe care nu demult o blamau. Camarila „ICR” se destramă și, foarte posibil, această fragmentare să fie absorbită treptat de noul regim. Falșii moraliști și intelectuali rudimentari gen Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Tania Radu, Mircea Mihăieș, Patapievici și pupilele lor sunt în aceeași situație. Dar sunt cu mult mai mulți acești intelectuali fără acoperire. Sunt genul de paraziți culturali cu leafă mare și pretenții de performeri planetari, deși recunoașterea lor internațională se oprește la granițele țării. De exemplu, Mircea Eliade a fost refuzat destul de nepoliticos la finalul perioadei interbelice, pentru o funcție la una dintre legațiile Ministerului Afacerilor Străine. Dar acest refuz determinat de neconvingătoarea obediență a candidatului față de politic nu a însemnat o carieră ratată post factum. Mircea Eliade a ajuns apoi profesor universitar departe de granițele României, și este azi un reper relevant pentru toți aceia care studiază istoria religiilor, să spunem. Nici unul dintre intelectualii puterii de azi nu au acoperirea valorii pentru a se putea întreține financiar în afara obedienței politice și de dosar. Sunt niște intelectuali de raia pentru că numai prin obediența raialei politice pot face carieră și își pot construi prestigiul social visat.

Intelectualii raialei „sunt sfioşi până la sperietură faţă de Europa”, dar deosebit de intransigenţi cu aceia dintre ei care au curajul să le descrie adevăratul chip. Faţă de non-valorile în ascensiune financiară „sunt lipsiţi de curaj”, iar faţă de realele valori care se pierd în anonimat „sunt săraci în probleme, chiar dacă sunt vioi cu duhul” şi tocmai de aceea „au complexe de inferioritate nimicitoare, ajung ca nişte harabale, cu frâne de oţel ruginit, pe roţi de lemn”, spune juristul Petre Pandrea. Intelectualii puterii sunt aroganți în interiorul țării și umili băgători de seamă în marile centre culturale și universitare ale Europei.

Intelectualii fără acoperire sunt și slujitori ai burții, intelectuali „digestivi”. Intelectualii digestivi au sediul gândirii şi imaginaţiei în burta care le tot crește; acolo se află „chiar şi sensibilitatea lor artistică şi tonalitatea sufletească” de om amorf, cadavru-viu. Intelectualul digestiv „se îndoieşte de sine însuşi, de umbra sa, de femeia sa, de amanta sa, de prietenul său. Este bănuielnic şi prepuselnic. Iubeşte şarada, spune da şi gândeşte nu, când a spus nu înclină mult spre da.”

Ocupaţia principală a tipului digestiv este „de la buric în jos”, iar calea regală porneşte de la buze, trece prin esofag la intestinul gros. Ocupaţia favorită este aceea de a „stoarce plăceri din hoitul său, ca dintr-o lămâie” filosofală.

Astfel că am ajuns să foiască în jurul nostru “nimicologii cu titluri şi decoraţii” şi nu ar trebui să mire dacă trăim deja ziua “în care cuvântul «patrie» sau «republică» nu va mai putea fi scris decât încadrat în ghilimelele ridicolului. Aşa cum, în conştiinţa poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol şi ideal «democraţie»”. Nu credem că este o exagerare atâta timp cât avem parlamentari care nu pot defini tipul de republică pe care o reprezintă legislatura lor. Dar să mai şi definească curentul politic pe care partidul lor îl promovează prin program şi strategii sau prin simpla denumire din siglă.

În consecință, juristul Petre Pandrea afirma încă din 1948 că “toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane”.

scris de Adrian Majuru

cotidianul.ro