Petruş Andrei – Florile binelui

Mi-e inima un pom
ce-i pururi verde,
ce ai sădit în mine
nu se pierde;

şi vin albinele-n
ramurile sfinte
s-adune miere-n
trestii de cuvinte;

cu ochii tăi senini
cum este cerul,
tu ai făcut
mult mai adânc misterul;

cu ale tale
gene lungi şi dese
păreai printre-ale
Domnului mirese;

precum e o gazela
sau o ciută
ori ca o flacără
care sărută;

de-aceea eu
în ceas târziu te caut
cu glasu-mi
ce s-a prefăcut în flaut.