Iulia Roger Barcaroiu – Poem în rugăciune

   Se crispează sub durerea trecerii spre toamnă o vară de praf si uscăciuni.

…………………………

        Şi eu…eu, mă ridic din pământ, îmi scutur de pe verdele fragil fărâmele de ţărână, şi nouă, joasă, enormă, dar mai ales nouă, mi se descoperă viaţa.

   Răsuflu adânc, nelămurită încă de marea preschimbare şi mă infioară o voluptate ciudată, aceea a regenerării, povară şi recompensă, pe care o recunosc drept cea dintâi lege a ierbii si care urmează să fie si legea mea, căci iată, de data aceasta, sunt iarbă. Simt cum urcă in mine viaţa pamântului şi ştiu că trebuie să mă înalţ, să acopăr, să cuprind. Rădăcinile mele pecetluiesc eternul care cerne pământul. Mi se face frică. Sunt un fir doar; în curând voi fi spice care, la rândul lor, imi vor purta sămanţa peste aplecarea vânturilor, peste timpuri.

     Doar că aplecarea unei mame peste surâsul copiilor care dorm liniştiţi in patul meu verde pare gestul, adevăratul gest cu care se continuă existenţa. Îmi naşte un soi cald de suferinţă si un jind nedefinit. Să fiu femeie?

……………………….

     Alerg acum. În alt sfârşit de vară. Se dezmembrează sub căldură miezul zilei. Pierdută într-o imensitate fără culoare sunt uimită de forţa care mă sfâşie dar nu simt nicio durere. Mă sperie sclipiri albastre şi dâre ciudate de viaţă verde. Din nou, totul îmi este neştiut. Greu, în vârtejuri, în zgomotul sfărâmării marilor cascade, înţeleg, în sfârşit, că şlefuiesc pietre si că asta numai apa o poate face. Într-adevăr, apă sunt. Sfredelitoare, îngheţată în inima munţilor, cu franjurii zdrenţuiţi în colţii arborilor, mă prăbuşesc printre tăceri şi stalactite. Mă regăsesc apoi în căderile adânci ale ploilor, din cer spre întuneric. Si uneori, în zile de sărbătoare,curcubeele îmi descântă alunecarea. Ştiu asta.

    Dar, când închid ochii vaporilor de spumă, totul devine nelinişte. Nedefinită mai întâi. Poate pentru că sclipirea argintie a peştilor  porniţi spre marile traversări nu îmi mai e de ajuns. Parcă nici dansul trist al algelor nu mai povesteşte mistere. Simt deja un gust pe care îl iubesc, îl recunosc. Este cel al săpunului, când vin femeile la râu să spele. Să spele răul de pe lumi, cu truda, cu cântecul lor,

     Şi, pe drumul către evaporare, mă doresc om, om oricum, până şi pierdut in deşert, cu setea deschisă şi cu dinţii scrâşnind de nisip. 

……………………..

 Până când, mă trezesc flacără şi înţeleg că mi se dă numai puterea. Să învolbur? Să distrug? Dar eu îmi simt căldura trecând plăcut spre palmele sprijinite de sobă. Ştiu ce înseamnă împărtăşirea din privirea îndrăgostiţilor stându-mi în faţă, în uitare de ei.

     Forţa mea, păcat, nu este cea din umerii goi ai fierarilor, aburind de viaţă. Răvăşitore şi cumplită, aşa cum este, ea nu poate egala întru nimic măinile intinse, gata să prindă stelele pe care eu le arunc in nopţile cu foc de tabără.

……………………

     Imposibil, imposibil mi se pare un refuz în faţa momentului meu de intensitate. Mă doresc om, să pot mângîia. Dar mă nasc floare ca să fiu mângâiată.

     Mă doresc om, să pot stăpâni spaţiile. Mă nasc pasăre, cât să port doar aripi.

     Vreau să fiu om, să pot plânge. Mă nasc salcie să mă îndoaie timpul.

……

     Acum, aici, la locul marilor cereri, în tremur, simt cum oboseala existenţelor anterioare se topeşte la gândul împlinirii. Se simte zvâcnirea începuturilor de viaţă şi dincolo de aburul metamorfozelor, necunoscutul loc al reîntoarcerilor pare neîncăpător sub presiunea reizbucnirilor.

     E rândul meu. Mă aplec acum, în vuietul tuturor prefacerilor, şi smerită, debordând de speranţă, neputând să înţeleg un refuz, cu trupul nelămurit încă, vibrând de dorinţa de a primi şi de a da, urlu:

     – Am fost de toate, am fost poate şi om. Şi au rămas din toate în mine. Şi foarte mult vreau să fiu din nou om. Şi nespus de mult vreau să fiu femeie.

Reclame

2 gânduri despre „Iulia Roger Barcaroiu – Poem în rugăciune

  1. O proza cu puternice infuzii de lirism.Un indicibil fior poetic se insinueaza in textura acestor divagatii cu profunde reverberatii existentiale.Un melanj subtil de gratie imagistica si apetit eseistic.Intr-un cuvant,literatura de cea mai elevata substanta si calitate.Geo Galetaru

Comentariile sunt închise.