Irina Păcurariu, în căutare de poveşti prin bibliotecile ţării

Printr-un program susţinut de Fundaţia Bill şi Melinda Gates, „Biblionet”, multe biblioteci publice din România, mare parte dintre ele situate în comune şi sate, au fost dotate cu calculatoare. În promovarea acestei iniţiative s-au implicat mai mulţi scriitori, oameni de televiziune şi bloggeri, care au pornit să colinde ţara în lung şi-n lat, făcând câte un popas în bibliotecile publice din proiect în căutare de poveşti. Printre ei s-a numărat şi Irina Păcurariu.

Despre poveştile pe care le-a aflat în periplul ei prin bibliotecile ţării am vorbit şi noi cu realizatoarea TVR Irina Păcurariu.

Ce v-a determinat să intraţi în acest proiect al căutătorilor de poveşti prin bibliotecile publice?

Nu cred că am avut nevoie de multe argumente ca să iau din nou ţara la pas. Am făcut-o de multe ori şi pentru diverse cauze şi formularea corectă este că eu însămi caut mereu motive  să plec în căutare de locuri, oameni şi poveşti. Pe de altă parte biblioteca de ţară era pentru mine, ca pentru mulţi alţii, o lume care nu însemna decât o eventuală firmă atârnată strâmb deasupra unei uşi cu clanţa ruginită. Nu bănuiam cine ştie ce viaţă dincolo de scârţâitul cu care eventual ar fi deschis-o cineva şi aş spune că cea mai sănătoasă şi mai neaşteptată replică a venit de la una dintre bibliotecarele pe care le-am cunoscut-o în această călătorie: „Bine aţi ieşit din televizor!”. Nu cred că se referea neapărat la gestul fizic, exprimă de fapt uşurarea că cineva chiar exersează minima curiozitate de a şti cu adevărat în ce ţară trăim.

În epoca „de aur” oamenii îşi găsiseră un refugiu în lectură. De ce credeţi că au renunţat mulţi români la acest „drog” atât de dulce, cartea?

S-a filozofat şi teoretizat infinit la temă. E simplu, în epoca cu pricina aurul era doar în cărţi, acum este în telenovelele de la televizor, pe mâinile soliştilor de la terase, în instantaneele prietenilor de pe reţelele de socializare sau la glezna duduilor din cluburile de noapte. Destule soluţii pentru noua epocă de aur, nu?! Ca să alegi cartea ai nevoie de ceva esenţial: timp pentru tine, ceva la fel de preţios ca aurul într-o epocă în care îi lăsăm pe alţii să ne facă program.

Vă simţiţi un pic vinovată de faptul că televizorul a luat „caimacul” atenţiei publice, mulţi români preferând micul ecran cărţii?

Mi-ar plăcea să fiu eu mare vinovată, din păcate nu reportajele mele rup audienţa, deşi încă mă bucur să văd că sunt destui care au o astfel de opţiune. Scandalul şi derizoriul funcţionează însă ca un magnet pentru cei de acasă, dau şi un anume sentiment de superioritate; oamenii se simt mai buni decât cei pe care îi văd şi nu realizează că cei de care râd sau pe care îi dispreţuiesc ajung de fapt să le populeze viaţa. Cartea? Unde să mai fie loc şi pentru ea dacă este atât de uşor să „te simţi deştept” doar uitându-te la ştiri?

Aţi găsit bibliotecile săteşti populate sau goale-goluţe?

Am găsit istorii absolut surprinzătoare şi toate se datorează mai ales calităţii bibliotecarilor. Dacă în locul respectiv nu ar fi fost cineva care să îl sfinţească sigur că am fi găsit exact ceea ce aşteptam într-un astfel de spaţiu: mult praf, titluri vechi şi un personaj blazat să semneze condica de bugetar de ţară. Sunt sigură că încă mai sunt destule astfel de situaţii dar noi am ajuns în locurile în care situaţia era diferită „a priori”.  Pentru ca o bibliotecă să primească dotările de la Fundaţia  Gates trebuie să aibă un sediu cu o bună conexiune de internet şi să pună la dispoziţie mobilierul pentru calculatoare, asta presupune că un bibliotecar destoinic şi cu iniţiativă a convins consiliul local să facă posibile lucrurile.

Ce îi atrăsese la bibliotecă pe cei pe care i-aţi găsit acolo?

În majoritatea cazurilor oamenii veneau să se întâlnească cu prietenii pe care ştiau că este posibil să îi gasească acolo. Să nu uităm că în locurile unde am fost erau biblioteci unde se putea evada oriunde cu ajutorul internetului, deci şi asta era una dintre motivaţii. Faptul că acolo cereai un sfat, puteai să îţi spui o părere, să comentezi ceva şi să îţi pese de reacţie contează enorm în comunităţile mici în care nu doar toată lumea ştie pe toată lumea după nume sau figură ci se cam ştie şi „câte parale face fiecare”. Am găsit oameni cu o judecată mai pertinentă decât a multor analişti, care amendau excesele spaţiului public cu un umor hâtru şi care aveau şi privilegiul de a polemiza. La bibliotecă nu vine oricine, ajung acolo doar minoritarii care nu au încetat să caute răspunsuri sau confirmări, fie că o fac în cărţi, online sau de la prieteni, singura surpriză este să întâlneşti atât de multă lume de calitate dispusă să iasă din carapacea românului convins că nu poate influenţa cu nimic ordinea lucrurilor, stabilită de mai-marii de la Bucureşti. Dacă ar fi încurajaţi şi li s-ar cere mai des părerea, aceşti oameni pot fi masa critică care să vină cu soluţii pentru România.

Gabriela Lupu romanialibera

Reclame