Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni

   Raport către Dumnezeu

   Romanul Cel mai iubit dintre pământeni, 1980 (trei volume, însumând peste 1200 de pagini) este prezentat cititorilor ca un text memorialistic şi justificativ scris în închisoare de un bărbat cultivat (cândva asistent la o catedră de filosofia culturii), Victor Petrini, acuzat de crimă. El urmează să apară în scurt timp în faţa unei instanţe judecătoreşti care l-ar putea condamna la închisoare pe viaţă şi încearcă – sfătuit de avocat – să-l câştige pe judecător de partea sa, prin sinceritate, pentru a obţine o reducere a pedepsei.

Se poate spune, aşadar, că romanul are factura unei mărturisiri complete. Dar el este, în acelaşi timp, şi un raport către Dumnezeu (de genul celui imaginat de Kazantzakis), întrucât Victor Petrini, sceptic în ceea ce priveşte norocul său în viaţă, se adresează, prin ceea ce scrie, nu numai instanţei judecătoreşti, ci şi uneia mai înalte, care poate fi posteritatea sau Dumnezeu însuşi.

Aproape toţi comentatorii au observat că Victor Petrini este un alter-ego al lui Marin Preda. Dacă Marin Preda, imediat după apariţia romanului, ar fi declarat „Victor Petrini c’est moi”, nimeni nu ar fi considerat dezvăluirea senzaţională (ca în cazul lui Flaubert), întrucât corespondenţa dintre scriitor şi personaj este evidentă.

Trebuie făcute însă câteva precizări. Victor Petrini reprezintă ceea ce a rămas neexprimat din personalitatea lui Marin Preda, după ce acesta şi-a scris romanele cu Ilie Moromete. Primul Marin Preda era sobru şi practica o disciplină artistică de fier. Descria situaţii şi istorisea întâmplări, fără să le comenteze. Iar el însuşi nu apărea în prim-plan. Cel de-al doilea Marin Preda, reprezentat de Victor Petrini, are comportamentul unui bătrân, care iese în lume cu hainele şifonate şi cu cravata strâmbă, manifestând în plus tendinţa de a vorbi prea mult despre sine, fără să observe – sau să-i pese – că-i agasează pe cei din jur.

Şi la alţi prozatori români contemporani – Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu – s-a observat o involuţie asemănătoare, explicabilă nu neapărat prin înaintarea în vârstă, cât prin dobândirea ameţitoarei notorietăţi care face să slăbească încordarea de arc a voinţei de afirmare. După ce s-au impus prin texte aflate sub un deplin control al conştiinţei artistice, ei au început să scrie lăbărţat, digresiv şi uneori confuz.

English: Marin Preda, writer

English: Marin Preda, writer (Photo credit: Wikipedia)

Marin Preda avea, în plus, o veleitate de gânditor, stimulată de lecturi nesistematice, ca şi de succesele obţinute ca moralist de serviciu, ascultat şi citat cu evlavie de elita intelectualităţii româneşti. El a mai încercat în câteva cărţi – Risipitorii, Viaţa ca o pradă etc. – să depăşească statutul de „specialist” în lumea satului şi să reflecteze asupra condiţiei umane, istoriei etc., dar a făcut-o timid. În Cel mai iubit dintre pământeni nu mai are nici o inhibiţie în această privinţă. Ca dovadă, nu se sfieşte să treacă în revistă şi uneori să dezvolte ideile filosofice din lucrările pe care le atribuie eroului său, Era ticăloşilor şi Noua gnoză, şi care sunt, de fapt, propriile lui lucrări, virtuale.

Există şi influenţe livreşti în portretizarea personajului. Victor Petrini pare desprins uneori din Mizerabilii, iar alteori din Fraţii Karamazov. El nu are însă măreţia nici a lui Jean Valjean, nici a lui Ivan Karamazov (cu care seamănă prin raţionalism), întrucât există mai mult prin retorica sa, decât prin sine.

Romanul ca lamentaţie

Biografia lui Victor Petrini este aproape în întregime imaginară. Se spune că în descrierea vieţii din închisoare scriitorul a folosit amintiri ale lui Ion Caraion, cu care era prieten. Se mai spune că pasajele referitoare la calvarul vieţii conjugale sunt inspirate din propria sa experienţă. În rest, însă, este vorba de o pură ficţiune, construită după logica lipsită de logică a romanului picaresc (foarte potrivită pentru a sugera caracterul arbitrar al biografiei unui cetăţean dintr-o ţară comunistă), dar, într-o oarecare măsură, şi după logica literaturii senzaţionale.

Ion Caraion a făcut închisoare exclusiv din motive politice. Marin Preda nu putea să utilizeze acest element biografic în construirea personajului său întrucât romanul n-ar fi trecut de cenzură. Aşa stând lucrurile, Victor Petrini este închis de două ori: o dată din motive politice minore (în perioada stalinismului, perioadă oricum criticată de Ceauşescu) şi încă o dată pentru uciderea unui bărbat, din gelozie (în perioada poststalinistă). Învăţaţi să comunice printr-un fel de limbaj cifrat cu scriitorii, cititorii dinainte de 1989 înţelegeau, fără îndoială, că Victor Petrini este de la început până la sfârşit victima terorii comuniste. Cititorii tineri de azi, însă, n-au cum să înţeleagă. Ei pot fi derutaţi de importanţa excepţională care se dă spaţiului concentraţionar (reprezentat ca unul apocaliptic), ca şi persecuţiilor la care este supus personajul după ispăşirea pedepsei, când, din asistent universitar, ajunge, succesiv, muncitor la un serviciu de deratizare, strungar la o uzină de tractoare şi contabil la un oficiu de colectare a ambalajelor. Pe de altă parte, este neverosimilă şi favoarea care i se face lui Victor Petrini, arestat pentru o crimă, de a fi lăsat să scrie 1200 de pagini de confesiuni, când se ştie că în închisorile de atunci se obţinea cu greu chiar şi o foaie de hârtie pentru o cerere.

Victor Petrini, care se consideră un bărbat urât, fără succes la femei, se angajează totuşi mereu în poveşti de dragoste, trăite cu o mare intensitate. Toate îi rănesc sufletul. Prima lui aventură datează din anii de liceu, când dus de trei colegi – Pretorian, Szekely şi Asanache – la o cârciumă deocheată, „Mama răniţilor”, cunoaşte o fată fără prejudecăţi, Nineta Romulus, şi devine iubitul ei. Legătura nu durează mult, întrucât fata, instabilă sentimental, dispare pe neaşteptate. Episodul provoacă o adevărată furtună în familia adolescentului, ai cărui părinţi (tatăl – monteur la o fabrică de avioane, mama – o femeie evlavioasă) consideră scandaloasă venirea în atingere cu o „curvă”. Victor Petrini se îndrăgosteşte apoi, în studenţie, de o colegă, „Căprioara”, care dispare şi ea, în împrejurări misterioase (rămâne însărcinată, Victor Petrini, dornic să acape de copil, o duce la un ginecolog, B., iar din acel moment nimeni nu mai aude de fată; se presupune că a murit pe masa de operaţie, dar nu i se poate găsi cadavrul şi nu se poate dovedi nimic). A treia poveste de dragoste, cea mai extinsă şi mai chinuitoare, o are ca protagonistă pe Matilda, o femeie necultivată şi imprevizibilă, care îi creează lui Victor Petrini o dependenţă umilitoare, ca dependenţa de un drog. În sfârşit, apare şi o a patra femeie, Suzy, în viaţa personajului, dându-i iluzia unei renaşteri, dar tocmai pentru această femeie săvârşeşte el, din gelozie, crima care îl duce din nou în puşcărie.

Vorbind mereu de nefericirea sa, Victor Petrini se îndepărtează de minunata seninătate a naratorului din romanele cu Ilie Moromete şi se plânge, ca un copil, cititorilor. Ni-l imaginăm adeseori cu obrajii scăldaţi în lacrimi. Cel mai iubit dintre pământeni este o mărturisire completă, un raport către Dumnezeu, dar şi o lamentaţie.

Excesul de eseistică

Privind romanul de foarte sus, îl vedem ca pe o combinaţie de eseistică şi epică (de analiză şi creaţie, în termenii lui Garabet Ibrăileanu). Eseistica este naivă, patetică, de un amatorism compromiţător pentru scriitor. Epica, însă, are forţă şi expresivitate.

Lui Marin Preda nu-i stă bine să se lanseze în cugetări de genul:

„Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.”;

„Cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.”;

„Sinceritatea poate ameţi mai mult decât falsul mister al minciunii.” etc. etc.

În schimb, scriitorul este în elementul său când povesteşte întâmplări sau când descrie momente de manifestare iraţională a vieţii pe care le domină nu prin comentarii, ci prin însăşi eternizarea lor într-un text literar. Toate episoadele războiului conjugal ale personajului său cu Matilda fac parte din această categorie. Li se adaugă altele, răspândite în întreaga trilogie. De multe ori a fost citat, pe bună dreptate, episodul uciderii şobolanilor de echipa de deratizare:

„Bacaloglu încolţise unul mare şi gras cât o pisică şi îl şpriţuia şcu substanţă toxicăţ acolo unde se plasase. Scosese limba într-o parte cu o expresie de beatitudine pe chipul său parcă bubos, deşi nu avea nici o bubă pe faţă. Îndrăzneţ, şobolanul îl înfruntă, făcu un salt şi ţâşni în sus şi puţin lipsi să nu-l apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se aţinti din nou, cu râtul lui mic ridicat în sus, şi avui, timp de câteva secunde, impresia că un dialog, o înţelegere urma să aibă loc între cei doi, căci Bacaloglu îi spuse cu o detaşare ironică: «Ei, dom’Nae, ai vrut, domne, să mă muşti? Păi nu-ţi merge cu mine, domne, ascultă, băiete, puştiule, ia înghite tu, şi-i trimise, strâmbându-se bestial, un snop de substanţe din vermorelul pe care îl ducea în spinare. Înţelegerea însă nu se realiză, şobolanul ţâşni pe lângă el şi ieşi peste noi.“

Trilogia ar trebui antologată pentru a-şi evidenţia frumuseţea literară, copleşită de o eseistică nerelevantă şi inutilă.

Ce fel de cititor era Marin Preda

În cărţile lui Marin Preda există numeroase referiri la literatură. În special în volumele care cuprind confesiuni şi eseuri – Imposibila întoarcere, 1972, Convorbiri cu Marin Preda, de Florin Mugur, 1973 şi Viaţa ca o pradă, 1977 – “bibliografia” folosită creşte de la o pagină la alta, înfăţişându-l pe scriitor tot mai clar în revelatoarea postură de cititor.

Ce fel de cititor este Marin Preda? Cercetând, mai întâi, lista preferinţelor lui, constatăm că dintre ele lipsesc scrierile (într-un fel sau altul) excentrice. Nu vom întâlni nici cronografele, almanahurile şi zodiacele care l-au încântat, de exemplu, pe Eugen Barbu, nici jurnale şi scrisori intime nimerite întâmplător în raza literaturii ca Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado sau Cronica de la Arbore de Toader Hrib şi nici poeme suprarealiste, romane ale noului val etc., etc. (printre alţii, Joyce şi Lautréamont, care fac deliciul cititorilor rafinaţi, sunt amintiţi cu răceală în Viaţa ca o pradă). Totodată, scriitorii din imediata contemporaneitate nu-l entuziasmează (în dialogul cu Florin Mugur se eschivează, cu îndărătnicie, să opteze pentru vreun prozator sau poet din epocă). Singurii debutanţi pe care i-a recomandat publicului – Alexandru Papilian şi, ulterior, Dragomir Horomnea – reprezintă direcţia “serioasă”, problematizantă a prozei.

Fondul principal al lecturilor lui Marin Preda coincide în mare măsură cu fondul principal al literaturii, ceea ce înseamnă cu literatura în mod sigur valoroasă, verificată de trecerea timpului. Dintre străini, prozatorului îi “plac” mai ales Shakespeare, Cervantes, Racine, Molière, Voltaire, Swift, Hugo, Stendhal, Balzac, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Baudelaire, Kafka, Camus, Malraux, Céline, Sartre, Hemingway şi Faulkner. Iar dintre români – Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Bacovia, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu şi Sadovanu. “Plac” trebuie scris între ghilimele fiindcă există şi o conotaţie frivolă a verbului, străină atitudinii grave pe care o are Marin Preda în faţa cărţilor. Pentru autorul Moromeţilor lectura constituie o îndeletnicire, la fel de importantă ca aratul câmpului sau creşterea copiilor. Nu mai mult decât atât, însă. Adept al seninătăţii socratice, scriitorul nu poate fi imaginat angajându-se orgiastic, cu întreaga lui fiinţă, în practicarea “singurului viciu nepedepsit”. O anumită ironie distantă însoţeşte până şi momentele de beatitudine provocate de scenele măreţe din Shakespeare sau de ilariantul spectacol al prostiei înfăţişat în cele mai inspirate pagini ale lui de Caragiale.

Această detaşare, specifică unui sceptic, nu este, cum s-ar putea crede, o consecinţă a abuzului de lectură, a saţietăţii, ci o stare de spirit apriorică. Încă de pe vremea cînd “aventura conştiinţei lui abia începuse” şi când deschidea primele cărţi dintre cele care îl vor marca, scriitorul cântărea cuvântul scris cu atenţia exigentă cu care ţăranul cercetează bulgărele de pământ luat în palmă. Merită sau nu merită să-ţi baţi capul cu el? – iată întrebarea tranşantă, de genul acelui obsedant “pe ce te bazezi?” din Delirul, la care trebuie să-i răspundă lui Marin Preda orice text.

Romanul biografic Viaţa ca o pradă, care poate fi considerat – sau, mai exact formulat, conţine şi – un roman al descoperirii literaturii, este, în privinţa aceasta, edificator. Scriitorul ne povesteşte cum a făcut cunoştinţă cu câteva din marile cărţi ale omenirii, avându-i drept iniţiatori şi parteneri de discuţie pe pătrunzătorul Pavel, un orb care, nedistras de lumina violentă a realităţii, putea contempla în linişte lumea lui Tolstoi şi a lui Dostoievski, pe fostul elev eminent Diaconescu, cu temeinica sa educaţie estetică şi pe extravagantul Miron Radu Paraschivescu, pentru care rafinamentul reprezenta raţiunea însăşi a lecturii. Swift şi Gogol – departe de a-l înspăimânta pe tânărul cititor, aşa cum îşi închipuise, cu prudenţă pedagogică, Pavel – îl încântă sau doar îl amuză, trezindu-i interesul pentru spectacolul de o inepuizabilă diversitate al vieţii. Dostoievski, cu coincidenţele stranii, halucinante pe care le regizează, îl atrage aproape exclusiv prin această artă demonică, în timp ce unele din personajele lui i se par nedreptăţite sau, dimpotrivă, favorizate din cauza rigorismului moral. Tolstoi, citit într-o ediţie rudimentară, nu-i spune la început nimic, deşi prestigiul literar al înţeleptului din Iasnaia Poliana ar fi putut să provoace adolescentului obişnuita admiraţie paralizantă în faţa monumentalităţii. Nietzsche însuşi, cu toată exaltarea lui atât de contaminantă şi cu toată tactica incitării la lectură aplicată de Miron Radu Paraschivescu, îl lasă rece, aşa cum îl lasă rece şi un filosof indian la modă, dar “fără operă”, Krishnamurti.

Secretul de fabricaţie al literaturii

Pretutindeni poate fi sesizată curiozitatea profesională faţă de ceea ce este tehnică, secret de fabricaţie în opera literară. Când deschide o carte, tânărul Marin Preda o deschide cu aerul celui care s-a hotărât să practice o meserie şi care, deocamdată, examinează atent un obiect produs de cineva din aceeaşi breaslă, cu mai multă experienţă. Dincolo de subiect, de atitudinea filosofică, îl interesează mecanismul sau forţa misterioasă care creează iluzia de viaţă.

Acest “estetism” al său se deosebeşte radical de cel profesat, de pildă, de G. Călinescu (ale cărui romane îi produc, nu întâmplător, o adevărată alergie) fiind expresia originală, paradoxală a unui ireductibil realism: mai mult decât schelăria ideologică a unei opere literare, mai mult chiar decât arabescurile celei mai îndrăzneţe fantezii scriitoriceşti, pe Marin Preda îl atrage ceea ce este viu, plin de mişcare şi culoare. Îl atrage, îndeosebi, imaginea dramatică a fiinţei umane, răvăşită, transfigurată, de experienţele prin care trebuie să treacă: fericire şi teroare, dezlănţuire a instinctelor şi bucurie înaltă a gândirii, dragoste şi ură, elan şi disperare.

Alternativa ficţiune-viaţă este rezolvată aprioric de scriitor în favoarea vieţii. Aşa se explică de ce el consideră literatura valoroasă şi demnă de atenţie doar în măsura în care arată sau încearcă să arate ce este omul. Aşa se explică de ce cărţile nu-l entuziasmează niciodată până într-atât încât să vadă în ele adevărata lume, superioară celei reale. Şi aşa se explică, în sfârşit, de ce este el un cititor fundamental sceptic.

*

Nici un scriitor de după război nu s-a bucurat de atâta încredere din partea cititorilor ca Marin Preda (cu toate compromisurile – numeroase şi vizibile – pe care le-a făcut). Succesul său în această privinţă se datorează calmului şi sobrietăţii cu care a tratat problemele de morală. În acest domeniu apar frecvent inşi patetici şi turbulenţi, care, înainte de a înţelege sufletul omenesc, vor să-l reformeze. Marin Preda n-a bruscat nimic. El s-a apropiat cu sfială de misterul vieţii sufleteşti. Dar nici n-a procedat cu acele infinite ezitări prin care unii sfătuitori nu reuşesc decât să-i exaspereze pe beneficiarii sfaturilor. Ca orice ţăran care a văzut de mic copil cum fată oile şi cum sunt ucişi caii bătrâni, deveniţi inutili, era bine instalat în realitate şi avea mişcările gândirii sigure. De aceea, şi azi, când îi citim textele, le citim ca pe un mesaj important, venit din partea unui iniţiat. Marin Preda ştia ceva.

de Alex. Ştefănescu romlit.ro

Reclame