Constantin Munteanu – “Am fost interzis pentru că am scris despre furtul tezelor de doctorat din chimie”

Reporter: Aţi copilărit la Strunga, Iaşi. V-a rămas în memorie o întîmplare obsedantă din copilărie, de care nu scăpaţi niciodată şi pe care aţi ezitat să o povestiţi în cărţile dvs?

Constantin Munteanu: Un romancier ajuns la vîrsta mea a topit totul, aur şi noroi, în creuzetul creaţiei. Din copilărie, urîtă şi obsedantă este amintirea cotelor şi a colectivizării forţate. Mulţi din torţionarii de atunci sînt şi acum pe ecranele televizoarelor, în structuri de conducere ori îşi mănîncă în tihnă pensiile grase.

Rep: Aveţi peste 40 de ani de la debutul din revista “Amfiteatru” (1969) şi 36 de ani de cînd v-a apărut primul volum de proză, “Zaruri de cretă”, carte premiată la concursul de debut al editurii Junimea. De atunci aţi mai publicat încă vreo zece romane şi numeroase piese de teatru. Credeţi că e mult sau puţin ?

C.M.: Cred că este puţin, pentru că 5 ani (1985-1989) am fost interzis din cauză că eram scenaristul filmului “Sezonul pescăruşilor”, cu subiect despre furtul tezelor de doctorat în Chimie, iar eu am refuzat schimbarea furtului tezelor de doctorat în promovarea noului în uzină, cum îmi cerea Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste imediat după vizionarea filmului. Ca represalii, fusesem scos din producţie cu un nou scenariu, ” Urgenţa “, la Casa de Filme 3, condusă de un romancier, Dumitru Matală. Devenisem oaia neagră a Casei Scînteii. Pînă şi-n 1993, cînd am fost eliberat din funcţia de şef al Culturii nemţene, o directoare, exasperată de prezenţa mea, ţipa pe holuri : ” De zece ani Munteanu ne mănîncă ficaţii “. Atunci, în ’93, ultima discuţie am avut-o cu ministrul Culturii, romancierul Petre Sălcudeanu, care mă ştia că făcusem zile fripte lui Dulea, şeful de facto (că ministra Gâdea era de formă) al fostului CCES, cel care îmi cerea să fiu de acord cu ciopîrţirea filmului. Ca să rămîn şef la Cultură în Neamţ, în iunie ’93, în ciuda altor presiuni, plus ale unui trepăduş-şef de pe la C.J.,  Sălcudeanu mi-a spus : ” Semnez numirea ta din nou, dar îmi trebuie susţinerea PDSR-ului local “. ” Decît să mă susţină ăia, mai bine mă întorc în uzină ” ; ministrul a rîs, ” te invidiez că te întorci la masa de scris ” şi s-a terminat prezenţa mea în instituţii – Revoluţia fusese deja confiscată.

Rep: Ce aţi simţit şi cum aţi reacţionat în anul 1984, când s-a interzis difuzarea filmului Sezonul pescăruşilor, după un scenariu scris de dvs. A încercat cineva din judeţ să vă ajute?

C.M.: Da! În primul rând, directorul ge­neral al Combinatului de Fibre Sintetice Săvineşti, dr. ing. Gh. Ţepeş-Greuruş, mi-a făcut un referat elogios de susţinere a scenariului (cum se cerea la intrarea în producţie a oricărui scenariu) iar mai apoi, cînd eram sub tirul celor de la Casa Scînteii, Amza Săceanu, secretar la judeţ, pistonat mereu de cei de sus, reclama conducerii de la Săvineşti că sînt recalcitrant şi că ar trebui să fiu “sfătuit de bine” (eventual dat afară), pentru că stăteau 3,3 milioane de lei ca nerealizare de plan din cauză că filmul nu ieşise pe ecrane, iar toţi directorii din Casa Scînteii nu-şi luaseră primele anuale. Atunci, d-l Ţepeş a avut un moment astral de demnitate şi i-a spus lui Săceanu: “Dăm noi cei 3,3 milioane, cumpărăm filmul, îl păstraţi în continuare încuiat, dar lăsaţi-l pe Munteanu în pace” – asta nu se uită! Chiar şi directoarea general a Centralei Industriale, d-na Aurica Vizitiu m-a chemat într-o zi şi mi-a spus că primise sarcină de la judeţ să mă “convingă”, dar, spre cinstea ei, m-a condus de braţ pînă la ieşirea din secretariat, şoptindu-mi să nu-mi fac griji. Doar o activistă de partid din oraş, în vremea Congresului 14, venită la bibliotecă, unde eram deja director de o lună, văzînd că refuz categoric să spun pe post că sînt de acord cu “realegerea tovarăşului”, mi-a strigat că “aici nu mai eşti la Săvineşti, unde ai fost un răsfăţat”, la care eu am înjurat urît, ţărăneşte, zicînd că mă întorc în uzină. În clipa următoare, cînd nici nu terminasem eu criza de nervi, m-am trezit vorbind singur: se evaporaseră toţi – colegi, turnători, activistă –  chiar şi cel de la TVR îşi amintise brusc că nu fusese la veceu în ziua aceea.

Rep: Faptul că eraţi înainte de 1989 un scriitor recunoscut oficial, membru al USR, v-a făcut mai uşoară viaţa de inginer fizician la Săvineşti? Aveaţi pentru asta mai multă trecere la şefii combinatului sau nu?

C.M.: Greu de spus. Oricum, relaţiile mele cu colegii şi cu şefii din uzină erau de mare demnitate, ceea ce nu s-a mai întîmplat după ce am ” evadat ” din Săvineşti, ” venind în oraş “, cum se zice.

Rep: La care dintre cărţile publicate ţineţi mai mult. Care, consideraţi dvs. că vă reprezintă cel mai bine ?

C.M.: Indiscutabil, ţin la toate. De reprezentat cred că mă va reprezenta cel mai bine ciclul ” Comedia contemporană ” (7 romane : Pentru o salbă de mărgele, Doamna în hermină albă, Groapa cu lei, Steaua Polară, Femei cardinale, A trecut un scriitor… şi Bufonul sorţii), cărţi scrise în ultimul deceniu, ce sînt deja în tipografie şi vor putea apărea anul acesta printr-un proiect al Primăriei Piatra Neamţ şi cu ajutorul aceluiaşi mare iubitor al Culturii : RIFIL-Săvineşti.

Rep: Ce sfaturi aţi da unui tînăr prozator care abia începe acum să intre în literatură ?

C.M.: Să fie el însuşi, fugind de modele literare. Să aibă modelul lui, rod al talentului hrănit cu lecturi imense, dar şi cu o cunoaştere a vieţii despre care scrie. Nu există subiecte care să nu merite să scrii despre ele. Călinescu spunea că nu este tractorul de vină că s-au scris poezii proaste despre tractor.

Rep: Consideraţi că reprezentanţii criticii literare de la noi şi-au făcut datoria deplin faţă de proza şi dramaturgia dvs ? Care ar fi criticii literari ce aţi fi dorit să scrie despre carţile dvs. şi nu au scris ?

C.M.: Cei care au scris despre cărţile mele, mai ales cercetătorul de la Academie, care a făcut fişa de dicţionar, au ” citit ” corect cărţile mele.  Pentru ca să fi scris mai mulţi, să fi fost săptămînal în reviste, ar fi trebuit alt mod de relaţionare a mea ; notorietatea n-are nimic de-a face cu valoarea. Ori, eu stăteam la Piatra Neamţ, lucram zi de zi în uzină, program normal, noaptea îmi scriam cărţile, le duceam la Cartea Românească  ori la Junimea, intrau pe mîna unor cenzori artistici de certă valoare, mă întorceam să aştept verdictul şi scriam pe următoarele. N-am stat niciodată în barul Uniunii Scriitorilor să-mi fac relaţii. De fapt, vă dau un răspuns exact la această întrebare în romanele “Groapa cu lei” şi “A trecut un scriitor…”, unde va fi un exemplu edificator despre cum poţi intra în atenţia criticilor en vogue.

Nicolae Sava   ziarul Ceahlaul

Reclame