Nicolae Steinhardt – 100 de ani de la naştere

        “Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi de neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină – că ni se cere să dăm din puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Luca. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.

A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume: să dăm ceea ce nu avem…” (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi)


Nicolae Steinhardt, scriitor, publicist şi critic literar, s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie de evrei.

Între anii 1919 – 1929 a urmat cursurile şcolii primare şi ale Liceului „Spiru Haret” unde a avut printre colegi pe cei care vor deveni scriitori şi filosofi de mare valoare, Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat. După absolvirea Facultăţii de Drept şi Litere a Universităţii din Bucureşti, în 1934 Nicolae Steinhardt şi-a luat licenţa, iar doi ani mai târziu şi-a susţinut doctoratul în drept constituţional.

În 1939 la recomandarea lui Camil Petrescu a început să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale de unde a fost înlăturat în anul următor, în acţiunea de „purificare etnică” a guvernării Horia Sima. A revenit la revistă după 23 august 1944, pentru trei ani în care a avut o intensă activitate publicistică şi critică. Perioada care a urmat a fost grea pentru Steinhardt, ca pentru atâţia alţi gânditori idealişti: a fost dat afară din barou, a fost nevoit să accepte slujbe mărunte, adesea necalificate.

În 1958 a fost arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti. Cunoscându-i-se relaţiile cu aceştia, la 31 decembrie 1959 Nicolae Steinhardt a fost convocat la Securitate unde i s-a cerut să fie martor al acuzării în procesul intentat lor, cu ameninţarea că refuzul îi va aduce propria arestare şi implicarea în „lotul intelectualilor mistico-legionari”, ceea ce s-a şi întâmplat. Condamnarea sa în procesul Noica – Pillat a fost de 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Din acel moment, viaţa lui Nicolae Steinhardt avea să ia o altă cotitură, grăbindu-i luarea deciziei de a se boteza în credinţa ortodoxă. Astfel, la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, colegul său de celulă ieromonahul Mina Dobzeu l-a botezat întru Iisus Hristos. Ca martori ai tainei botezului au fost doi preoţi romano-catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

Episodul primirii botezului în închisoare avea să dea naştere scrierii sale Jurnalul fericirii care reprezintă, după propria-i mărturie, un testament literar. Redactată la începutul anilor ’70 în mai multe variante, lucrarea a fost confiscată de Securitate şi apoi restituită scriitorului, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Una dintre variante a fost scoasă pe ascuns din ţară şi a ajuns în posesia Monicăi Lovinescu care a difuzat-o la Radio Europa Liberă, între anii 1988 şi 1989.

Până în 1964 Nicolae Steinhardt a fost în temniţele comuniste de la Jilava, Gherla şi Aiud. După eliberare, la insistenţele prietenilor săi Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, a reintrat în viaţa literară făcând traduceri, eseuri şi cronici pe care le-a publicat în revistele timpului.

După moartea tatălui său a hotărât să se retragă la o mănăstire. Constantin Noica îi povestestise despre Mănăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia, din judeţul Maramureş, despre vasta bibliotecă aflată aici, astfel încât în 1978 Steinhardt a vizitat Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv, mai întâi ca bibliotecar – cu aprobarea episcopului Iustinian Chira -, apoi ca monah.

La mănăstire a pus în ordine cele peste 23.000 de volume aflate în bibliotecă, s-a integrat în viaţa monahală, a participat la slujbe, a povăţuit pelerinii, a ţinut predici. În paralel, şi-a intensificat activitatea literară, publicând numeroase volume: Geo Bogza un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului -1982; Critică la persoana întâi -1983; Escale în timp şi spaţiu -1987; Prin alţii spre sine -1988. Aceste scrieri l-au impus ca un eseist de mare valoare al literaturii noastre.

La vârsta de 77 de ani a suferit un infarct şi a fost dus la spitalul din Baia Mare, unde s-a stins la 30 martie 1989.


În Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune se păstrează două mărturii de o excepţională valoare documentară despre botezul lui Nicolae Steinhardt: aceea a părintelui Mina Dobzeu, chiar preotul care l-a botezat în celulă la Jilava, precum şi relatarea unuia dintre preoţii care au asistat, Nicolae Lupea.


PǍRINTELE MINA DOBZEU:

Cine era împotriva ideologiei materialiste şi nu era pentru a susţine ideologia aceasta a clasei muncitoare mondiale organizată şi mai ales a imperiului acesta sovietic, era prigonit. Iată, ne dă posibilitatea să ne ducem cu gândul în Jilava, unde un grup de intelectuali în frunte cu Constantin Noica, 20 la număr, care aveau clubul lor, care susţineau ideologia creştină şi cea a spiritualităţii tradiţionale a poporului nostru şi nu acceptau să scrie sau să propage sau să susţină ideologia materialistă, au fost condamnaţi cu ani grei de închisoare, printre care era şi Nicolae Steinhardt, unicul evreu (…).

Eram la închisoarea Jilava prin anul 1960, condamnat cu 7 ani pentru că am denunţat pe Antichristul, aşa cum spuneam, sub toate aspectele. Şi într-o celulă unde eram eu – era o celulă mică dar aglomerată, cu trei rânduri de paturi suprapuse – şi iată că vine în celulă încă un individ timorat, noaptea târziu; şi se mai mai auzi încă uşa izbind şi zăvorul zdrăngănind, care era destul de îngrozitor! Şi intrat în acea celulă cu lumină aşa, sumbră, stătea cu bocceaua subsuară şi se gândea ce are de făcut, că paturile erau toate ocupate. Stătea şi privea. Eu eram la al treilea cat pe un pat şi-i fac semn să vie la mine, să se urce. Şi el descrie în Jurnalul fericirii aşa, momentul acela, cum m-a observat el ca o nălucă, acolo, ridicat, palid şi înfăşurat cu o cârpă la cap. Şi el încearcă ca o maimuţă să se urce pe cracă. Şi eu zic: “Stai, odihneşte-te, să mai dormim puţin…”

Ziua, dimineaţa, când ne recunoaştem unul pe altul, el a fost impresionat în mod deosebit că n-am schiţat nici un gest oarecum de dispreţ, de desconsiderare, fiindcă vai!, ce sunt eu, că eu sunt preot, că sunt călugăr creştin, iar el este evreu. A văzut că am respectul cuvenit faţă de el, mi-era drag de el, un om cu bune maniere şi intelectual şi s-a ataşat mult de mine.

Altceva, un alt aspect ce l-a făcut să se ataşeze de mine a fost aceea că, atunci când a aflat pentru ce am fost eu condamnat – era a doua oară – a zis: “Da, acesta a luptat şi luptă pentru o cauză şi a rămas statornic, rezistent, nu se plânge că vai, ce suferă!…” Şi mă urmărea pe mine şi s-a apropiat mult de mine, mai ales că ştiam mulţi psalmi din Cartea lui David Proorocul, îi recitam şi asculta şi el psalmii şi se ruga împreună cu mine. Iar altceva mai deosebit, a observat această statornicie şi rezistenţă până la jertfă pentru cauza pentru care sufeream şi el a zis: “Da, eu n-am greşit că n-am trădat pe colegii mei!… N-am greşit că am acceptat să sufăr alături de ei, n-am greşit! N-am greşit, că luptăm pentru o cauză bună, pentru ideologia creştină sănătoasă, principii adevărate, bune şi drepte şi pentru ideologia şi spiritualitatea acestui popor român… Deci n-am greşit!” – şi vedea în mine un sprijin moral. Şi aceasta l-a făcut să aibă mai multă încredere în sine şi să zică: da, sunt pe linia cea bună şi sănătoasă, de demnitate de om, nu un evreu fricos!

În cele din urmă, în una din zile, de-acuma ne mutase din acea celulă în alta unde era o celulă mai mare şi erau mulţi dintre colegii lui, Constantin Noica, Dinu Pillat, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu şi alţii, Vidraşcu Emanoil şi deci era oarecum o bucurie că s-au revăzut în acea celulă şi îmi pune problema să-l botez, că el vrea să moară creştin! “…Condiţiile sunt grele în închisoare: mâcarea, mizeria, apa, infecţia; eu sunt suferind de o tuberculoză intestinală şi nu voi rezista mult, dar vreau să mor creştin!” Şi eu am acceptat de prima dată, nu mi-am făcut probleme că vai!, ce se poate întâmpla, că erau turnători printre noi care puteau să informeze administraţia şi să mai suferim încă şi pentru aceasta. A fost foarte bucuros că am acceptat, iar colegii lui, când l-au întrebat: “La ce confesiune te botezi, dacă te botezi?”, el a spus: “La credinţa ortodoxă, la biserica ortodoxă!” “Atunci te botează călugărul… acolo erau preoţi romano-catolici, greco-catolici, ortodocşi, pastori de la diferite confesiuni neo-protestante. Şi el a făcut o selecţie, o alegere frumoasă (…), deci a ales ortodoxia.

Şi i-am făcut o pregătire de catiheză aşa, mai sumară, timp de vreo săptămână, învăţând simbolul credinţei, explicând, explicând şi Vechiul Testament, cum că Vechiul Testament a fost o îndrumare, o lege, un pedagog care a pregătit omenirea pentru a primi pe Christos (…).

Am hotărât o zi când să se efectueze botezul, 15 martie. Moment potrivit a fost când am ieşit toţi la plimbare, iar el a rămas în dormitor pe motiv că e bolnav şi eu am avut în vedere ca la întoarcere să fiu primul. Şi-aveam pregătit un ibric cu apă, eu aş zice că era cu apă viermănoasă, infectă, aşa era, mai ales vara. Şi i-am administrat Taina Sfântului Botez, după ce-i făcusem pregătirea înainte, turnând, deci botezul prin turnare: “Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în numele Tatălui, Amin, şi-al Fiului, Amin, şi-al Sfântului Duh, Amin!” La cerinţa dânsului, să rămână cu numele Nicolae, căci Nicu îl chema în numele lui de evreu. Şi după aceea în surdină am cântat “Câţi în Christos v-aţi botezat, în Christos v-aţi şi îmbrăcat, Aleluia” şi alte rugăciuni, pe cât le mai ştiam noi, am citat din Sfintele Scripturi. Apoi el numeşte acest botez botez ecumenic, erau preoţi romano-catolici, greco-catlici, ortodocşi, şi-a zis să fie botez ecumenic.

A stat de vorbă şi cu ceilalţi preoţi, cu colegii lui care se bucurau de acest moment. Iar despre mir-ungere care trebuia să i se administreze, n-aveam condiţii acolo şi l-am sfătuit că atunci când va ieşi din închisoare să meargă la părintele Teodorescu, la Biserica Sfânta Ecaterina de la Institutul Teologic, dar au trecut ani şi el uitase anume la ce preot. Ne-am despărţit, eu m-am dus în colonie de muncă, în Delta Dunării, în Balta Dunării, iar el a fost transferat la Gherla, la închisoare şi ne-am întâlnit de-abia după 4 ani, la Gherla. Iar când a ieşit din închisoare spune că l-a căutat pe părintele Teodorescu, dar nu mai era la Sfânta Ecaterina; s-a dus ocazional la Schitul Darvari şi-acolo l-a găsit tocmai pe părintele Teodorescu şi de-abia atunci şi-aadus aminte că la el îl trimisesem. Şi i-a propus să-i facă mir-ungerea şi iată că a rânduit o zi şi s-a prezentat şi cu naşul lui, Vidraşcu Emanoil, care era naşul lui de botez şi i-a administrat mir-ungerea.

Mai departe, ne-am mai întâlnit la Bucureşti cu el, eu de-acuma fusesem o perioadă de 5 ani paroh în Ardeal, apoi, după 5 ani, prin ’71 eram de-acuma la Mănăstirea Sfinţii Apostoli, la Huşi şi el a venit la mine cu dorinţa să rămână în monahism, în mănăstire. Dar episcopul locului, Preasfinţitul Partenie, la vremea aceea mai ales că nu era voie să primim personal în mănăstire, n-a avut înţelegere faţă de el, iar eu l-am trimis la Preasfinţitul Teofil, la Cluj, la Preasfinţitul Iustinian, zic: “Du-te la aceşti Preasfinţiţi episcopi că o să găseşti înţelegere…” Şi s-a dus şi l-a primit şi l-a trimis la Mănăstirea Rohia unde a intrat în monahism, a fost tuns în monahism. Între timp s-a ocupat de biblioteca mănăstirii, a pus-o în rânduială. Ţinea legătura cu Uniunea Scriitorilor, a mai scris opere şi după aceea, iar în cele din urmă a scris opere religioase, cu conţinut religios care era convingerea lui şi trăirea [lui] şi cu mult duh şi spirit de profundă gândire şi creaţie, cum este Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, acea carte cu 300 de întrebări şi poate dumneavoastră le mai ştiţi şi pe altele…

[R 746, Arhiva de Istorie Orală – Radio România. Întregistrare realizată de preot Remus Rădulescu, 15.04.1996]


PǍRINTELE NICOLAE LUPEA:

Am stat câteva luni, adică câtva timp, închis cu el,cu Nicolae Steinhardt, cu Alexandru Paleologu, doctorul Al. George, şi alte câteva personalităţi din astea mai importante, şi cu mulţi alţi deţinuţi, într-o cameră la Jilava. Şi acolo mai era preot, un băiat mai tânăr decât mine, îl chema Mina Dobzeu, era călugăr basarabean. Spunea el că e din Schitu Brădiceşti, raionul Huşi. Şi că a ajuns acolo din cauză că el a avut nişte vedenii pe care, aducându-le la cunoştinţa ierarhiei lor, ierarhiei bisericii, ierarhia bisericii – şi în mod deosebit episcopul Valerian al Orheiului – l-au dat pe mâna Securităţii! Şi acuma era condamnat, nu mai reţin bine, parcă la 7 ani…

Şi domnul Nicolae Steinhardt era evreu, cam de 60 de ani după cum îl vedeam eu, că era cărunt şi chel şi… a luat legătură şi cu preotul ortodox, dar a luat legătură şi cu mine. Şi mi-a spus că uite, el ar vrea să se boteze. Şi în dimineaţa zilei când s-a botezat, a venit la mine la pat, cum ne-am sculat din pat atunci, dimineaţa, şi mi-a spus: ,,Părinte, eu nu sunt de acord cu acţiunea asta împotriva bisericii dumneavoastră! Şi nici cu acţiunea… cu colaborarea bisericii noastre cu securitatea în interdicţia bisericii dumneavoastră, a bisericii greco-catolice… Dar eu ţin să fiu botezat de părintele Mina, pentru că el este ortodox şi Alecu – care era de fapt Alexandru Paleologu, care era prieten cu el…- şi el e ortodox, şi vreau să fiu botezat sub formă ortodoxă, că de bine de rău biserica asta nu e interzisă! Pe când dacă eu aş căuta să practic credinţa greco-catolică, ar trebui să vin cu dumneavoastră aci, să fim în cult interzis”. Am zis: ,,Bine, domnule Steinhardt…”

Şi atunci, el s-a îndepărtat şi a mers şi i-a comunicat la preotul ortodox, Mina Dobzeu, aşa se chema, discuţia pe care am avut-o. Ăla a venit la mine, împreună am luat o cană cu apă şi amândoi am sfânţit apa aceea, fiecare cu câte o formulă pe care o ştiam pe de rost din slujbele pe care le celebraserăm noi mai înainte de la sfinţirea apei. Că nu aveam cărţi…

Aţi folosit o formulă mai scurtă?

Formula… de exemplu, mi-aduc aminte că eu am folosit două formule. Am zis: ,,Tu dar, Stăpâne, iubitorule de oameni, vino cu venirea Sfântului Tău Spirit şi sfinţeşte apa aceasta! Şi dă-i Ei darul răscumpărării, binecuvântarea Iordanului, ca să fie robului tău Nicolae – că aşa se numea el – spre iertarea păcatelor, spre vindecarea sufletului şi a trupului…”. Şi altă formulă, iară, era la sfinţirea apei, făceai cruce în apă şi spuneai… cu degetele, spuneai: ,,Toate puterile potrivnice să se frângă sub semnul chipului Crucii tale”! Acestea sunt cele două formule pe care le-am folosit eu, şi părintele Mina Dobzeu, ce a mai zis şi el. Şi acuma, cum să-l botezăm, că era cameră de tranziţie şi era supraaglomerată! Ne-am hotărât aşa, că Steinhardt rămâne în cameră, nu iasă dimineaţa la aer – că ne scotea ca să ducem şi să aducem apă, cu balia aia de apă, să ducem fecalele de peste noapte, să le ducem în curte, la un veceu acolo – şi ne-am hotărât aşa, că voi veni, eu şi părintele Mina, vom veni în frunte şi el se va arunca la cana care era pe patul de deasupra patului lui Steinhardt – că erau paturi suprapuse şi el stătea pe patul de jos, şi pe patul de deasupra era cana în care noi sfinţisem apa – şi eu voi sta la spate şi-l voi astupa, ca să nu-l vadă ăştilalţi când îl va boteza. Şi a turnat… el a venit repede şi a luat cana, şi a turnat de trei ori câţiva picuri de apă şi l-a botezat.

Atunci s-a spus şi o rugăciune?

Da, s-a spus formula aceea, dar încet! L-am auzit, că eu auzeam când a zis că ,,…se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh… acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”! şi a turnat apa. Şi după aceea el a rostit Credo-ul, că noi eram doi preoţi uniţi atuncea în cameră – mai era un părinte, mai în vârstă ca mine – a rostit Credo-ul în faţa noastră, a preoţilor uniţi.

Cine mai era cu dumneavoastră?

Mai era acolo Paleologu…

Deci Alexandru Paleologu a văzut toată…

Eu cred că a ştiut, că aicea… tocmai că şi Steinhardt face o greşeală în cartea sa, Jurnalul fericirii. Şi şi părintele Mina Dobzeu, când descrie că a avut loc botezul, [spune] ca şi când cine ştie ce popularitate i s-ar fi dat, dar a fost totul într-o mare taină, nici cei din cameră nu au ştiut, dar poate că el, la diferiţi intimi ai lui, le va fi spus şi ăia or ştiut, şi cu siguranţă şi Paleologu a ştiut, dar nu au venit pur şi simpu ca la un act care are loc, la un botez… Că nu s-a ştiut!

Înainte aţi avut discuţii teologice cu Nicolae Steinhardt?

Da! Am mai avut, şi am constatat că avea foarte multe cunoştinţe teologice. Era aproape ca un preot, bine pregătit. Cunoştea… şi vorbea şi despre ereticii care au apărut în sânul bisericii de-a lungul timpului, despre arianism, despre Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care s-au perindat în biserică după plecarea Mântuitorului din biserică, după înălţarea lui la cer. Avea multe cunoştinţe teologice!

Interviu realizat de Octavian Silivestru, 22 iunie 2001 rador.ro

Reclame