Pledoarie pentru poezie

Fragmente din dialogul cu publicul al poeţilor Nichita Danilov şi Ion Mureşan la Salonul Internaţional de Carte Torino 2012.

Nichita Danilov:

Venind aici la târg, am avut ocazia să mă întâlnesc cu poetul Ion Mureşan si cu Ana Blandiana, cu care am avut un schimb de opinii despre poezie. Ion Mureşan a spus că dacă lumea va fi distrusă vreodată, ea ar pute renaşte pentru poezie. Sau dacă un popor va dispărea de pe harta istoriei, va putea renaşte prin poezia care s-a scris până atunci. Pentru că poezia conţine lucrurile esenţiale despre spiritualitatea unui popor.

Eu m-am gândit că dacă lumea încă nu a dispărut şi nici nu sunt semne că o să dispară, cel puţin în următorii ani, aceasta se datorează poeziei. Lumea ar putea renaşte într-adevăr prin poezie, ca dintr-un scrum de ţigară, prin esenţa ei. Şi dacă nu dispare acum este pentru că lumea aceasta, în tot ce facem, oricât ar fi de banal, conţine un sâmbure de poezie. Uitaţi-vă la reclamele care se fac, indiferent din ce domeniu, ele nu există dacă nu au poezie în interior. Şi noi, care trăim dupa nişte clisee preluate din mass-media, nu am putea să rezistăm în această lume, deja artificializată, dacă nu am avea în interiorul nostru acest sâmbure al adevărului pe care îl conţine, desigur, ce altceva decât poezia? Dacă acest sâmbure într-o zi va dispărea din interiorul nostru noi ne vom prăbuşi ca nişte fiinţe făcute din scrumul unei pelicule care a ars.

Ion Mureşan:

Nichita Danilov a dezvăluit “conspiraţia” mea cu Ana Blandiana despre poezie. Pentru că oriunde am merge, noi facem mici conspiraţii despre poezie. Eu nu ştiu ce e poezia, încerc să vă explic de ce mai rezistă poezia. Atâtea teorii se ţin pe tema asta că aproape mi-e groază să vorbesc despre ea. Ştiu şi eu o întreagă teorie, sunt cum s-ar spune doxat în teoria despre poezie. Dar poetul când scrie trebuie să uite toate acestea, căci de fapt nici nu-l ajută la nimic. Teoreticienii parazitează, sunt ca o construcţie pe un biet melc. Şi uneori ceea ce clădesc criticii e chiar căsuţa melcului.

Mă bucur că tot ne mai găsim vreme să credem în poezie. Ne-am adunat aici în condiţii oarecum ostile: afară se cântă, se vorbeşte în gura mare, este un târg unde se adună negustorii, se cumpără şi se vinde. De fapt noi, poetii, suntem marfa. Dar eu gândesc ca şi tatăl meu, logic şi ţărăneşte: dacă noi nu am scrie, ei ce-ar vinde acolo? Mă simt chiar mândru când trec prin hărmălaia aia, că şi eu sunt una din cauzele care a provocat-o. Ce industrie s-a creat în jurul unor oameni pe care nu-i bagă în seamă şi nu-i plăteste nimeni!

De fapt scriitorul este singurul om din lume care lucrează fără să fie plătit. Poetul în mod special. Mai sunt prozatorii care mai scot din mici aventuri de alcov câţiva bani. Ei sunt plătiţi pentru că scriu despre lucruri care-ţi adorm mintea. La prozatori raţiunea adoarme citind. Chiar dacă văd că domnul Tepeneag nu e de acord cu mine… Prozatorul îţi vâră un ac în şira spinării, îţi dă vise şi halucinaţii, ca să te anestezieze. În timp ce poetul îţi trage direct un glonte în cap. Tot o anestezie e şi glonţul, în sensul în care ne credem nemuritori. Prozatorii te anesteziază cu ace de seringă, poeţii cu mitraliera. Asta e anestezie pentru nemuritori.

Eu am o teorie întru apărarea poezie. Trebuie început de la şcoală. Pentru că ea e prima care îndepărtează omul de poezie. Chiar din clasele elementare, am văzut cum în manuale, la poezioare se pune mereu aceeaşi întrebare: “Ce a vrut să spună poetul?”. Dar cine poate şti răspunsul? Dacă poetul nu e de faţă, e deja mort, sau e plecat, cum poţi verifica ce-a vrut el să spună? Ar trebui lăsaţi să spună copiii ce-au înţeles ei. La fel şi în cazul studenţilor ori liceenilor, de ce se tem să le pice acest subiect la examen? Din cauză că încă de la grădiniţă sunt stresati cu aceeaşi întrebare: “Ce a vrut să spună poetul?”. Eu zic la toţi că dacă îţi pică o poezie la examen, la bacalaureat ori la doctorat, e singurul subiect la care nu poti greşi. Nu poţi da răspunsuri greşite, orice ai fi întrebat despre poezie eşti condamnat să iei nota maximă. Pentru că vorbeşti despre tine, despre ce ştii tu mai bine. E ca şi cum te-ai privi în oglindă dimineaţa în baie. Fericit e cel care citeşte poezie şi trebuie să fie examinat, pentru că nu poate greşi!

Ce ar putea păţi omul care nu citeşte poezie? Nu i se poate întâmpla nimic rău. Doar ca să fie tânăr, adolescent, sau chiar matur, să meargă cu iubita în natură, să asiste la un apus de soare şi să-i poată spune doar atât: “Ni, ce fain apus de soare îi!”. Atunci este faţă în faţă cu propria sa sărăcie interioră. Dacă însă citeşti multe poezii te apropii de iubire si de Dumnezeu. Şi iubita te simte altfel iar tu reuşeşti să-i spui ceva frumos. Oricum cel care a mai citit cărţi înainte se bucură altfel de poezie. Citirea este un examen obligatoriu de întâlnire cu tine.

Din punctul de vedere al poetului, dar nu numai, starea de poezie este destul de rară. Ţi se întâmplă să mergi ca un orb, fără să vezi nimic în jur: un picior frumos de femeie, o privire, un zid dărăpănat, umbra unui copac uscat pe un perete. Şi dintr-o dată începi să vezi totul, toate îşi vorbesc, emană o stare de frumos. Şi atunci simţi o mare iubire şi o mare bucurie că te inundă. Brusc începi să vezi, ţi se ridică albeaţa de pe ochi. Starea aceasta ţi-o poţi măcar provoca citind poezie. Eşti mai aproape de bucuria de a fi. Simţi că eşti cu adevărat, că te bucuri şi că iubeşti lumea.

Gândind la definiţia dată poeziei de poetul nordic Lundvist: “Poezia este o sfoară întinsă între far si cireş”, m-am întrebat ce legatură poate fi între ele? Două lucruri care nu au nimic de-a face unul cu altul pe care poezia le leagă. Analog teoriei fizicianului Becquerel care afirma că dacă mişti un deget pe Pămant ceva se mişcă în Sirius, eu zic că dacă mişc ceva în cuvântul deget se mişcă ceva în cuvântul Sirius. Ne dăm seama că trăim în cosmos, nu suntem în haos şi toate sunt legate între ele. Cea mai puternică dovadă a existenţei lui Dumnezeu este poezia.

 

A consemnat,

Florentina Niţă

 

Reclame