In Memoriam Sergiu Celibidache

Raffaele NAPOLI:„Celibidache a intrat în viața mea la ora 09.59, pe 29 mai 1981, și nu a mai ieșit niciodată!“

Raffaele Napoli este una dintre personalitățile cele mai interesante, mai articulate și mai afabile, între studenții de talent ai lui Sergiu Celibidache. S-a născut în 1955 și este absolvent al Conservatorului „Giuseppe Verdi“ din Milano, cu o diplomă în compoziție și în tehnică dirijorală, urmată apoi de un doctorat în Litere la Roma. După cursurile cu Celibidache, a fost o vreme asistent al dirijorului Peter Maag și a condus, pe lîngă principalele formații de muzică clasică din Italia, orchestrele simfonice din Madrid, Washington, Berna, și la Opera din Hamburg. Ca pedagog, s-a distins prin cursurile ținute timp de două decenii asupra „practicii dirijorale a orchestrei“ și este autorul unei absolut remarcabile serii de emisiuni radiofonice dedicate lui Sergiu Celibidache la RAI.

 

Cum se explică faptul că Sergiu Celibi­dache este mai popular în Italia decît în orice altă țară?

Grație celor peste 200 de concerte date în Italia, în decursul a circa 30 de ani, cu o prezență constantă la pupitrul celor patru orchestre ale RAI (Torino, Milano, Napoli și Roma), fără a mai pune la socoteală cele 34 de prezențe la Scala; ​​în plus, a dirijat la Bologna, la Florența – și nu le-am menționat decît pe cele mai relevante. În unele localități, a dat patru-cinci concerte; la Veneția, de exemplu, două concerte, dar a lăsat o amintire de neuitat muzicienilor, profesioniștilor din orchestră, în timpul repetițiilor, în cursul cărora – spun, pînă astăzi, o serie de instrumentiști – au învățat mai mult decît în întreaga lor etapă de studii universitare la Conservator.

 

Italia este și țara în care concertele lui Sergiu Celibidache au fost înregistrate cu regularitate și, adesea, publicate pe discuri cvasipiratate sau de arhivă ale Radiodi­fuziunii italiene (RAI).

Într-adevăr, așa este, de unde și necesitatea de a salva acest patrimoniu, deoarece, într-un anumit moment, RAI a distrus multe dintre arhive; este o realitate istorică teribilă, dar trebuie să spun că am reușit să salvez multe lucruri. Posed una dintre mediatecile video și audio cele mai dotate din lume, cu înregistrările lui Celibidache nu numai din Italia, dar și din alte țări.

Cum l-aţi cunoscut pe Sergiu Celibi­dache?

Celibidache cu familia, foarte aproape de a lu...

Celibidache cu familia, foarte aproape de a lua-o de la inceput (Photo credit: peromaneste)

Este o istorie extrem de rocambolescă, la fel ca și întregul parcurs al vieții lui Ce­libidache. Doream să studiez dirijoratul și, în acei ani, prin 1975-’76, trăiam la Torino și un timpanist de la Orchestra RAI din localitate, Michele Messerklinger, mi-a spus: „Dacă vrei să înveți ceva într-adevăr semnificativ despre dirijatul unei orchestre trebuie să te duci la Sergiu Celibidache“. Pe atunci, nu știam nici măcar cine era Celibidache. Eram un tînăr de 22 de ani și, în acel moment, acest Messerklinger tocmai urmase cursurile lui Celibidache de la Academia Chiggiana, la Siena. El mi-a spus să vin să ascult orchestra pentru patru-cinci ani, fiindcă altfel voi rămîne încă unul dintre cei căzuţi pradă propriului narcisism, sistemului star. Iar cînd voi fi „copt“, îmi va face el legătura cu Celibidache. În 1981, a venit timpul, și așa am ajuns la München, unde am urmat primul curs de dirijat. Celibidache a intrat astfel în viața mea la 29 mai 1981, la ora 09.59, și nu a mai ieșit niciodată!

 

În ce fel se materializează astăzi cele învățate de la maestrul dvs.?

În acest moment, predau un curs de practică orchestrală, la Conservatorul din Pescara – în prezent, trăiesc la Roma, iar cursul îl predau de 22 de ani. Întreaga mea muncă este bazată pe principiile Fenomenologiei muzicale, învățată de la Sergiu Celibidache. În plus, țin clase de masterat și dau cursuri de fenomenologie muzicală, inspirat întotdeauna de Celibidache. Organizez, de asemenea, conferințe și serate pentru a-l prezenta pe acest dirijor și, mai cu seamă, poetica sa. În acest an al centenarului, în mod special, am propus la toate Conservatoarele italiane o clasă de masterat de două zile în care să fie prezentate figura acestui dirijor extraordinar, precum şi principiile poeticii sale.

Nu cred că a-l omagia pe Celibidache înseamnă a-l considera un sfînt, un guru, a pune o fotografie pe o consolă, cu două lumînări, și a ne ruga Sfîntului Celibidache. Așa ceva nu-i face dreptate în nici un fel. Convin­gerea mea este că a-i face dreptate în modul cel mai fericit este să încerci să-i aplici poetica. În ceea ce privește principiile pe care el le-a predat în relație cu fenomenologia muzicală, ele pot fi sintetizate în formula: „Sunetul nu este muzică, dar poate să devină muzică!“. Am lucrat cu el timp de zece ani și, brusc, chiar și el a înțeles că devenisem unul dintre peștii prinși în plasa lui – „pești“, firește, la modul pozitiv. Și asta mi-a spus-o de multe ori, și la cursurile de fenomenologie de la Mainz. El îmi cunoștea marea pasiune atît pentru fenomenologie, cît și pentru tehnica dirijatului – lucruri pe care astăzi le predau numeroșilor tineri veniți din întreaga Italie –, anume principiile de bază ale tehnicii lui Celibidache și invenția lui, pe care eu o numesc „tehnica laser“. Altfel spus, un gest atît de eficace, prin care să nu faci nimic în plus și nimic mai puțin decît ceea ce este nevoie pentru a obține un rezultat muzical din partea orchestrei.

 

Emisiunile realizate de dvs. la RAI sînt un model exemplar de educație și calitate radiofonică.

Experiența cea mai interesantă am avut-o în 2006, cînd s-a împlinit un deceniu de la dispariția lui Celibidache și cînd am avut ocazia să fac o serie de transmisiuni radiofonice. Principiul care m-a ghidat a fost să nu fac un rezumat a ceea ce fusese Celibidache, ca și cum ar fi vorba despre un guru, ci mai curînd să-i fac pe oameni să simtă, să audă, prin intermediul unor audiții comparative, în care s-a aplicat poetica lui Celibidache, filtrată prin fenomenologia muzicală. Altfel spus, lucrurile pentru care a fost acuzat din cauza unor așa-ziși „tempi lenți“ (tempi lenti). Așa ceva este o fabulație, fiindcă nu este vorba despre „tempi lenți“, ci despre căutarea unui tempo giusto. Tempo-ul văzut nu ca viteză, ci drept o condiție care permite unirea punctelor ce leagă o articulație de alta. Aşadar, nu este o activitate de sanctificare a lui Celibidache! Este vorba despre a pune în context argumentele lui, tematicile lui, pentru a le da celor interesați posibilitatea de a înțelege mai bine figura fundamentală pe care o reprezintă Celibidache.

 

Cunoașteți bine România, pe care aţi vizitat-o de mai multe ori și unde intenționați să reveniți?

Să spun că România îmi este cunoscută foarte bine este impropriu. Dar cunosc o serie de lucruri despre România, firește ghidat de dragostea pentru Celibidache. M-am interesat ce s-ar putea face și în România din punct de vedere muzical. Trebuie să spun că am avut ocazia de a dirija cîteva dintre orchestrele care în România sînt foarte active, precum cele de la Cluj, Oradea, Brașov, și am găsit întotdeauna muzicieni extraordinari. Dacă sînt probleme, cauza lor este calitatea instrumentelor, în sensul că posibilitățile economice nu sînt întotdeauna pe măsura necesității de a obține instrumente adecvate. Dar nivelul muzical este de cea mai bună calitate.

Înțeleg că regretați neinvitarea dvs. la Festivalul de la București; cum intenționați să celebrați centenarul nașterii maestrului dvs.?

Se poate spune că drumurile vieții sînt insondabile. […] Sînt însă în contact cu Serge, fiul lui Celibidache, și am intenția de a publica cele o mie de pagini faimoase, ce au rămas din emisiunile mele radiodifuzate.

 

Rony ROGOFF și Sergiu Celibidache – o viață în căutarea adevărului

Cunoscut profesor la Julliard School, violonistul Rony Rogoff s-a născut în familia unuia dintre membrii fondatori, la sfîrșitul anilor ’30, ai Orchestrei Palestinei, devenite, ulterior, Filarmonica israelienă. Tatăl său i-a dat primele lecții de vioară, iar tînărul extrem de talentat și-a desăvîrșit educația la New York, la Julliard School, cu pedagogii celebri ai viorii Ivan Galamian și Dorothy DeLay, iar apoi, în Elveția, cu marele violonist Joseph Szigeti. A fost remarcat de Sergiu Celibidache cu ocazia uneia dintre relativ numeroasele sale vizite în Israel. Dirijorul român aproape l-a adoptat, ca pe un copil al său, educîndu-l muzical și promovîndu-l în concertele sale timp de aproape două decenii. Cu Rony Rogoff am stat de vorbă la Iași, după repetiția generală pentru concertul pe care l-a dirijat în amintirea mentorului său, la pupitrul Filarmonicii de Stat „Moldova“.

 

Cum l-aţi cunoscut pe Sergiu Celibidache?

Viața mea cu Sergiu a fost una extrem de bună, întotdeauna împreună, întotdeauna cîntînd în concerte… Anii cei mai buni, mă refer la cei dinainte de perioada în care a condus Filarmonica din München, au fost 18 la număr, în care am călătorit împreună, m-a luat ca solist peste tot unde s-a dus, așa că am avut o mare șansă…

Studiam la Conservator [la Tel Aviv] și el a cerut ca o serie de studenți, violoniști, altiști, pianiști să-i cînte. M-a remarcat și am avut o discuție care ne-a apropiat. Eram un tînăr student și lucrurile între noi s-au legat. Am început să cîntăm împreună. Celibidache mi-a spus: „Vino la hotel; întotdeauna predau la toată lumea, adu-ți vioara și începem…“. Cred că așa a început prietenia noastră. Altfel, el avea numeroși prieteni printre românii din Israel. Ne-am întîlnit în Ramat Aviv, la hotelul unde obișnuia să locuiască ceva mai tîrziu. La început, a stat la Mme Shaul, în Casa Orchestrei, dar, ulterior, a preferat hotelul.

 

Am venit într-o după-amiază cu vioara și am început să lucrăm. I-am întîlnit și pe mulți dintre prietenii lui români. În ultima zi, înaintea plecării, Sergio avea obiceiul să-i cheme pe toți românii la hotel și să le dăruiască tot ce avea ca îmbrăcăminte: sacoul, cravatele, totul. Lucram după-amiază, cînd mi-a spus: „Rony, ia orice vrei“. Lucram Partita în mi major de Bach și el mă îndemna să iau ceva, fiindcă nu va mai rămîne nimic după plecarea prietenilor. A trebuit să ne oprim la sosirea acestora. Dar mi-a spus că putem continua a doua zi, înainte să plece la aeroport. Apoi a observat că nu luasem nimic și m-a îndemnat din nou. I-am răspuns că nu vreau nimic. Aș vrea un singur lucru, știința pe care o dețineți. Îmi amintesc și acum felul în care m-a privit în ochi și apoi mi-a spus: „O vei căpăta; acum ia ceva din lucruri!“. S-a dus și a luat el o cravată galbenă. Mai tîrziu, mi-a spus ce semnificație avea pentru el. A trebuit să o iau; o am și astăzi. Și, într-adevăr, și-a ținut promisiunea…

 

M-a invitat să vin la cursurile de la Siena, dar părinții s-au opus, spunînd că eram prea tînăr să merg singur. Ne-am întîlnit în Bologna și, ulterior, din ce în ce mai des… Ne-am întîlnit apoi la Moară [la reședința lui S.C. de la Neuville-sur-Essonne], cu Ioana și Micky [Serge, fiul lui Celibidache], care se născuse de curînd, și m-a luat ca solist pretutindeni unde s-a dus. Aceasta a fost bucuria vieții, înainte de München.

Am cîntat ca solist pretutindeni, la Co­penhaga, în Germania, în Japonia, peste tot. Și, cum știți, Sergiu cerea opt-nouă repetiții cu orchestra, așa încît să cînți cu el un concert nu însemna doar o singură seară, ci să stai cu el împreună opt-nouă zile. Cîntam, dar mi-a spus să și studiez: Dvorak, Bruckner sau Brahms. Îmi spunea: „După repetiții vom discuta și e mai bine să știi ce este în partitură“.

 

După repetiție, se ducea să mănînce, apoi îşi făcea siesta și, la ora 16.00, îmi spunea: „Acum să vorbim despre Berlioz sau despre Ceaikovski, despre Bruckner, să studiem partitura; te rog, marchează toate vocile din orchestră, vreau să văd. Da, mi-a plăcut, dar de ce e așa? E o formă de cvartet, de ce a scris această voce? E bună pentru vioară, dar de ce a folosit-o aici?“. Mi-a arătat și o mulțime de trucuri pe care numai un dirijor le știe: la Ceaikovski, cum să modifici un tremolo, dar unii să cînte numai legato. De ce? Din cauza armonicelor, dar de ce, de unde vin ele și din ce motiv? Ce armonice apar aici și pentru a se obține ce? […] Cum să asiguri echilibrul unei orchestre, al unui cvartet de coarde; și am avut multe discuții pe numeroase teme…

 

Îl interesa filozofia, discutam despre viață, despre budism, chiar și lucruri simple, privind întotdeauna meciurile de fotbal la televizor. Fotbalul îi plăcea enorm. În Japonia – unde îi plăcea mîncarea locală –, mi-a spus că îi e dor de una românească și m-a trimis să caut un restaurant, spunîndu-mi: „Impo­sibil să nu fie unul!“. Așa că am căutat ceva alimente românești… icre.

Ulterior, Celibidache obișnuia să spună: „Lucrurile cele mai consecvente, dar și cele mai inconsecvente din viață le-am făcut cu Rony“. Atunci nu prea înțelegeam la ce se referea, dar după dispariția lui am înțeles… Am cîntat împreună concertele de Brahms, [Alban] Berg, Mozart; sau, chiar cu el la pian, toate sonatele de Beethoven, Sonata lui Franck, cele ale lui Mozart. Numeroase piese de substanță în care mi-a demonstrat cunoaș­terea lui uriașă, pe care încerca să mi-o transfere, oricît de puțin eram capabil să o absorb.

​​Iar acum încerc să fac ceea ce a făcut el întreaga viață: să transmit cunoașterea generației următoare. Să mai cînt ca solist violonist nu mă mai interesează. Sergiu spunea întotdeauna: „Ce vom face cu Rony, ce vom face cu el?“. Ce se putea face cu Rony? Să-l pui în fața Marii Porți a Kievului [din capodopera lui Mussorgsky,Tablouri dintr-o expoziție] și să vezi ce face el mai apoi.

 

Încet, încet, am învățat cum să echilibrez lucrurile. Adesea, ascultînd un concert de Ceaikovski sau Simfonia Spaniolă de Lalo, auzeai numai o mare gălăgie orchestrală, nici o structură. Concertele de Mozart le-am cîntat la Viena, la Filarmonică, și le făceam numai cu el. Concertul de Berg l-am cîntat apoi prima dată cu Orchestra de la Paris, cu șapte repetiții; apoi au urmat alte nouă pentru concertele de la Copenhaga. Iar repetițiile, de două ori pe zi, reprezentau ceva. În final, concertul de Berg [În memoria unui înger] suna absolut ca o piesă de muzică de cameră, de la primele patru măsuri.

Aţi predat muzica de cameră, creînd o adevărată școală în Italia, iar cu primul dvs. grup de studenți, I Cammeristi, La Scuola di Rony Rogoff, aţi înregistrat o remarcabilă integrală a lucrărilor de Brahms, cu ocazia centenarului morții compozitorului, în 1997, publicată de Casa de discuri Mondo Musica.

Despre muzica de cameră nu am discutat [cu Sergiu]. Am studiat-o singur, am înțeles întreaga ei complexitate, a trebuit să le predau studenților mei cum să o cînte. Dacă ciclul Brahms, făcut cu elevii mei în Italia, nu a fost distribuit cum trebuie, motivele țin de politică… Dar, e adevărat, am imprimat atunci live întregul ciclu, triourile, cvartetele, cvintetele, sextetele. A fost multă muncă, așa cum îmi ceruse Celibidache; trebuie să vii pregătit nu numai cu notele, dar și cu un întreg concept despre Brahms, despre intențiile, obiectivele lui, felul lui de a compune. Cum spunea Celibidache, nu cînta pînă nu știi despre ce este vorba, ce conține piesa, cum este construită, liniile ei interne, care este structura. Iar cînd toate acestea sînt lămurite, cum să o intonezi, ca în cazul unui cvartet. Celibidache știa întreaga orchestră, pe fiecare, cine ce notă scotea și dacă se afla în locul cuvenit. Lumea nu aude, dar el auzea totul. Și eu la fel acum: cînd aud… aud.

 

Fiind unul dintre muzicienii care l-au cunoscut cel mai de aproape pe Sergiu Celibidache, credeţi că se poate vorbi, așa cum se face astăzi pînă la exces, despre un dirijor și o ființă umană „dictatorială“?

Nu cred că a fost deloc un dictator. Dar îşi afirma deschis și fără fasoane ideile, iar dacă întîlnea oameni ce nu corespundeau valorilor și exigențelelor sale morale, Sergiu nu voia să mai audă de ei. Știa exact cine și de ce venea la el – nu puțini doar pentru curriculum, să poată scrie că au studiat cu el. L-am întrebat odată: „Ăștia nu cîntă deloc bine, îi mai asculți?“. Mi-a răspuns: „Sigur, atîta timp cît îi pot ajuta…“. „Dar știi că te folosesc…“ „Nu ei mă folosesc, EU îi folosesc să le transmit ceea ce cunosc…“ Unii veneau urmărind în mod cert să facă o carieră. Știu mulți din această categorie. Îi spuneau că au nevoie să dirijeze, că au nevoie de o slujbă… Le spunea să se ducă să și-o găsească.

Nu, nu era vorba despre un dictator. Ușa le era întotdeauna deschisă celor care veneau, dar rămînea tot deschisă ca să plece. Cei cărora le lipseau valorile morale – nu cele referitoare la muzică – nu erau bine-veniţi. Dictator? Nu! Sergiu nu a fost un dictator. Era foarte transparent în privința persoanei lui, foarte precis în ce privește căutarea lui despre „adevăr“. A fost toată viața în căutarea „adevărului“, ceea ce e adevărat. Iar în căutarea sa – foarte obiectiv, aprofundînd, săpînd mereu, din ce în ce mai departe, din ce în ce mai profund. Tot timpul a căutat să fie onest și să găsească adevărul…

Acum am înțeles această căutare a adevărului, ceea ce este dincolo de frumusețe… Aveam 40-45 de ani cînd l-am întîlnit în această postură a căutării adevărurilor… Ne-am cunoscut pe drumuri, împărțind mîncarea, viața, dar, pe măsură ce timpul trecea, an după an, a devenit un exemplu pentru un soi de atitudine minimalistă, în căutare veșnică doar a ceea ce este adevărul. Un om cu adevărat mare!

  
Interviuri realizate de Victor Eskenasy

Observator cultural, Nr. 374 / 12-18 iulie 2012

Reclame

2 gânduri despre „In Memoriam Sergiu Celibidache

Comentariile sunt închise.