Din istoria calendarului popular la români. Calendarul femeilor superstiţioase

 

În 1927, într-un articol privitor la calendarele şi almanahurile românilor din cele mai vechi timpuri până la începutul secolului trecut, Sextil Puşcariu a schiţat un tablou al acestor publicaţii româneşti, pe care autorul însuşi l-a numit „necomplect”[1]. Concluzia reputatului filolog din acest punct de vedere era tranşantă: cercetarea acestor tipuri de scrieri trebuie continuată din două motive: „spre a urmări importantul rol cultural pe care l-a avut acest fel de publicaţie periodică la noi şi a desgropa din volumele uitate multe pagini de literatură care ar merita să fie reînviate”[2].

În asentimentul acestei idei îmi propun în prezentul text să aduc în discuţie un calendar popular românesc prea puţin cunoscut, de o factură oarecum neobişnuită. Aşa cum se ştie, calendarele şi almanahurile reprezintă publicaţii menite să pătrundă în cercurile largi de cititori. Importanţa calendarelor în viaţa oamenilor este exprimată foarte potrivit de afirmaţia: „omu, cât trăieşte, se ia după calendar”[3]. Privitor la vechimea acestora, aşa cum a demonstrat Mihai Sporiş, calendarul popular trebuie să fi existat înaintea celui creştin, „în care transpare cu câte o menţiune de conexiune, acolo unde sărbătoarea veche, ritualul au rămas puternice”[4]. De obicei, calendarele au cu un conţinut variat, prin acesta urmărindu-se stimularea interesului unor categorii socio-profesionale cât mai diversificate şi multiple. Un astfel de interes trebuie să fi produs Calendarul femeilor superstiţioase, care cuprinde, aşa cum lesne intuim, credinţe populare şi superstiţii, dispuse cronologic, în funcţie de luna în care acestea se manifestau.

I.Ediţiile calendarului

Deşi a apărut în 1892, la Piatra-Neamţ, acest calendar a cunoscut o reeditare în 1907, tocmai datorită faptului că se remarcă în comparaţie cu alte scrieri de acest gen prin conţinutul său extrem de interesant. Cu privire la momentul apariţiei primului Calendar al femeilor superstiţioase, Sextil Puşcariu oferă anul 1843. Dintr-un motiv care ar putea părea bizar, nu am putut intra în posesia acestei ediţii a calendarului. Cauza pentru care nu mi-a fost accesibilă este cât se poate de firească: această ediţie nu a existat niciodată. Bănuiala cu privire la inexistenţa acestei ediţii a Calendarului femeilor superstiţioase mi-a venit în primul rând pe filiera numelui editorului: Const. D. Gheorghiu. Am intuit că există puţine şanse ca acesta să fie editorul aceluiaşi calendar vreme de 64 de ani! Cu toate acestea, nu am reuşit să aflu prea multe informaţii despre acest personaj. Probabil de formaţie geograf, Const. D. Gheorghiu a publicat Dicţionarul geografic al judeţului Neamţu la anul 1890. Lucrare a fost premiată de Societatea Geografică Română în şedinţa adunării generale de la 4-16 martie 1891, fiind publicată la Tipografia şi fonderia de litere Thoma Basilescu din Bucureşti, în 1895. Tot Const. D. Gheorghiu publica în acelaşi an 1895 a patra ediţie din Datinile poporane, credinţe, superstiţii şi obiceiuri de ţară. Ajunşi la această carte, lucrurile încep (aparent) să se limpezească. Datinile poporane nu cuprind altceva decât superstiţiile şi credinţele populare dinCalendarul femeilor superstiţioase publicat în 1907, după ediţia din 1892! Însuşi pagina de început a textului propriu-zis cuprinde acest subtitlu: „Calendarul Femeelor Superstiţióse”. Nota de la sfârşitul volumului, aparţinând lui Const. D. Gheorghiu, lămureşte şi mai bine această chestiune. Această nota are următorul cuprins:

„Sub titlul „Calendarul Femeelor superstiţióse” am publicat de la 1886 în cóce în diferite ziare (Corespondenţa Provincială, Reforma, Adevěrul[5], Dicţionarul Geografic al jud. Némţ, etc.) diverse datini şi superstiţiuni populare de natura celora ce sunt în acéstă carte.

Publicându-le în volum, mě simt dator să mencionez, că materialul present, aşa precum este ordinat, ĭera menit să formeze sub titlul „Despre petrecerile locuitorilor. Calendarul datinelor şi credinţelor superstiţióse ale poporuluĭ. Religiune” un capitol din a mea Geografie Ieconomică a Romănieĭ, lucrare asupra căreea mi-am concentrat tótă voinţa de-a o termina cât maĭ curând posibil.

Osebit de aceste însě, mai posed încă o bogată colecţiune de datine, cari din pricina numěrului lor considerabil, aŭ remas să le daŭ în vileagul cetitorilor maĭ tîrziŭ.

Asemenea mencionez, că nu am putut însemna în specie tóte isvoarele de unde sunt culese, precum nicĭ numele prietinilor ce mi le-aŭ comunicat, din pricină ca să nu ingreunez prea mult textul cu note. Voĭu face-o, dacă trebuinţa va cere, într’o viitóre ediţiune”.

Din informaţiile de până acum concluzionez următoarele: publicarea de datine şi superstiţii de către Const. D. Gheorghiu a început încă din 1886, în paginile unor periodice. În 1892 aceste articole sunt strânse într-unCalendar al femeilor superstiţioase. Trei ani mai târziu, o parte din datinele respective au fost incluse de autor înDicţionarul geografic al judeţului Neamţ. În acelaşi an (1895),Calendarul femeilor superstiţioase cunoaşte o reeditare sub titlul Datine poporane. Credinţe, superstiţii şi obiceiuri de ţară. Ediţia din 1895 este considerată de autor ca fiind a patra! Doisprezece ani mai târziu, ediţia din 1892 este reeditată întocmai, fiind înregistrată de autor ca ediţia a doua. Const. D. Gheorghiu numeşte ediţia din 1907 „a doua”. Acest fapt este cu totul adevărat, pentru că raportat la titlul volumului, un Calendar al femeilor superstiţioase nu mai apăruse decât în 1892. Conţinutul acestuia însă, fusese reeditat până în 1907 numai puţin de patru ori. Nu cunosc motivul pentru care ediţia din 1895 a Datinelor este considerată a patra. După cum am precizat, ea ar fi trebuit să fie a doua. Însă, atât timp cât nu mi-a fost accesibilă ediţia din 1892 a Calendarului, nu am putut decât să fac presupuneri asupra unor aspecte. Astfel, am bănuit doar că ediţia din 1895 este o reeditare a celeia apărută cu trei ani mai devreme, pe baza faptului că ediţia din 1895 este identică în ceea ce priveşte conţinutul cu cea din 1907. Iar despre aceasta din urmă ştim sigur că este o reeditare a Calendarului din 1892.

Revenind la ediţia din 1843, despre care vorbea Sextil Puşcariu, inexistenţa acesteia nu mai poate fi pusă la îndoială. Inutil să precizez că existenţa acestui calendar de la 1843 nu este confirmată de instrumentele de lucru privitoare la istoria periodicelor româneşti[6]. Mai mult, această ediţie, care trebuie să fi fost cu litere chirilice[7], nu doar că nu s-a păstrat, dar, după câte ştiu, nici nu a fost citată de vreun autor. Aşa se face că am mai găsit nici măcar o singură trimitere care să confirme existenţa acestui calendar la 1843. Este adevărat, nici ediţia din 1892 a Calendarului femeilor superstiţioase nu mi-a fost accesibilă,însă faptul că aceasta a existat este dovada menţionării ei  la sfârşitul ediţiei din 1907: „această carte s-a retipărit întocmai după prima ediţiune din 1892” (p. 116). Totodată, ediţia din 1892 a Calendarului…este citată de Sim. Fl. Marian[8], Nicolae Cartojan[9], ş.a. Citatul de la sfârşitul ediţiei din 1907 surprinde un aspect esenţial din acest punct de vedere: „această carte s-a retipărit întocmai după prima ediţiune (s. m.)”. Cu toate acestea întrebarea rămâne: de ce Sextil Puşcariu înregistrează existenţa acestui calendar la 1843? Că acest an nu poate fi cel corect este un fapt indubitabil. Însă greşeala nu se explică. Să fi greşit ilustrul filolog doar cifra zecilor? Iată o întrebare care, în aceste condiţii, îşi are rostul. Mai mult, în catalogul on-line al Bibliotecii universitare din Bucureşti (acolo unde se păstrează singura ediţie cunoscută de mine) este înregistrat un Calendar al femeilor superstiţioase din 1893, ediţia a doua! În felul acesta se întrezăreşte o posibilă explicaţie a faptului că Datinile poporane sunt considerate în 1895 ediţia a patra. Să fi existat în 1893 o a doua ediţie a Calendarului? Dar dacă admitem acest fapt trebuie să acceptăm că o altă ediţie, total necunoscută (spre deosebire de ediţia din 1893 a cărei existenţă e doar sugerată) a apărut în 1894. De ce în 1894? Pentru că e puţin probabil (dar nu imposibil), ca aceeaşi carte să fi cunoscut două ediţii într-un singur an, fie şi având titluri diferite.

Problema unei confuzii în ceea ce priveşte cifra zecilor din anul oferit de Sextil Puşcariu ca cel de apariţie al Calendarului femeilor superstiţioase a fost observată (nu mă îndoiesc) şi de Georgeta şi Nicolin Răduică, în clasica lor lucrare Calendare şi almanahuri. 1731-1918. Dicţionar bibliografic[10]. Autorii citaţi înregistrează două ediţii ale acestui calendar: 1893 şi 1907, deşi fac trimitere la textul lui Sextil Puşcariu, care nu vorbeşte decât de 1843! Sunt posibile aici două variante: fie Georgeta şi Nicolin Răduică au înţeles greşeala lui Puşcariu şi au corectat-o (deşi în acest caz nu înţeleg motivul pentru care s-au oprit asupra anului 1893, şi nu 1883 sau 1903…), fie au avut la îndemână o ediţie originală din 1893, la care însă nu fac trimitere (observaţiile lor asupra Calendarului femeilor superstiţioase se bazează pe ediţia din 1907).

În Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românescCalendarul femeilor superstiţioaseeste înregistrat doar o singură dată, cu ediţia din 1892, în dreptul căreia scrie, preluat de pe prima pagină a calendarului, ediţiunea I[11]. Aşadar, informaţia din calendarul din 1907 privitor la faptul că acesta reproduce textul ediţiei din 1892 este corectă. Dacă însemnarea „a 5-a mie” (aflată pe prima pagină a Calendarului… din 1907) se referă la a cincea ediţie, atunci aceasta este cât se poate de corectă, între ediţii fiind inclusă şi cea din 1895 (Datinele poporane). Cu toate acestea, problemea ediţiei din 1893 (dacă a existat sau trimiterea către aceasta s-a făcut de fiecare dată pe baza unei confuzii), sau a ediţiilor a doua şi a treia rămâne deschisă.

Aceeaşi Bibliografie generală a etnografiei şi folclorului românesc menţionează alte scrieri ale aceluiaşi Const. D. Gheorghiu, care astăzi nu mai pot fi consultate, fie pentru că se găsesc cu mare dificultate, sau, pur şi simplu, nu se mai păstrează în bibliotecile noastre. Acest autor a publicat, aşa cum de altfel mărturiseşte, articole în Corespondenţa provincială (Medicina populară, 13 (1886), nr. 353-354[12]Superstiţiile populare din luna mart, 19 (1897), nr. 822;Ajunul Sf. Andrei, 20 (1897), nr. 847-848)[13]. În tipografia proprie de la Piatra-Neamţ a mai publicat în 1905, alături de cărţile despre care am vorbit până acum, Th. Dornescu în activitatea sa[14]. Se pare că a mai publicat în 1903, la Piatra-Neamţ, la Tipografia „Unirea”, Jocul „oina” şi regulamentul pentru concursuri generale[15].

În schimb, este puţin probabil să fi publicat la tipografia lui Nicolae Pandelescu din Giurgiu, în 1901, o culegere folclorică intitulată Mofturi; aceasta din două motive: Const. D. Gheorghiu avea propria sa tipografie, iar numele său adevărat nu este Constantin V. Gheorghiu[16] ci Constantin D. Gheorghiu!

II. Titlul                                                                                                                                                                                   

Subintitulat „Credinţe, superstiţii şi obiceiuri de ţară”, Calendarul femeilor superstiţioase se deschide cu o strofă populară despre iubire, aşezată chiar pe prima pagină, menită să atragă atenţia cititorului (sau cititoarelor?) prin mesaj şi monorimă : „Dragostea de unde-ncepe, / De la ochi de la sprâncene, / De la buze ruminele/ De la gâtul cu mărgele,/ Şi degete cu inele”. Aceste versuri pot fi privite ca un preambul asupra conţinutului, axat numai pe aspecte extrase din folclorul rural românesc. Precum se ştie, la românii din vechime folclorul a fost o componentă esenţială a vieţii acestora[17]. Descântecele, superstiţiile, ghicitorile, blestemele, urările, bocetele, cântecele de leagăn, proverbele şi zicătorile, strigăturile[18] (şi altele de tipul acesta), erau parte integrantă din viaţa ţăranului român, cu o fire muncitoare, „prea bigot în chestiuni de materie religioasă şi extrem de susceptibil întru a-şi asimila credinţe noui pe acest tărâm” (Const. D. Gheorgiu).

Încă de la început, editorul ne oferă explicaţia titlului acestui calendar: „femeile, şi cu deosebire acele orfane de oarecare educaţiune cărturărească, posed o credinţă cu mult mai tenace, mai îndărătnică şi mai neţărmuită în acest domeniu al necunoscutului, de cât bărbaţii. Ele au un fel de calendar propriu al lor, imprimat într-o fecundă imaginaţiune, pe care, prin ereditate, îl transmit copiilor lor”. Potrivit acestei afirmaţii, datinile şi superstiţiile culese în rândurile calendarului au fost receptate de la femei, acestea fiind singurele capabile să dea naştere şi să moştenească astfel de creaţii populare. Dacă la aceasta adăugăm şi faptul că în popor încă mai este răspândită ideea conform căreia femeile sunt mai credincioase decât bărbaţii, mai ales că „fondul tuturor superstiţiunilor e numai religios” (p. 4), înţelegem şi mai bine motivaţia alegerii acestui titlu, absolut firească, contrar impresiei de prim-moment.

Un alt aspect care se observă din credinţele şi datinele culese, priveşte arealul geografic de unde acestea au fost preluate. Astfel, superstiţiile au fost culese din aproape toate zonele ţării: Moldova (Iaşi, Suceava, Botoşani, Bacău), Muntenia (Prahova, Dâmboviţa, Vlaşca, Ialomiţa), Dobrogea, Transilvania, sau chiar de la românii din Macedonia. Deşi multe din credinţele populare menţiontate diferă de la o zonă la alta (cum e şi normal), este sugestiv faptul că acestea se întâlnesc în aproape tot spaţiul românesc, dovedind unitatea românilor şi în materie de receptare şi păstrare a acestor reminiscenţe ancestrale.

III. Conţinutul

Primele superstiţii prezentate sunt cele care se desfăşurau chiar din noaptea Anului Nou. Aşa cum am precizat, datinile şi credinţele populare sunt aşezate cronologic, începând cu prima zi a lunii ianuarie şi sfârşind cu superstiţiile din decembrie. În vechime, în Ajunul Sfântului Vasile, „pentru a cunoaşte cum are să-i meargă omului peste an, se ieau atâtea pahare pe câte suflete locuesc în casă, şi pune în ele apă ne începută, deopotrivă de multă, pe care o meneşte după pofta inimii; aceste pahare astfel umplute le aşează apoi pe o măsuţă sub icoane, ca să stee până a doua-zi, când apoi măsoară apa din fiecare pahar, şi în care se găseşte apa în spor, aceluia i se prevesteşte noroc şi an bun; iar dacă va găsi apa înpuţinată, atunci prevestire rea se arată. În alte părţi (comuna Hermeziu, jud. Iaşi), deduc prevestiri bune, dacă punând sub icoane un pahar aproape plin cu apă, îl găsesc, când se scoală a doua-zi, cu promoroacă (brumă)”- p. 5.Tot în noaptea Revelionului se fac vrăji, în special de către tinerele fete şi văduve, pentru a-şi cunoaşte ursitul sau norocul din noul an.

Perioada care începe în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), inclusiv sărbătoarea Botezului Domnului, abundă în practici dintre cele mai interesante. Astfel, în Ajunul Bobotezii se botează copii născuţi morţi, sau „perduţi”, care nu au apucat să fie botezaţi cât timp au fost în viaţă. Botezul acestora se face cu agheazmă de la şapte biserici, în şapte şipuşoare (astfel strânsă agheazma, aceasta trebuie amestecată, cu ea stropindu-se mormântul copilului. La acesta se foloseşte şi o bucăţică de pânză ca de trei coţi). În felul acesta copilul părăseşte starea deMoroi. Tot în Ajunul Bobotezei se face de ursită. Fetele trebuie să nu mănânce nimic până seara, apoi se închină Maicii Domnului, rugând-o să le arate ursitul. Sunt consemnate câteva descântece de acest gen, care se spun numai după ce s-a pus busuioc în vatra plină de jăratic, descântat cu un cuţit.

Cu agheasma mare (de la Bobotează) se pot tămădui bolile. Tot acum, „când esă preotul cu Iordanul, fetele s-aţin să vadă pe flăcăii cari vor trece; dacă printre dânşii va zări pe unul călare pe un cal alb, atunci de bună-seamă că se mărită câşlegele acele; iar  de nu vede cal alb, atunci numără flăcăii, şi de-s cu soţ tot e bine”.

Luna ianuarie este una dintre cele mai pline în superstiţii. La 16 ianuarie, de Lăutul Sf. Apostol Petru, femeile serbează atunci jumătate de iarnă. La 25 ianuarie sunt celebraţi Filipii, când femeile nu se spală pe cap şi nu se lipeşte vatra, „pentru că-i rău de lupi”.

În februarie, pricipalele credinţe sunt cele de la Sfântul Haralambie (10 faur), când se face o colivă din care se dă păsărilor să nu moară, dacă vor fi bolnave. Sfântul Haralambie este şi cel care fereşte lumea de ciumă. De Sfântul Vlasie se deschide gura păsărilor. Dacă femeile însărcinate nu vor serba pe Sfântul Vlasie, vor face copii schimonosiţi.

Luna martie este străbătută de concepţii şi superstiţii nu lipsite de interes. Astfel, încă de la 1 martie superstiţiile se ţes în jurul Babei Dochia. Pe 2 martie, de Sfântul Toader se tund vitele în frunte. Mamele care au copii trebuie să îi spele acum în scăldătoare cu pietricele şi flori de fân. Tot în martie este începutul Postului Mare. În sâmbăta lăsatului de sec la brânză se face pomenirea morţilor. După lăsatul secului de brânză are loc Spolocania, când se posteşte şi nu se face treabă. Pe 9 martie se pregătesc sfinţişorii iar pe 17 (de Alexii) ies şerpii şi jivinele în pădure. Blagoviştenia (Bunavestire) e pe 25 martie, iar Dragobetele se serbează mai mult în Oltenia (situaţia de la începutul secolului trecut). În joia patimilor, în judeţul Ilfov, pe cât se citesc cele 12 evanghelii, se aprinde un bulgăre de tămâie, fiind bun de păstrat pentru tunete, trăsnete şi …„copii speriaţi”!

Femeile se pot purta aspru cu bărbaţii de Ropotine (sărbătorite marţi după Paşti). Tot acum se opreşte orice fel de muncă. Joile după Paşti sunt Paparudele, care se obişnuiesc mai mult la ţigani. Scaloenul se serbează în Joia din săptămâna a patra după Paşti (mai cu seamă în Dobrogea). Acum fetele din sat fac chipul unui om mititel, din lut, îl pun într-un sicriu de papură şi-l dau pe Dunăre. De Izvorul Tămăduirii femeile fac din nou pască şi ouă roşii, pentru că urmează Paştile Blajinilor, iar în Săptămâna  Negrilor se ţine post negru (cine moare de la Înviere până la Ispas merge direct în Rai).

În Ajunul Sfântului Gheorghe, pe 22 aprilie, se ia mana vacilor. Marile sărbători populare care urmează după Sfântul Gheorghe sunt Drăgaica şi Sânzâienele (24 iunie), Circovii (17, 18, 19 iulie), când nu se piaptănă, Foca (22 iulie), Ilie Pălii (27 iulie), Probajnele (6 august), când indiferent de situaţie nu se ceartă cu nimeni. Urmează sărbătoarea Sfintei Cruci, vrăjile din noaptea Sfântului Andrei şi marile sărbători ale lunii decembrie. Cele din Ajunul Crăciunului (când cel care vede cerul deschis şi aude toaca are noroc şi sănătate) sau din zilele de Crăciun, au o importanţă sporită în raport cu celelalte. De exemplu, dacă la tăiatul porcului splina e mai groasă la unul din capete ori la mijloc, iarna va fi mai geroasă către început, mijloc sau sfârşitul ei, în funcţie de partea unde splina e mai proeminentă. Pe 22 decembrie se sărbătoreşte Sfânta Anastasia, care este izbăvitoare de otravă.

După datinile lunii decembrie sunt trecute toate credinţele din cursul fiecărei zile a săptămânii. Superstiţiile amintite în acest calendar sunt mult prea complexe şi variate pentru a le putea aminti pe toate. Am selectat o parte dintre ele, pentru a ne forma o imagine despre conţinutul său. În general, se observă că aceste datini şi credinţe populare se suprapun peste marile sărbători creştine. Cu toate acestea, aşa cum observa Ion Ghinoiu, „zilele lipsite din calendarul de sărbători au fost completate cu tradiţii populare legate de momentul calendaristic”[19]. O perspectivă generală asupra conţinutului acestui calendar a fost formulată în mod pertinent de Georgeta şi Nicolin Răduică: „combate religia şi superstiţiile” şi, prin el „este evidenţiată poezia tradiţională a obiceiurilor şi datinilor populare”[20].

IV. Concluzii

La 1907 preţul Calendarului femeilor superstiţioase nu depăşea 1 leu, ceea ce mă face să cred că era accesibil şi de interes major nu doar pentru femeile din Piatra-Neamţ, aşa cum am putea crede, ci deopotrivă pentru persoanele dornice să-şi cunoască folclorul propriei ţări. Faptul că ediţia din 1907 este o reeditare a altora mai vechi, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, îmi confirmă ideea că acest calendar trebuie să fi avut în rândurile publicului un impact nu lipsit de importanţă. De altfel, aşa cum am precizat, calendarele şi almanahurile se deosebesc de alte publicaţii tocmai prin faptul că sunt destinate tuturor categoriilor de cititori.

Au circulat în spaţiul românesc diverse calendare, de la cele literare şi istorice, până la cele adresate „bunului gospodar” (editat în 1845 de I. Ionescu, la Iaşi[21]). Din perspectiva conţinutului, Calendarul femeilor superstiţioase rămâne o lucrare extrem de interesantă, poate chiar unică, iar editorul acestuia un adevărat pasionat de folclor, pe care l-a consemnat cu minuţiozitate, întocmai ca Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca sau I.-Aurel Candrea[22].

 

Iulian Marcel CIUBOTARU,  revista Cronica- Iasi

 


[1] Sextil Puşcariu, Calendare şi almanahuri, în „Almanahul Graficei Române”, 1927, p. 33-43. Fragmente din acest studiu au fost republicate de curând în „Almanahul revistei Dacia literară”, I, 2008, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2008, pp. 5-9.
[2] Ibidem, p. 9.
[3] Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 182, Apud Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Paideia, 2009, p. 5.
[4] Mihai Sporiş, Mitologie românească. Calendarul popular, Prefaţă de Costea Marinoiu, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 2000, p. 7. Un succint, dar foarte interesant istoric al calendarului popular (românesc şi universal deopotrivă), la Cătălin Virgiliu Ene-Teodorescu,Catalogul calendarelor româneşti (1794-1947), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de ~ , Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2000, 131 pagini.
[5] Aşa cum afirmă, Const. D. Gheorghiu a publicat în Adevărul articole intitulate Calendarul femeilor superstiţioase, care mai apoi au format baza cărţii propriu-zise. Este cazul articolului tipărit în 1899, nr. 399 – cf. Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, II (1892-1904), coordonare şi cuvânt înainte de Adrian Fochi, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum, 2002, p. 198.
[6] Ioan Lupu, Nestor Camariano, Ovidiu Papadima, Bibliografia analitică a periodicelor româneşti, vol. I. 1790-1850, partea I, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1966.
[7] Calendarele (ca de altfel, toate publicaţiile) româneşti apărute înainte de domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost în totalitate cu litere chirilice, cu excepţia calendarelor lui Ştefan Neagoe – v. Mircea Tomescu, Calendare româneşti. 1733-1830. Studiu bibliografic, Bucureşti, Editura de stat didactică şi pedagogică, 1957, p. 100.
 
[8] Legendele Maicii Domnului. Studiu folkloristic, Bucureşti, 1904, p. 315; Idem, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, II, ediţie îngrijită şi întroducere de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 172.
[9] Cărţile populare în literatura românească. Epoca influenţei sud-slave, cuvânt înainte de Dan Zamfirescu, postfaţă de Mihai Moraru, Ediţie îngrijită de Alexandru Chiriacescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974, p. 100.
[10] Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri. 1731-1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 305.
[11] Bibliografie generală a etnografiei şi folclorului românesc, II, p. 155.
[12] Ibidem, I, (1800-1891), cuvînt înainte de M. Pop, Prefaţă de A. Fochi, Bucureşti, Editura  pentru Literatură,  1968, p. 211.
[13] Bibliografie generală a etnografiei şi folclorului românesc, II., p. 155.
[14] Ibidem, p. 170.
[15] Ibidem, p. 202.
[16] Ibidem, p. 285.
[17] Academia Republicii Populare Române, Istoria literaturii româneI, Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780), comitetul de redacţie: Al. Rosetti, Mihai Pop, I. Pervain, Al. Piru, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964, pp. 16-229.
[18] Despre toate acestea (şi altele), aşa cum s-au manifestat într-un sat din Bucovina, a se vedea admirabila monografie a Ilenei Creţan, Putna de altădată. Monografie etnografică şi folclorică, Prefaţă de Irina Nicolau, Postfaţă de Dragoş Cusiac, Editura Simetria, Bucureşti, 2000, 198 pagini.
[19] Ion Ghinoiu, Comoara satelor. Calendar popular, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 10.
[20] Georgeta şi Nicolin Răduică, op. cit., p. 305.
[21] Sextil Puşcariu, op. cit., p. 8.
[22] Portrete „mai sumare sau mai bogate de etnologi ca I. C. Chiţimia, Ion Pop-Reteganu, Ion Diaconu, Lucia Berdan, Elena Niculiţă-Voronca, Paul H. Stahl, Gheorghe I. Neagu, Ovid Densuşianu, Ovidiu Papadima, Ion Nejloveanu, George Muntean, Cornelia Călin-Bodea, Grigore Bostan, Ion Muşlea, Dumitru Stanciu, Alexandru Dima, Gheorghe C. Mihalcea, Constantin Eretescu, Dumitru Pop, Otilia Hedeşan, Petru Ursache, Ion Şerb, Petre V. Ştefănucă, S. Fl. Marian, Ştefania Cristescu-Golopeniţa, Hary Brauner, Ovidiu Bârlea, Gheorghe Vrabie, Grigore Botezat, Gh. Pavelescu” pot fi consultate în lucrarea lui Iordan Datcu, Cartea de etnologie. Studii şi articole, Craiova, Editura MIM, 2009 – v. recenzia acestei lucrări, realizată de Ion Filipciuc, Despre etnologie cu întreită mâhnire, în „Dacia literară”, anul XXII, (serie nouă), nr. 96. 3/2011, pp. 94-96.

 

Reclame