În subpămînta lui Urmuz

Schiţe şi nuvele aproape… futuriste nu e doar încă una dintre zecile şi zecile de ediţii Urmuz care au văzut lumina tiparului până în prezent (mai multe, poate, decât numărul paginilor urmuziene care s-au păstrat), ci de prima ediţie critică a bizarului autor transformat în mit avangardist autohton. Meritorie, dar (până în prezent) puţin co­mentată e recenta iniţiativă a Editurii Tra­cus Arte de a scoate pe piaţă o nouă co­lecţie – „Biblioteca avangardei“ –, co­or­do­nată de principalul nos­tru specialist în materie, pro­fesorul Ion Pop. Cu atât mai mult cu cât ea nu s-a limitat, până acum, la re­e­ditări aşa-zicând
muzeale, ci a propus câteva veritabile noutăţi în materie. Este cazul ineditului 
Epistolar avangardist (scrisori pri­mite de Geo Bogza de la prieteni avangardişti pre­cum Stephan Roll, Saşa Pană, Mary-Ange Pană, Ilarie Voronca, Colomba Voronca, grupul „Alge“), îngrijit de Mădălina Las­cu, ce „recidivează“ după dosarul epis­to­lar M. Blecher mai puţin cunoscut (2000, unde tânărul Bogza era „andrisantul“ pri­vilegiat al lui M. Blecher). E vorba, de asemenea, de nu mai puţin ineditul volum de Prezentări al lui Saşa Pană, cuprinzând recenzii şi „prezentări“ literare interbelice ale acestuia despre diverşi comilitoni. Şi, nu în ultimul rând, de noua ediţie a textelor lui Urmuz, asupra căreia mă voi opri în cele ce urmează.

Urmuz Marcel Iancu

Nu e doar încă una dintre zecile şi zecile de ediţii Urmuz care au văzut lumina tiparului până în prezent (mai multe, poate, decât numărul paginilor ur­mu­ziene care s-au păstrat), ci de prima ediţie critică a bizarului autor transformat în mit avangardist autohton. Ea i se da­to­rează, într-o măsură esenţială, tra­du­că­torului şi anticarului vienez Domenico Jacono care, aflat în cadrul unui program bursier al ICR pentru traducători străini de literatură română, a descoperit la Bi­blioteca Academiei Române, pe urmele unor investigaţii ale lui George Muntean publicate în nr. 3/1975 din revista Ma­nuscriptum, un alt set de manuscrise ale lui Urmuz decât cele care au stat la baza ediţiilor din 1931 şi 1970 îngrijite de Saşa Pană. Ele au fost achiziţionate de Bi­bli­otecă, prin mijlocirea lui Dinu Pillat, pe atunci cercetător la Academie, de la sora lui Urmuz, Eliza Vorvoreanu. În tot cazul, dacă facem abstracţie de numeroasele va­riante, de compoziţiile şi de caietele ur­muziene care s-au pierdut iremediabil, risipite pe la alte persoane din Bucureşti şi din ţară, trebuie să spunem că avem de-a face cu cel mai preţios fond ma­nuscris – şi, până la proba contrarie, sin­gurul disponibil – necesar întocmirii unei asemenea ediţii. Avem de-a face, mai pre­cis, cu sumarul unui caiet-manuscris pre­gătit de Urmuz pentru tipar ca volum, sub titlul – el însuşi semnificativ – de Schiţe şi nuvele aproape… futuriste. Desigur, des­pre respectivul caiet s-a discutat mai de mult, fiind consemnat mai pe larg în Post-scriptumul monografiei din 1970 a lui Nicolae Balotă. Recuperarea şi folosirea lui ca suport editorial este însă deosebit de importantă, întrucât precizează, între altele, ordinea textelor avută în vedere de către autor, fără a mai vorbi despre legitimitatea titlului ales chiar de acesta. Complet insolită e informaţia privind pu­blicarea schiţei După furtună nu – cum s-a crezut până acum – în paginile nu­mă­rului 84 alContimporanului, ci – ca şi Pâl­nia şi Stamate sau Ismail şi Turnavitu – în revista Cugetul românesc, dar într-un număr ulterior primelor două scrieri ur­muziene antume (nr. 6-7, iunie-iulie 1923). O copie manuscrisă a textului în speţă a fost recuperată din arhiva Ion Pillat (co-di­rector, în 1923, alături de Arghezi al amintitei pu­blicaţii), achiziţionată de BAR „prin 1953“. Nota bene, După furtună a fost indicată expres de către Urmuz ca primă piesă a su­marului, pe chiar pagina cu titlul „Schiţe şi nuvele aproape… futuriste“ în care se poziţiona, precaut şi ironic, în pro­xi­mi­tatea formulei avangardiste promovate de Marinetti & Co.

Având în vedere faptul că „schiţele şi nuvelele“ com­po­nente au suportat în timp nu­meroase alte intervenţii, în alte variante manuscrise, din partea autorului, înaintea publicării lor antume sau postume, editorii au preferat să se raporteze la ediţia Saşa Pană, ce cuprinde, în plus, câteva texte neincluse în res­pec­tivul caiet şi care completează mica „ope­ră a lui Urmuz“ (Puţină metafizică şi as­tro­nomie, Însemnări – ciorne răzleţe, pa­ginile de corespondenţă, fără a mai vorbi de „fabula orală“ Cronicari colportată de prietenul-actor Grigore Mărculescu). Pe lângă această „ediţie-reper“ (Ion Pop), au fost confruntate şi manuscrisele păstrate în arhiva Saşa Pană, alături, bineînţeles, de „princepsurile“ din Cugetul românesc. Dosarul biografic alcătuit în 1970 încheie sumarul ediţiei Lascu-Jacono-Pop, alături de câteva facsimile după manuscrisele ur­muziene. Nu are rost să intru suplimentar în detalii tehnice. Ar merita o atenţie specială şi substanţialul studiu introductiv al lui Ion Pop, care, pe lângă o evaluare tacticoasă a „descoperirii“, întreprinde o veritabilă panoramă a receptării şi editării lui Urmuz, cu un caracter cvasi-mo­no­grafic. De-a dreptul contagioasă e con­fe­siunea entuziastă din finalul cărţii a tra­du­cătorului Domenico Jacono, care, po­ves­tindu-şi experienţa revelatorie a „în­tâl­nirii“ cu manuscrisele urmuziene, nu face defel economie de superlative („unul din­tre cei mai mari scriitori români“, ame­n­dând, în trecere, traducerea germană a lui Oskar Pastior din 1976. Un (posibil) amen­dament, el însuşi… urmuzian: oare de ce, dacă tot îi acordăm credit lui Grigore Măr­culescu în privinţa autenticităţii „fabulei“ Cronicari, n-au fost incluse şi versurile ludice ale liceanului Demetru Dem. De­me­trescu-Buzău, reproduse de prietenul său George Ciprian în paginile sale me­mo­rialistice (în Măscărici şi mâzgălici, de pildă)?

În mod evident, cel mai relevant element al prezentei ediţii îl constituie variantele manuscrise păstrate. Studierea lor nu schimbă, ci confirmă şi consolidează „cu probe“ evaluări formulate cu multe de­cenii în urmă, dacă nu chiar de la în­ceputul receptării propriu-zise. Autorul „paginilor bizare“ a fost, fără doar şi poate, un laborios, un faber în bună tra­diţie clasică, justificând pe deplin (păs­trând proporţiile şi schimbând ce e de schimbat) comparaţiile cu Flaubert şi „chi­nurile“ sale stilistice. Efortul lucrului pe text de la o variantă la alta e reconstituit de către editori prin intermediul notelor de subsol, unde sunt urmărite traseele se­mantice ale căutării „cuvântului ce ex­primă adevărul“. Iese astfel în evidenţă inclusiv cultura livrescă a lui Urmuz, fără a mai vorbi despre mersul sinuos al „gân­dirii sale producătoare“. Cu aceste cons­tatări, Ion Pop are totuşi dreptate să con­sidere că o asemenea atitudine scripturală nu e suficientă pentru a-l situa pe „bi­za­rul“ autor în afara avangardei, ci într-un limb al ei.

 

Până la eventuala – dar, vai, im­probabila – recuperare a caie­telor de „cu­getări“ (foarte in­co­recte politic, se pa­re…), ma­nus­crisele de faţă, atâtea câte sunt, oferă un câmp de investigaţii pasionant pentru iubitorii criticii genetice, aflaţi în căutarea cifrului secret al minţii unui scriitor enigmatic, proiectat, prin enigma ciudatei sale vieţi, în mit. De­o­camdată, suntem nevoiţi să ne mulţumim cu re­la­tivitatea, aproximarea şi lacunarul, după cum o recunoaşte (inevitabil) şi Ion Pop: „Descinderea în acest spaţiu al tra­va­liului laborios, trudnic, mereu nesigur de rezultatele sale, dar urmărindu-le cu o evidentă obstinaţie, e ilustrată ex­pre­siv de manuscrisele descoperite până la această dată, care oferă un număr de mostre semnificative – doar o parte, de­sigur, din acel «lădoi de un metru cub» de a cărui definitivă pierdere avem des­tule motive să ne temem. Ceea ce s-ar pu­tea numi, la această oră, o primă «ediţie critică» Urmuz stă, aşadar, inevitabil sub semnul relativităţii – poa­te că viitorul va propune şi alte aproxi­mări ale acestui insolit discurs literar-antiliterar. E, totuşi, un pas înainte care va putea conduce – se poate spera – că­tre lecturi şi mai aplicate şi mai com­prehensive ale paginilor bizare după ce câteva trepte în «subpământa» lor au fost coborâte“.

Fapt este că, într-o lume devenită, ea în­săşi, tot mai urmuziană, personalitatea li­terară a autorului Fuchsiadei nu încetează să intrige şi să atragă, indiferent câte trep­te din „subpământa“ lor rămân, încă, de coborât… //

 Paul Cernat  Revista 22, Nr. 29 / 17-23 iulie 2012