Viaţa Sfântului Daniil Sihastrul

Situată în inima frumoasei Bucovina, într-o poieniţă sus pe creste, la o altitudine de 1100 metri, Mănăstirea Sfântul Daniil Sihastrul este închinată cuviosului Daniil Sihastrul, duhovnicul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. 

Viaţa Sfântului Daniil, numit Sihastrul pentru că şi-a desăvârşit credinţa în sihăstria codrilor Bucovinei, este strâns legată de cea a marelui domnitor al acelor vremuri, Ştefan cel Mare. Despre vieţuirea Sfântului Daniil însă se cunosc destul de puţine lucruri, poate şi din cauza firii retrase şi discrete a sihastrului. Pentru sfânt, smerenia a însemnat şi retragerea din calea măririlor lumeşti. Sfântul Daniil Sihastrul s-a retras din lume la fel de blând şi înţelept cum a trăit, lăsându-ne ca amintire nu trăsăturile sale pământeşti, ci spiritul său, ca un îndemn la cumpătare şi bună chibzuinţă. Viaţa sa a fost aspră şi dură, precum piatra chiliilor în care s-a ascuns din calea lumii. 

Sfântul Daniil Sihastrul s-a născut într-o casă de ţărani, într-un sat care aparţinea de Episcopia din Rădăuţi. Cunoscând mai mulţi călugări, s-a hotărât el însuşi să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi astfel, tânărul Dumitru, cum se numea din botez, a primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, la mănăstirea-catedrală din Rădăuţi, primind, potrivit rânduielilor monahale, numele de David. A trăit în preajma acestui sfânt lăcaş de închinare, cu hramul Sfântul Nicolae, ctitoria lui Bogdan Vodă Întemeietorul. Aici a învăţat carte, a deprins pravila vieţii călugăreşti şi a lucrat in gospodăria mănăstirii, alături de ceilalţi vieţuitori. Dorind o viaţă cu adevărat “pustnicească”, departe de lume şi de frământările ei, tânărul monah părăseşte Episcopia de Rădăuţi şi se retrage la schitul Sfântul Lavrentie, în hotarul satului Laura (înglobat acum în comuna Vicovul de Sus, jud. Suceava), numit aşa după “lavra” de călugări care fuseseră odată în acele locuri. A dus acum o viaţă şi mai aspră, de post şi rugăciune împreunate cu munca în gospodăria schitului. Aici a îmbrăcat “schima cea mare”, adică ultima treaptă a călugăriei, primind un nume nou, cel de Daniil. Noul ieroschimonah Daniil s-a retras apoi într-un loc tăinuit, înspre munte, pe malul pârâului Viteul, azi în satul Putna. Acolo a găsit o stanca, unde, după spusele tradiţiei, a dăltuit cu multa osteneala un paraclis, la care se mai vede şi azi pridvorul, naosul si altarul, iar dedesubt o încăpere, săpata tot în piatră, care îi slujea drept chilie, după ostenelile zilei. Astfel, în inima pădurilor în care s-a îndepărtat, părintele Daniil a găsit loc prielnic de rugăciune şi cugetare spre cele dumnezeieşti. Singurătatea locului era cu siguranţă îndulcita de atmosfera specifică secularilor codri, adăpost şi izvor de spiritualitate.

Vestea despre acest evlavios sihastru s-a răspândit curând, mai ales în satele din părţile de nord ale Moldovei. Era căutat de mulţime de credincioşi, cărora le citea rugăciuni pentru izbăvirea de boli şi suferinţe. A auzit despre el şi tânărul Ştefan, feciorul lui Bogdan al II-lea, cel ucis la Reuseni, din porunca fratelui său Petru Aron, în octombrie 1451. Se spune că tânărul Ştefan, scăpat atunci ca prin minune, şi-a găsit adăpost tocmai în chilia sihastrului Daniil, care l-a întărit şi încurajat. Şi tot atunci, cuviosul Daniil ar fi prezis tânărului copleşit de durere şi deznădejde, că nu peste multă vreme va urca pe tronul tatălui său, Bogdan II si al bunicului său, Alexandru cel Bun. Şi cuvântul sihastrului s-a împlinit, în aprilie 1457, când vrednicul de pomenire mitropolitul Teoctist “l-a pomăzuit spre domnie” pe Ştefan cel Mare, “la locul ce sa chiama Direptatea”, cum scria bătrânul cronicar Grigorie Ureche.

Ajuns pe tronul Moldovei, Ştefan Vodă l-a cercetat pe sihastrul Daniil şi în anii lui de domnie, atât în vremuri de pace, cât şi în vremuri de cumpăna pentru tară. Tot tradiţia spune ca el l-ar fi îndemnat pe domn să ridice mănăstirea Putna, în apropiere de chilia în care trăia. Noua mănăstire a fost sfinţită la 10 septembrie 1470, de mitropolitul tarii, Teoctist, de episcopul Tarasie de la Roman, înconjuraţi de un ales sobor de arhimandriţi, ieromonahi şi preoţi de mir. Mai târziu, biserica mănăstirii a devenit gropniţa lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale. Tot tradiţia ne spune că domnitorul şi ierarhii ţării aveau de gând să rânduiască în slujba de egumen pe Daniil, dar el n-a primit, ci a rămas pe mai departe la chilia lui, continuând să fie cercetat de tot mai mulţi credincioşi. Între timp, a murit mitropolitul Teoctist al Moldovei, la 18 noiembrie 1478. Şi de data aceasta, domnul şi boierii din Sfatul ţării s-au gândit să ridice la aceasta înaltă vrednicie tot pe sihastrul Daniil. Auzind de aceasta, el şi-a părăsit chilia şi s-a îndreptat spre locuri mai retrase, oprindu-se undeva pe apa râului Voroneţ (numit si Corbul), unde şi-a făcut o noua chilie sub stanca numită Şoimul.

Împovarat de ani, a început aici o nouă perioadă a vieţii lui. Ca şi la Radauţi sau în chilia lui de la Viteul, el priveghea şi se ruga fără încetare, povăţuind pe toţi aceia care se îndreptau spre chilia lui de sihastru. A pregătit şi aici ucenici în ale călugăriei, între care şi pe Grigorie Roşca, viitor egumen la Probota, apoi mitropolit al Moldovei şi nou ctitor la Voroneţ.

Între cei care se îndreptau si acum spre chilia lui, spre a-i cere cuvânt de învăţătură şi de mângâiere, s-a numărat din nou Ştefan cel Mare. În vara anului 1476, a intrat în Moldova o puternică şi pustiitoare armată turcească, comandată de însuşi sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. În lupta de la Valea Albă-Razboieni, din ţinutul Neamţului, din 26 iulie 1476, oastea lui Ştefan cel Mare a fost înfrântă, iar domnul, cu puţini oşteni s-a retras în nordul ţării, din faţa invadatorilor. În aceste împrejurări dramatice, domnitorul îl caută din nou pe Daniil şi-i cere cuvânt de încurajare, în acele ceasuri de restrişte pentru ţara Moldovei. Întâlnirea lor este descrisa în cuvinte emoţionante de cronicarul Ion Neculce, în lucrarea sa, O samă de cuvinte, pe baza mărturiilor culese de el însuşi din tradiţia păstrata pe atunci în popor:

“Iară Ştefan Vodă, mergând de la Cetatea Niamţului în sus pre Moldova, au marsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului sa-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară pană s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chiemat în chilie pre Ştefan Vodă. Şi s-au ispoveduit Ştefan Vodă la dansul. Şi au întrebat Ştefan vodă pre sihastru ce va mai face, ca nu poate să să mai bată cu turcii; închin-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o inchine, că razboiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii. Decii au şi purces Ştefan Vodă în sus pe la Cernauţi şi pre la Hotin şi au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Şi au pruces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Niamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan Vodă au început a-i goni în urma şi a-i bate, pană i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-sa înapoi Ştefan Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghe”. 

Nu ştim când a trecut Cuviosul Daniil la cele veşnice. A fost îngropat în partea sudică a pronaosului bisericii de la Voroneţ. Pe mormântul său a fost aşezata o lespede de gresie, pe care se află o inscripţie în limba slavonă: “Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil”, fără nici o lămurire cu privire la data mutării sale la Domnul. Tot tradiţia spune că, la înmormântarea lui ar fi luat parte şi domnitorul Ştefan cel Mare, care a rânduit să i se aşeze pe mormânt acea piatră funerară. În mănăstirea Putna se păstrează până azi un deget arătător, imbricat în ferecătură de argint şi împodobit cu mărgăritare, din 1749, care, după tradiţie, ar fi al Cuviosului Daniil; cu acest deget ar fi arătat lui Ştefan cel Mare locul potrivit pentru zidirea mănăstirii Putna.

După adormirea sa întru Domnul, la mormântul lui au venit mulţi credincioşi spre a se ruga aici şi a cere vindecarea de boli şi neputinţe. Încă din timpul vieţii, poporul care îi cunoştea viaţa şi faptele minunate, l-a cinstit ca “sfânt”, iar după moarte aceasta cinstire a sporit şi mai mult. O hotărâre sinodală de canonizare s-a luat abia la 20 iulie 1992, rânduindu-se ca el să fie prăznuit pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române în fiecare an la 18 decembrie.

Cu rugăciunile Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastrul numit şi cel Nou, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

sursa: Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, “Sfinţi daco-români şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iaşi, 1994.  sfdaniilsihastrul

Reclame