Constantin Enianu – Pedagogia, spre unde?

     Se dedică lui Adrian Erbiceanu

Pentru a plasa problema educaţiei în contemporaneitate credem că e necesară o postdicţie, o reconstituire recurentă, de la efect la cauză, în diacronia obiectivă a faptelor care au dus la conceptistica educaţiei.
Jan Amos Comenius (Komenský)(1592-1670), gânditor umanist şi mare pedagog ceh, din perspectiva conformării acţiunii educative cu natura, însuşirea gradată şi conştientă a datelor senzualist-intuitive, ajunge la întemeierea unei concepţii pedagogice. El a înţeles procesul instructiv-educativ ca un sistem de trepte, potrivit treptelor de dezvoltare a omului. Comenius elaborează un sistem general, pentru întregul popor, în patru trepte, pentru fiecare grupă de şase ani de viaţă, până la 24 de ani şi anume : şcoala maternă, şcoala elementară, gimnaziul şi învăţământul academic. Tot el a introdus învăţământul colectiv pe clase şi a stabilit sistemul de predare pe lecţii, cu orare şi planuri zilnice, lunare şi anuale. În concluzie, Comenius este fondatorul pedagogiei moderne şi chiar al pedagogiei ca disciplină de-sine-stătătoare.
Revenind la zilele noastre, problemele educaţiei sunt înmănuncheate în pedagogie, având ca obiect de studiu, după concept, educaţia copiilor, dar prin extensia termenului, este valabil şi pentru educaţia celor maturi, andragogica. De la didactica lui Comenius, pedagogia se dezvoltă ca o ştiinţă a învăţământului informaţional (instructiv), a învăţământului educaţional (educaţiei pentru formarea multilaterală a personalităţii) şi a învăţământului formaţional (orientat spre cultivarea multilaterală a capacităţilor şi disponibilităţilor fizice, morale, intelectuale,voliţionale ale tinerilor şi spre realizarea profilului lor profesional). Pedagogia are următoarele ramuri : antropologia filozofico-pedagogică, axiologia pedagogică, psihologia pedagogică, sociologia pedagogică şi biologia pedagogică. O ramură care studiază determinismul social al fenomenelor educaţionale concepute ca proces de formare a omului în, prin şi pentru societate poartă denumirea generică de pedagogie socială. În lucrările de specialitate pot fi întâlniţi termenii „sociologia educaţiei“ şi „pedagogia sociologică“(sociopedagogia), cu conţinut asemănător celui de pedagogie socială, dar neidentic. Noţiunea de pedagogie socială a apărut ca expresie a reacţiei care a avut loc la sfârşitul sec. 19 împotriva pedagogiei individualiste. Puţin mai târziu a apărut noţiunea de „sociologia educaţiei“, definit şi răspândit de sociologul francez Emile Durkheim, întemeietorul Şcolii franceze de sociologie, care socoteşte educaţia o „socializare metodică a tinerei generaţii“, iar sociologia educaţiei, o ramură a sociologiei. El consideră pedagogia ca nefiind o ştiinţă pură, ci una practică, având strânse relaţii cu sociologia şi psihologia. „Pedagogia sociologică“ studiază fenomenul educativ ca fenomen specific de formare conştientă a omului, conform unui scop (model) propus de o societate dată, ea fiind o disciplină pedagogică de ramură. Sociopedagogia a fost propusă în anul 1914 de pedagogul Georges Rouma.
Pedagogia mai cuprinde didactica generală şi specială, care se ocupă cu următoarele probleme : învăţământul şi sarcinile lui, conţinutul învăţământului, principiile învăţământului, formele de învăţământ, metodele şi mijloacele de învăţământ, studiul individual al elevilor, învăţătorul (profesorul), şcoala şi cadrul material al desfăşurării procesului instructiv-educativ. O componentă a pedagogiei o constituie şi teoria educaţiei, care studiază în primul rînd educaţia intelectuală, morală, estetică, tehnico-profesională şi fizică. O ramură importantă a pedagogiei moderne este şi studiul politicii şcolare, care se ocupă cu organizarea şcolii şi planificarea învăţământului în conformitate cu nevoile societăţii (reformele curriculare).
Pedagogia s-a diversificat în pedagogie teoretică şi pedagogie practică (aplicată), în pedagogie generală şi profesională, apoi în pedagogia vârstelor, a familiei şi a grădiniţelor de copii preşcolari, pedagogia şcolară, pedagogia învăţământului superior şi pedagogia adulţilor. În pedagogie se deosebesc mai multe direcţii de cercetare : psihologică, experimentală, obiectuală, sociologică, comparată, a culturii şi specială (privitoare la copiii deficienţi). Unii autori consideră tot ca pedagogii speciale pedagogia sociologică şi pedagogia cibernetică.
După această prezentare istorico-teoretică in nuce asupra pedagogiei, problema educaţiei în contemporaneitate nu o poate constitui decât recurgerea de facto şi de iure la aplicarea acestei ştiinţe în cadrele instituţionale ale sistemului social în care trăim. Eşecurile în domeniul didactico-pedagogic descind din celelalte domenii sau structuri sociale, care, la rândul lor, ajung cum ajung tocmai dintr-o proastă „gestionare“ didactico-pedagogică . De aici cercul se închide şi… este vicios. Pentru ca cercul să fie virtuos, trebuie avut în vedere că omul este o fiinţă educaţională, într-un cadru eficient de competenţă şi probitate profesionale, formarea şi dezvoltarea lui fiind de neconceput în afara societăţii, culturii şi istoriei.