Fascinaţia lecturii – O poveste dintr-un veac romantic

Când citeşti cărţile lui Boris Crăciun îţi dai imediat seama că scriitorul este unul dintre oamenii luminaţi şi puternici în spirit, cu o pasiune  devorantă pentru istorie, acordând cunoaşterii trecutului sens şi semnificaţie. Îşi scrie cărţile cu o temeinicie rezultată dintr-o acribioasă documentare şi cu o plăcere care nu poate să-i vină decât dintr-o iluminare a ideii că literatura istorică poate valoriza cel puţin sugestia: omul actual ar fi o fiinţă absolut dezorientată şi rătăcitoare dacă nu-şi află trecutul, strămoşii, identitatea, iluştrii înaintaşi. Scrisul lui este ca o ameţitoare aluvionare de întâmplări, când provocatoare, când seducătoare şi suculentă în mustul şi imaginile epocilor de altădată. Cu stilu-i alert şi percutant şi cu o structură lirico-epică frapantă pătrunde în istoria Moldovei pentru a o readuce în actualitate spre neuitare, statornicie şi iubire. Istoria nu e o zeiţă nepătată, cum se spune, în labirintul ei secolele s-au strecurat uneori cu fapte infame, la care chiar gândul însuşi se transformă într-o vibraţie disperată, alteori cu lumini dătătoare de vitalitate şi frumos.

Noua sa carte Prinţesa de la Iaşi (Ed. Porţile Orientului, 2012) ar fi a 40-a, în acest impresionant număr intrând romanele istorice, teatrul istoric, reportaje şi anchete, monografii, albume şi cărţi ilustrate, dicţionare, volume pe teme biblice nemaipunând la socoteală cărţile repovestite pentru copii din literatura română şi universală şi numeroasele ediţii îngrijite în volume şi antologii şcolare. Unui scriitor extrem de prolific i s-ar putea pune la îndoială calitatea operei, în primul rând din motivul că timpul, neîngăduindu-i o decantare necesară, revenire şi rescriere a textului, ar acţiona defavorabil asupra discursului. În cazul lui Boris Crăciun, critica literară nu remarcă aşa ceva, dimpotrivă, reţine talentul prozatorului, avid mai ales de teme istorice, relevante în pagini de ficţiune originale, în scene vizualizate de reînviere a istoriei, prezente fiind personaje ilustre ca Burebista, Ştefan cel Mare, Al. I. Cuza, Carol I, regina Elisabeta şi evenimente ca Războiul de independenţă sau trecutul zbuciumat al Basarabiei. Despre ştiinţa dozării faptelor, despre zestrea narativă cu ţeserea intrigii specific româneşti sau despre cunoaştere în detaliu a epocii, de aici lectura agreabilă şi instructivă, au scris, între alţii, Aurel Leon, Radu G. Ţeposu, Virgil Cuţitaru, Constantin Coroiu, Mihai Dinu Gheorghiu, Ion Rotaru, Ioan Holban, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi.

Romanul vizual Prinţesa de la Iaşi sau Văpaia ochilor violeţi, un „romanţ de iubire în miez de veac XIX”, îţi oferă o lectură prin ea însăşi o aventură care intrigă şi fascinează. Cititorul se reculege într-o linişte adâncă ca apoi să penetreze geometria discursului, o face însă cu bucuria neascunsă a unei întoarceri în timp. Îşi construieşte mai multe variante mentale pentru ca cel puţin una dintre ele să corespundă, din punct de vedere al receptării, actului de cunoaştere a trecutului. Dacă lectura nu tulbură şi nu intrigă, atunci se apelează la fel de fel de trucuri ca să se ajungă mai repede la final, precum în unele filme comice care nu stârnesc râsul. Dar romanul lui Boris Crăciun înseamnă emoţia însăşi a scrisului, rezultată din înfiorarea cu care se derulează filmul întâmplărilor, din aventurile îmbrăcate în strălucirea veşmântului epocii cu caracteristicile ei. Asistăm la un fel de invenţie-imaginar care ţine de fenomenul paranormalului. O distinsă muzeografă, pe nume Ana, cu mare apetit pentru istoria învolburată a Iaşului şi a Moldovei, acceptă teleportarea pentru că la capătul tunelului timpului vrea să o întâlnească personal pe La belle princesse moldave. Căzută într-un somn adânc, Ana este antrenată într-o călătorie neobişnuită, ajunsă exact în trecutul veac moldav XIX. Venită vremelnic din viitor, cunoaşte acum la sursă drama sentimentală a Mariei, alintată Marghioliţa, frumoasa Moldovei, cu chipul desăvârşit, cea care întruchipează toate graţiile din mitologie – corp, talie, educaţie, spirit, cultură, armonie, farmec, cu aspiraţii la treapta cea mai înaltă a ursitei, încât „principii şi regii ar fi onoraţi să facă din ea o soţie”. Această poveste dintr-un veac romantic cu întâmplări extraordinare nu este însă decât pretextul reconstituirii unei lumi arhaice fascinante în care trăia prinţesa Maria Marghioliţa, de două ori Sturza şi apoi Roznovanu, preafrumoasa şi rafinata care a lăsat în veac legende şi istorii palpitante. Autorul cărţii urmăreşte, în paralel, să recompună un personaj complex, emancipat, doritor de libertate feminină, în limitele decenţei, într-un spaţiu şi timp al umilirii femeii. Romanul este construit „într-un design novator, care adaugă la arta cuvântului ferestre iconografice colate, în consens cu spectacolul mediatic actual”.

Boris Crăciun este scriitorul care ştie să-şi folosească mijloacele epice „încât să nu rişte sentimentalismul gratuit, rămânând astfel detaşat de fapte, dar cald şi stăpân pe expresie, pe linia bunei tradiţii de povestitor moldovean” (Aurel Leon), este pasionatul şi creatorul de literatură istorică, publicistul cu o vastă experienţă, profesionist al reportajului radiofonic, editor înzestrat, veşnic îndrăgostit de Iaşi şi de meleagurile natale. De la primul său roman Porţile Orientului (1980) şi până la Prinţesa de la Iaşi (2012) se interpune un timp al realizărilor scriitoriceşti remarcabile, se petrece o viaţă dedicată faptelor de spirit în cetatea Moldovei, în care încă mai doarme o linişte ca dedemult, pe alocuri încă mai pluteşte un parfum de veac ruginit. Aici, la Iaşi, istoria se ascunde de după fiecare colţ de stradă, dar ochiul format al scriitorului reţine ceva din forma şi vibraţia pietrelor, din vocea înfundată a clădirilor vechi, deşi „timpul fantomelor a trecut şi trecutul uneori e mai bun decât prezentul…”. Poveştile de viaţă, de dragoste, de moarte se repetă de când e lumea, dar momentele cu valoare de simbol, destinele alese şi făpturile nobile merită a fi zugrăvite în cuvinte. Boris Crăciun, narator în spirit clasic, o face cu o nesfârşită plăcere confesivă.

Nicolae BUSUIOC  revista Cronica Iasi