Rodica Zafiu – Stilistica plagiatului

   Cazul de plagiat făcut public în ultima vreme, cu textele puse la dispoziţia cititorilor pe site-ul ziarului Gândul, ne permite să confruntăm sistematic textul-sursă (Dumitru Diaconu, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate, All Beck, 1999) cu textul-ţintă (Victor Ponta, Curtea penală internaţională, teză de doctorat, 2003) şi să evaluăm tehnicile şi strategiile preluării masive de fraze şi paragrafe. Trebuie spus de la început că, în cazul dat, o măsură educativă sau reparatorie – obligaţia de a reface paginile scrise, punând între ghilimele secvenţele preluate, cu indicarea exactă a sursei –, ar produce un efect catastrofal: zecile de ghilimele nu ar transforma textul într-o lucrare ştiinţifică, ci într-o ciudăţenie, într-o succesiune de lungi citate preluate dintr-o singură sursă, întinse pe pagini în şir, cuprinzând mai multe paragrafe identice, juxtapuse fără comentariu, fără evaluare şi punere în ramă. Fiind vorba de o cât se poate de evidentă copiere, dovedită irevocabil de cantitatea de text succesiv identic (ba chiar şi de preluarea structurării capitolelor), se pune cel mult întrebarea ce anume diferă de la un text la celălalt şi cum se pot interpreta minimele deosebiri. 

Uneori, elevii sau studenţii încearcă să copieze creator, acoperindu-şi urmele: segmentarea frazei, reducerea drastică a adjectivelor, înlocuirea prin sinonime sunt procedee care pot transforma un text până la a-l face greu de recunoscut. Nu pare să fie vorba de aşa ceva în cazul nostru, pentru că paragrafe întregi sunt lăsate ca atare, absolut identice, în succesiunea lor şi cu începutul (care atrage de obicei atenţia) foarte vizibil. Uşoarele modificări par a fi doar rezultatul unei revizii stilistice (imperfecte, mai ales în privinţa punctuaţiei). Aceasta s-ar fi putut petrece chiar în momentul redactării textului (într-o copiere „manuală”, cu cartea în faţă) sau ulterior (în cazul unei preluări mecanice, cu copy and paste). Ipoteza unei preluări manuale ar explica unele mici diferenţe prin dificultatea de a copia absolut exact un text; filologia se ocupă de multă vreme de stabilirea filiaţiilor textuale prin identificarea greşelilor tipice sau a modificărilor introduse de copist sub influenţa particularităţilor sale lingvistice. 

În treacăt fie zis, nici textul-sursă nu respectă rigorile scrisului ştiinţific, stilul său fiind mai curând jurnalistic: conţine foarte multe informaţii fără a preciza de unde sunt preluate şi doar câteva citate – puse între ghilimele, e drept, dar fără indicarea exactă a sursei. Din loc în loc, textul ţintă încearcă să devină mai solemn-juridic, prin substituţii lexicale: prepoziţia pentru e înlocuită cu în vederea,în anexă cu în cadrul anexei, de cu de către, cum cauzal cu pentru că, evident cu în mod evident, pronumele ea cu aceasta. Exprimarea datelor e amplificată prin termenul generic: în 1928 devine în anul 1928, din 1949 – din anul 1949, la 1 septembrie – la data de 1 septembrie, la 16 noiembrie – la data de 16 noiembrie.Cele câteva substituţii sinonimice par să vizeze tot accentuarea stilului oficial şi reducerea colocvialităţii: a căpăta e înlocuit cu a dobândisă se facă cu să se realizezehotărârile erau luate devine hotărârile erau adoptate, au trebuit 32 de zile – au fost necesare 32 de zile. Uneori, se schimbă şi timpurile verbului, prezentul fiind înlocuit cu trecutul, iar trecutul – cu un viitor narativ. „Oficializarea” stilului poate produce construcţii greoaie, cu greşeli de punctuaţie: de exemplu, secvenţa să declare că devine să declare faptul, că. De altfel, revizia e imperfectă, păstrându-se destule greşeli ale originalului: e preluat supărătorul şiparazitar („prin care sunt sancţionate faptele ilicite cele mai grave apreciate ca şicrime internaţionale”); în ciuda reducerii (binevenite) a posesivului săi, pleonastic în context, e păstrată o greşeală de ortografie: „acceptarea de către un stat de a remite pe proprii săi cetăţeni”. În procesul copierii se mai adaugă câteva elemente de legătură între fraze şi paragrafe: conectori – astfel, prin urmare – şi inserţii metalingvistice: aşa cum menţionam mai sus, aşa cum vom nota în continuare. 

Pentru a înţelege mai bine operaţia de „transformare” (care elimină ipoteza/scuza că pasajul ar fi fost destinat punerii între ghilimele, dispărute în mod misterios), am notat în paranteze, în pasajul de mai jos, toate modificările: „Pe parcursultimpurilor [timpului], [se adaugă: aşa cum vom vedea] două mari probleme –evident [în mod evident], conexe – au condiţionat [vor condiţiona] evoluţia şi acceptarea justiţiei penale internaţionale: pe de o parte, necesitatea de a defini cu exactitate crimele internaţionale ce urmau a fi supuse jurisdicţiei Curţii, iar pe de altă parte, o corectă delimitare a prerogativelor statelor în această materie, de prerogativele pe care urma să le capete [dobândească] jurisdicţia penală internaţională. Ambele probleme au pricinuit [vor pricinui], desigur, vii dezbateri, exprimându-se puncte de vedere dintre cele mai contradictorii. Era necesar [Va fi necesar] să se stabilească, deci, cu exactitate, în mod preliminar, ce anume[anume dispare] fapte urmau să fie [vor fi] judecate de către un eventual tribunal internaţional, multă vreme această discuţie fiind subordonată distincţiei între infracţiunile «politice» şi infracţiunile de drept comun”.

Un alt citat poate ilustra raportul dintre minimele modificări (se adaugă 6 virgule) şi maxima fidelitate lirică: „Chiar dacă acest statut îşi are limitele sale, el fiind supus oricând unor serioase critici, totuşi un vis[,] de peste un secol[,] al justiţiei internaţionale[,] de creare a unei instanţe penale internaţionale permanente[,] devenea realitate: se înfiinţa în sfârşit la Roma[,] în pragul dintre milenii[,] o instanţă penală permanentă – Curtea Penală Internaţională”. După pagini de preluare, autorul textului-copie simte în sfârşit nevoia să se distanţeze de subiectivitatea textului-sursă, punând între ghilimele (desigur, fără indicarea sursei) interogaţia lirică din final: „Ora astrală a justiţiei universale. A bătut oare?”.

Poate cineva să creadă sincer că adăugarea unor virgule, câteva substituţii sinonimice şi câteva schimbări ale timpului verbelor ar face din aceste pagini o rescriere originală, şi nu un exemplu de plagiat? Chiar dacă practica copiatului, îndelung exersată în şcoală, ar duce la asemenea confuzii, rămâne valabil un principiu: atunci când cineva îşi asumă prin scris apartenenţa la o comunitate ştiinţifică, nu-i este îngăduit să ignore legile acesteia.   

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007), 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia „Viaţa cuvintelor”, 2010).

dilemaveche.ro

 

Reclame

Un gând despre „Rodica Zafiu – Stilistica plagiatului

  1. În concluzie, se pare că cel care a „copiat”, a reuşit să îmbunătăţească textul original, atât sub aspect gramatical cât şi stilistic. Presupun că pe alocuri a introdus şi puncte de vedere proprii, îmbunătăţind fondul problemei tratate.
    Pe de altă parte, preluând punctele de vedere expuse în lucrarea originală, aşa numitul copiator, a arătat lumii că este de acord, că împărtăşeşte şi că susţine acele puncte de vedere! Dovada a făcut-o prin propria-i lucrare, susţinută în faţa unei comisii care i-a verificat-o şi apreciat-o ca fiind o foarte bună teză de doctorat, în condiţiile în care ei – membrii comisiei – cunoşteau foarte bine şi lucrarea originală! Nu cumva autorul acesteia a fost membru al acelei comisii?!
    Poate fi catalogat ca fiind plagiator elevul sau studentul care a însuşit o definiţie, o formulă matematică ori chimică, o structură a unei molecule anume etc, pe care le foloseşte identic într-o lucrare proprie?! ABSURD!
    Este plagiator cetăţeanul care foloseşte cuvintele din DEX exact ca acolo?! ABSURD!
    Este plagiator care foloseşte regionalismele înscrise în scrierile lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, Anton Bacalbaşa… ?! ABSURD!
    În materie de drept sunt situaţii în care oricine ar exprima oral sau în scris anumite principii, structuri ale unor instituţii de drept public, privat, internaţiopnal etc, nu le poate denumi şi caracteriza decât aşa cum au foste elaborate de un specialist ori de un colectiv de specialişti în domeniu. Asta presupune plagiat?! ABSURD!
    În exemplele de mai sus, este vorba de elemente, dacă vreţi, care au intrat în zestrea universală şi, drept urmare, se pot folosi ca atare, de oricine, fără ca vreo persoană să poată fi suspectată de plagiat. În cazul luat în discuţie, cum bine arată autoarea materialului, dacă se păstra o anumită regulă generală…, „zecile de ghilimele ar transforma textul într-o ciudăţenie”! Şi cu asta ce-am făcut? (E caz de plagiat, la întrebarea aceasta?!). Tocmai de aceea, presupun, nu s-a respectat regula în cauză, dar s-a menţionat în bibliografie, foarte precis, titlul lucrării şi al autorului. Era copiatorul interesat să indice lucrarea copiată?!
    Aici nu este vorba de o creaţie proprie. Nu este o poezie, nu este un text literar preluat dintr-un roman, o piesă de teatru, o schiţă etc, nu este inspiraţia unui anume om, creatorul de literatură. Despre „Curtea penală internaţională” nu se poate scrie decât aşa cum toţi specialiştii vorbesc! Într-o singură structură. Într-o singură înfăţişare. Într-o singură interpretare. Este ca un text care, din momentul în care a devenit LEGE, nu poate fi folosit decât aşa cum a fost creat, aprobat, votat, promulgat…

Comentariile sunt închise.