Afrodita Carmen Cionchin – Interviu în exclusivitate cu Bianca Valota Cavallotti, nepoata lui Nicolae Iorga. Despre italieni şi cultura română

„Între provincialism, superficialitate şi interese politice”.

„În Italia, specialiştii calificaţi în istoria română sunt foarte puţini. Istoria şi istoriografia română sunt destul de puţin şi deficitar cunoscute”. Este viziunea critică a nepoatei lui Nicolae Iorga, Bianca Valota Cavallotti, cunoscut specialist în istoria Europei Orientale, autoarea unor importante volume ca: Storia dell’Europa Orientale (Istoria Europei Orientale, Jaca Book, Milano, 1993) şi Pronipoti di Traiano: Roma, l’Italia e l’immagine di se dei Romeni (Strănepoţii lui Traian: Roma, Italia şi imaginea de sine a românilor, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000).


Doamnă profesor Bianca Valota Cavallotti, cum vedeţi astăzi receptarea culturii române in Italia?

Este puţin ofuscată, aproape copleşită de confuzia între romi şi români. De altfel, chiar şi atunci când România nu trebuia încă să suporte prejudecăţi şi confuzii, chiar şi atunci când, după cel de al doilea război mondial, odată cu zidul ridicat între estul şi vestul Europei, totul a devenit mai îndepărtat şi confuz, se putea întâmpla ca intelectualii şi artiştii români – mă gândesc, de exemplu, la Eliade şi Ionesco, sau, la un alt nivel, la Cioran – să fie văzuţi ca un fel de prelungire a culturii franceze: uitând însă că, în multe privinţe, tocmai cultura franceză a fost cea care, în anii interbelici, a datorat mult unor culturi precum cea română. 
Oricum, astăzi este vorba, din păcate, de o cultură puţin cunoscută în Peninsulă, şi din motive legate de limbă. Italienii – exceptând, bineînţeles, specialiştii – cunosc puţin limba română, iar românii au tradus puţin în italiană, ori s-au dedicat traducerii de opere de foarte mare importanţă însă, practic, intraductibile, precum unele poezii ale lui Eminescu. În schimb, s-au ocupat mai puţin de promovarea cunoaşterii istoricilor, geografilor, intelectualilor de excelenţă: cultura înaltă şi cultura artistică românească erau mult mai cunoscute şi apreciate în Italia înaintea războiului.

Receptarea istoriografiei române se prezintă în aceiaşi termeni?

Şi pentru istoriografie, în general, e valabil ceea ce am afirmat mai înainte. Pe de altă parte, odată cu zidul Berlinului, ocaziile pentru schimburile şi studiile care ar fi putut apropia cele două ţări s-au redus mult faţă de perioada dinaintea războiului; ca atare, s-a diminuat mult numărul specialiştilor italieni. Apoi, am asistat la o anumită tendinţă, din partea exponenţilor şi a epigonilor vechiului Partid Comunist, de a gestiona într-un fel ca o „chestiune proprie” istoria şi cultura respectivelor ţări – deci, şi a României – în ideea că „redescoperirea” acestora de către italieni trebuia să se desfăşoare sub tutela lor şi, pe cât posibil, sub controlul lor politic. Toate acestea au contribuit şi la reducerea nivelului acestor studii: astăzi, în Italia, specialiştii serioşi şi calificaţi în istoria română – şi în istoria Europei Orientale – sunt foarte puţini. În fine, istoria şi istoriografia română sunt în general, din păcate, destul de puţin şi deficitar cunoscute în Italia, în comparaţie cu valoarea lor efectivă. Mă gândesc, bineînţeles, mai ales la perioada înfloritoare a operelor din prima jumătate a secolului XX, ca şi la unele lucrări care, în ciuda regimului comunist, au reuşit să se salveze de conformism şi omologarea ideologică.

Sunteţi nepoata lui Nicolae Iorga. Ce ne puteţi spune despre raporturile complexe ale marelui istoric român cu Italia şi moştenirea pe care a lăsat-o?

Iorga a avut de tânăr o mare iubire pentru Italia, care a ocupat un loc semnificativ între temele sale de cercetare cele mai importante. Astfel, împreună cu o seamă de colegi şi prieteni ca Pârvan şi Murgoci a fondat în Italia instituţii culturale precum „Casa Română” din Veneţia şi „Accademia di Romania” din Roma, care înainte de război au avut un rol esenţial atât în formarea celor mai buni istorici români şi în percepţia reciprocă dintre italieni şi români, cât şi în cunoaşterea, de către italieni, a României, o cunoaştere care înaintea celui de-al doilea război mondial era mai bună – şi mai adecvată – decât aceea de care – din păcate – dispunem astăzi. 
După căderea regimului comunist, s-au înregistrat diverse tentative de a revigora aceste fundaţii; multe eforturi care însă, din păcate, nu au găsit, în multe cazuri, nici sprijinul adecvat, nici, mai ales, oameni capabili să înfăptuiască iniţiativele necesare. Ceva s-a realizat, dar rămân încă multe de făcut, mai ales pentru că, după dispariţia acelei generaţii de intelectuali care a avut raporturi cu cultura română înaintea celui de al doilea război mondial, specialiştii serioşi care se ocupă de aceste probleme sunt într-adevăr extrem de puţini în Italia, fiind, însă, în creştere, inclusiv din motive politice, numărul celor care ştiu prea puţine şi nu dispun de pregătirea necesară.

Una dintre direcţiile dumneavoastră de cercetare vizează sociologia rurală. Care ar fi asemănările şi deosebirile dintre sociologia rurală italiană şi cea românească?

Sociologia rurală reprezintă, datorită maestrului meu, Henri H. Stahl (îmi place să amintesc că, la moartea sa, i-a fost dedicat imediat Congresul Mondial de Sociologie care urma să se desfăşoare în Statele Unite) şi altor importanţi cercetători din cercul său, unul dintre aspectele cele mai remarcabile ale culturii române contemporane. Am încercat şi eu să o aduc în atenţia specialiştilor italieni: o întreprindere în mod sigur premiată cu succes, dată fiind calitatea lucrărilor româneşti în acest domeniu. Trebuie să spunem, însă, că în Italia nu există astăzi un interes analog pentru tradiţii şi lumea rurală, nici pentru modernizarea acestei lumi, iar abordarea este adesea diferită, mai aproape de studiile de folclor.

Cum vedeţi interesul editorilor italieni pentru cultura română?

Cultura italiană, cel puţin aceea care justifică o iniţiativă editorială – nu mă refer, aşadar, la specialiştii de nivel înalt – suferă de o anumită sensibilitate la modă şi de un anumit provincialism. Problema este mereu aceeaşi: găsirea modalităţii de a distruge acest zid de indiferenţă şi incapacitate de a discerne noul şi calitatea, oferind un produs de mare prestigiu. Acest lucru nu este întotdeauna posibil şi, pe de altă parte, nu întotdeauna lucrările româneşti cele mai recente pot fi considerate interesante.

Între trecut şi prezent, care este imaginea românilor în Italia?

Ne aflăm într-o perioadă de mare confuzie: imaginea românului se suprapune în mod periculos celei de rom, de cele mai multe ori cetăţean român, şi face ca prima imagine să fie adesea puţin plăcută. Cred că ar trebui să se facă un efort mai mare pentru a relansa imaginea şi tradiţiile culturale ale României în Italia, în aşa fel încât acea dragoste care caracterizează dintotdeauna sentimentele românilor faţă de Italia să devină ceva mai reciprocă. Sunt, cu siguranţă, multe de făcut în acest sens, dar nu cred că este imposibil: trebuie să se acţioneze făcându-se paşii cei mai oportuni, cunoscând bine mediul italian şi optimizând resursele. În această situaţie sunt de puţin folos persoanele de calitate modestă, sau cu atitudini neadecvate, care au fost uneori însărcinate cu gestionarea unor structuri sau conducerea unor iniţiative, fără a dispune în Italia de autoritatea şi prestigiul necesar: mă gândesc, spre exemplu, la prezenţa românească la anumite Bienale din Veneţia, sau la anumite numiri în fruntea celor două mari institute române din Italia, care uneori par bazate pe exigenţe şi echilibre interne decât dictate de dorinţa de a obţine un efectiv succes al diferitelor iniţiative în Peninsulă. La fel s-a prezentat – din păcate – şi problema strategiei adoptate în alegerea „aliaţilor” italieni care urmau să fie implicaţi în aceste iniţiative: au fost alegeri făcute adesea fără să se ţină cont de prestigiul real şi de efectiva capacitate a respectivelor persoane de a acţiona la nivelurile culturale cele mai înalte. Cred că până acum nu a fost suficient luată în considerare necesitatea de a avea o foarte bună cunoaştere a mediului cultural italian, a policentricităţii sale, a diverselor specificităţi ale fiecărui sediu – de la Milano la Palermo – pentru a obţine un maxim de eficacitate a acţiunilor planificate.

(interviu realizat şi tradus din italiană
de Afrodita Carmen Cionchin)  afroditacionchin

*

Afrodita Carmen Cionchin, născută în 10 iulie 1973, italienistă, românistă şi traducătoare. Licenţiată a Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie, specializarea Filologie clasică (1997) şi specializarea Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Italiană (2001). Absolventă a Masterului în „Limba Română în sincronie şi diacronie” (1998). Doctor în Filologie „magna cum laude” al Universităţii din Bucureşti (2005).

Traducătoare de limba italiană cu publicaţii – în reviste, volume, interviuri, studii şi exegeze literare – din scriitori de seamă ai secolului XX, printre care: Claudio Magris, Umberto Eco, Umberto Saba, Italo Svevo, Scipio Slataper, Primo Levi, Carolus Cergoly, Giuliana Morandini etc.

Membră în Asociaţia Italiană de Românistică / Associazione Italiana di Romenistica (din 2003) şi a Societăţii de Studii Române „Miron Costin” de la Universitatea din Padova (din 2003). Colaboratoare la varii publicaţii culturale şi ştiinţifice din România (revista „Orizont” şi „Analele” Universităţii „Tibiscus” din Timişoara, revista „Philologica Jassyensia” şi „Revista Română” din Iaşi etc.) şi Italia (revista „Romània Orientale” de la Universitatea „La Sapienza” din Roma, „Annuario” şi „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, cele două publicaţii ştiinţifice ale Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia etc.).

Burse de cercetare la Biblioteca Naţională „Vittorio Emanuele II” din Roma (1997), Centrul Internaţional de Plurilingvism, Universitatea din Udine (1998) şi Universitatea din Triest (bursă doctorală, 2001-2002), ca şi la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (bursa de cercetare şi formare postuniversitară şi postdoctorală „Nicolae Iorga”, 2002-2004), precum şi sub egida Consiglio Nazionale delle Ricerche (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice) din Italia (bursă postdoctorală, 2004-2005), cu proiecte privind interferenţele culturale italo-române prin prisma abordărilor comparative şi interdisciplinare.

Activitate de predare universitară – limba italiană şi limba latină (Universitatea „Tibiscus” din Timişoara, 1997-2001), ca şi limba română (Universitatea de Studii din Padova, 2003-2010), activitate de cercetare, activitate ştiinţifică, activitate de traducere şi translaţie din italiană în română şi din română în italiană în domeniul cultural, literar şi publicistic, ca şi în sectorul economic, juridic, comercial, administrativ, tehnic.

 

Reclame