Nicolae Rotaru – Două destine

Marin Toma şi doamna vieţii sale din întomnarea de pe urmă a fiorului dintâi reprezintă pilda cea mai grăitoare a imposibilităţii de a evita evoluţia unui destin uman. Nu integralitatea trupească, nu sănătatea din carne şi oase sunt sine-qua-non-urile existenţiale, ci vitalitatea spiritului, rezonanţa întru împreunătate a sufletului.

            Şinele de cale ferată care sunt paralele şi, deci, aparent imposibil de a se întâlni, prin slujirea roţilor boghiurilor echidistante, îşi vădesc eficacitatea „convieţuirii”. O asemenea vecinătate reciproc benefică şi empatică trăiesc şi cei doi răzbătători şi învingători prin rezonanţe de cuvânt, în convivialitate de semeni, fără a impieta, fără a abuza, fără a solicita. Dimpotrivă, harnicul ctitor şi arhitect de fapte publicistice mirabile (inclusiv prin botezul cu trimiteri onomastice şi etimologice subliminale Dor de Dor) adoptat ca fiu al câmpiei şi al Sudului de taină şi răscolire întru logos, ajutat de femeia rezonanţelor târzii, Domniţa Săbădeanu, fiică a Nordului românesc dospind de „eminescianism” şi istorie, reuşeşte performanţe de validitate şi valoare incontestabile.

            Largheţea sufletească şi ardoarea pentru idee sunt mai presus de orice prioritate sau stringenţă.

            Un adevărat mecena a puţinului împărţit cu cei mulţi şi sărmani, Marin Toma găseşte resurse lirice să-şi exprime emoţii şi sentimente de o curăţenie şi o profunzime inconfundabile.

            Celei ce i-a devenit, ad-hoc şi ex abrupto, sub semnul tainic al credinţei şi poeziei, tovarăş de drum greu, aproape în ceasul de crepuscul, prieten care ştie că spaţiul şi opreliştea fizică nu pot opri din drum sfredelitoarele gânduri, răzbătătoarele idei, dorinţele arzătoare!

            Un grupaj de poeme bine simţite, de o sinceritate aproape intimă, fac din Marin Toma un menestrel al rezonanţelor estompate, un bine şoptitor de lucidităţi înfăşurate în metafore transparente, un bard boem de doruri risipitor! Toate poeziile lui sunt „feminine” şi vorbesc despre efortul a două inimi de a îndepărta singurătatea şi de nu trăda ideea de tot!

            Aşa s-a născut – dintr-o ardere continuă întreţinută de suflul unor sentimente târzii – grupajul de  stihuri numit inspirat: La poarta sufletului. Aşa a crescut – dintr-o grijă creştină a hrănirii mlădiţei de cuvânt dospind de sentiment – o plachetă de adevăruri fluide şi bucurii estompate, o colecţie de euritmii şi fulgurări elegiace ce au menirea declarată de a tămădui ochii plânşi, sufletul chinuit, firea pândită de nefire!

            Am crezut de la începuturi în acest caligraf, cred în fapta şi condeiul lui în continuare. Fie-i pana inspirată şi muza îndelung timp inspiratoare!

 

Reclame