Ben Todică- Între două lumi (VI)

Ben Todică- Între două lumi, ediţie revizuită şi adăugită, Editura “Aprilia Print”, Timişoara, 2012

Ţinutul de Nord (Pagină de jurnal – 25.12.1985)

 Este foarte cald şi o după-amiază uscată. Călătorim de zece zile pe drumul dintre Mount Isa şi Tenant Creek. Cămilele trebuie să fie obosite de-acum, la fel şi noi.

 De când mi s-a stricat maşina a trebuit să-mi caut buzunarele de bani, ca să plătesc pentru transport şi provizii.

 Piciorul mă doare şi am ameţeli. Un şarpe m-a muşcat ieri şi locul mă doare. Nu ştiu ce tip de şarpe a fost, dar călăuza caravanei, un om cu experienţă în domeniu, mi-a dat un vaccin împotriva veninului şi cred că l-a ales bine.

 “Tăticule, tăticule, uite ce plante şi copaci frumoşi în faţă ! “, exclamă fetiţa cea mare.

 Noi traversăm deşertul roşu australian şi după aparenţe se pare că ne apropiem de apă. Fauna şi flora sunt bine adaptate ecologic aşa că mesajul e clar- suntem salvaţi. Culoarea pietrelor şi a frunzelor din copaci se armonizează cu decorul torid. Soarele, în drumul său spre asfinţit schimbă culorile întregului peisaj din galben în roşu, din roşu în albastru, apoi în maroniu şi negru. E noapte ca în magie! Şi unde e magic e şi inocenţă.

Trebuie să ne oprim. Râul e în faţă şi câinii au şi sărit în el – se răcoresc. Procedăm la fel, apoi instalăm corturile, aprindem focul şi pregătim cina.

 Fiicele mele, Carol şi Argeşel (Argeşel e singurul nume românesc în familie), nu mă întrebaţi de ce – POATE INSTINCTUL, fiul meu Guardeni şi preabuna mea soţie Ming ne aflăm în concediu, departe de Melbourne în adâncul teritoriului la antipozi.

 ‘’Încă te mai doare, tăticule?’’, întreabă Argeşel cea mică.

 ‘‘Muşcătura?!” Deja am şi uitat de ea. Suntem în mâini bune. O sărut „Noapte bună!“ şi apoi termin consemnările de peste zi în jurnalul pe care intenţionez să-l public într-o zi, în circumstanţe mai puţin încărcate. Sper să facă lectură plăcută cuiva.

 …….

 Este ironic să pleci în concediu de odihnă cu maşina şi să te trezeşti dintr-o dată tensionat, pe cămile şi muşcat de şarpe – însă experienţa la prima mână a tufişului australian, în compania celor dragi şi sub cerul liber ca aborigenul*, este deodată magnifică şi eliberatoare, O BINECUVÂNTARE.

 Cum toţi dorm, am stins focul.

 _____________

* băstinaş, autohton, indigen, originar din Australia

 III.

IMPRESII ŞI PRIETENII

 

Marile lucrări izvorăsc din sensibilităţi universale

 

Amintirile, poveştile şi visele vieţilor noastre sunt impregnate adânc în subconştient. Instinctul ne ajută să ne identificăm în ele.

Specialiştii ne spun că avem în cultura noastră aproximativ nouă poveşti de bază care se desprind din viaţa lui Iisus şi care sunt repetate de generaţii. Joseph Campbell ne spune că fiecare poveste pe care o auzim azi nu este altceva decât ecoul primei povestiri. Renoir i-a spus fiului său când acesta s-a poticnit în inspiraţie: “Fiule fiecare mare artist este capabil doar de o singură idee originală, foarte rar  are două, restul sunt doar variaţii.”

Prima mea reacţie la şiragul stropilor de rouă (o adevărată garnitură, un expres) din lucrarea “File de Dor” a autoarei Ileana E. Marian, fragment publicat în numerele 31 şi 32 ale revistei IOSIF VULCAN, a fost: modernă, profundă, plină de metaforă şi imagini. Versul ei e ecoul primului scâncet în duh. Timp zero. Univers. Nu a fost un bang. Nu va fi un sfârsit. CI E! BANG!

De fiecare dată cum citesc primele pagini mă prăbuşesc sub greutatea adevărului. Fiecare cuvânt te suge. Te suge precum lipitoarea. Îţi extrage din creier experienţele trecutului deja uitate. Numai subconştientul este capabil să sângereze cu schije de diamant tăind adânc în sufletul curiosului care de bună voie îşi lasă ochii conduşi pe firul cuvintelor ei. Dar ce cuvinte? Fiecare strofă e scheletul unui roman. Imaginează-ţi şase bilioane de romane.

Spre Soare-Răsare argintiul Lunii îşi ascunde viul dorinţei în fâşii grele de negru…

Alb. Negru. Soare.

Umbra.

Umbra. Toamna.

Gri, Eu, Ruginiu, Tu.

Ninge răsfrângerea lacrimilor. Luna…

Prin gropi şi praf, lacrimi şi sudoare, care grele cu doruri-vise neîmplinite îşi scârţâie

Osiile pe drumul spinos al lui

Îmi Pare Aşa De Rău…

Colţunaşi de lumină străbat cu tărie nestrămutată drumul spre Adâncul lor, al ochilor

şi-al prafului din lacrimi.

Înmuguresc dorurile toate; se împlinesc visurile bune.”

Dacă vrei să înţelegi sau să te bucuri pe deplin de puterea “stropilor”, atunci va trebui să le citeşti cu voce tare (nu în lift sau în piaţă) de mai multe ori. Sau să le cânţi. Rezistenţa versurilor se destramă după câteva ore de repetiţie. Divinul şi ordinarul se împreunează. Poţi să- ţi petreci o zi într-un vers în funcţie de cât de intens ţi-ai trăit viaţa până la citire. Citeşte cu inocenţa şi candoarea noului născut,  pentru că dacă te apuci să treci totul prin sita şabloanelor universitare te prăbuşeşti şi tu şi autoarea. Aproape că fiecare cuvânt e o metaforă. Fiecare cuvânt trebuie privit ca o metaforă. Fiecare cuvânt e o poveste şi fiecare poveste se completează în cititor, devenind astfel originală cititorului. Marian ne oferă scheletele vieţilor noastre şi cine suntem până azi, le îmbracă. Dacă le îmbrăcăm mâine vom arăta diferit.

Ileana E Marian nu e să fie citită – ci recitită. Stilul ei schimbă felul lucrurilor. Ea vede lumea verbal, prin asociere, comparativ (precum o explozie în spaţiu care porneşte dintr-un punct şi se produce în toate direcţiile). Te face mai curios şi mai plin de întrebări (pentru că te ajută să scapi de ruşinea că nu ştii ceea ce de fapt ar trebui să ştii) şi te aduce în timp la suspinul din faşă, când ai deschis ochii pentru prima dată, întrebători la descoperirea lumii noi. O lume plină de posibilităţi şi diferenţe unde fiecare din jur are ceva nemaipomenit de oferit şi cred că e un lucru extraordinar. Ne face să realizăm că viaţa fiecăruia dintre noi e mult mai bogată decât ne-am închipuit. Suntem atât de preocupaţi de noi înşine încât nu realizăm că trecem prin viaţă orbi. Vedem lumea prin fapt şi nu în fapt.

M-am aplecat să-mprăştii cenuşa, dând-o vântului pribeag, dar am rămas adâncită / până la coatele sufletului, în lumina caldă a unei scântei răzleţe, care aleargă sărind / într-un picior, spre uşa inimii îndurerate.

Fără să bată, a deschis-o, dezvăluind în prag alţi muguri de soare, / Ce-şi scânteiau jindurile spre viaţa şoaptelor din primăverile veşniciei neumblate.”

Felul în care trebuie reprodusă Ileana este sigur cu voce tare. E singurul fel în care-i poţi înţelege mesajul versurilor. Dacă n-o înţelegem este pentru faptul că-i aplicăm aşteptările condiţionate de nuvelă. Ea foloseşte tehnica exploatării subconştientului ca să-şi extragă ideile şi imaginile. Primul care a folosit această tehnică a fost şeful revistei ‘The Wagnerian Review’: Eduard de Jardien. El a dezvoltat această tehnică încercând să descopere în proză un echivalent a ceea ce a făcut Wagner în muzică cu motivul laic. Ce o face pe Ileana unică este maturitatea cu care stă şi recepţionează la capăt de cale (calea vieţii) şi apoi împărtăşeşte cu înaltă acurateţe momentul. Spun asta pentru că nu suntem capabili să vedem viaţa în lux de amănunte şi eaprobabil s-a dus, însă de-a lungul vieţii, de multe ori, reuşeşte să retrăiască momentul şi să realizeze de una singură ce forţe au fost capabile să îl creeze.

Dezrădăcinatului i s-a luat totul şi de aceea îşi concentrează toată imaginaţia şi cunoştinţele vieţii întru a scrie (faptul că trebuie să o iei de la capăt şi să-ţi pui deoparte toate comorile gândirii, ale simţurilor şi ale speranţelor…). Omul în condiţii demoralizate îşi multiplică conştiinţa şi devine mai conştient de valoarea vieţii pierdute. Este foarte important să fii vizionar, să vezi frumuseţi imposibile cu inimaginabile posibilităţi (vise) fără a-ţi pierde luciditatea. Nu e uşor însă să-ţi tai mintea în feliuţe distincte. Suferinţa este inima creativităţii, este combustibilul ei. Nu-mi place să vorbesc despre exploatare, înjosire şi suferinţă, pentru că nu o cunosc personal pe autoare, dar ele sunt realităţile vieţii. Fără ele am fi cu toţii: LEGUME.

Nu e uşor să spargi zidul dintre tine şi versul autoarei. Trăim într-o lume rapidă cu plata pe loc. Dar şi când treci de zid vei fi schimbat.

Ştiu! E o afirmaţie prea mare de crezut în ziua de azi. Dar te va face mai atent la ceea ce nu se spune decât la ceea ce se spune. Te ajută să vezi prin obiect nu doar obiectul şi începi să asculţi la ceea ce nu spun oamenii atunci când vorbesc.

Auzi ideea folosită şi în felul acesta ţi se vor dezvălui lumi de care nici nu ai crezut că există. Devii mai curios şi plin de interes, mai întrebător pentru că vei învăţa să te descotoroseşti de necunoscut, de frică, de nelinişte. Pentru că înveţi să ştii ceea ce ar trebui să ştii.

Ileana E. Marian ne propune să retrăim credinţa şi curajul noului născut în faţa unei LUMI NOI. URMEAZĂ-ŢI  INSTINCTUL!

 „Robii Pământului – o carte de o frumuseţe şi sinceritate rară!”

            Este interesant motto-ul folosit pe prima pagină de autor. Este ca o bătaie de clopot. M-a trezit:

 Închin această carte ţăranilor români – în general – şi paorilor din Banat, în special, iar eu mă voi stinge cu dorul satului din copilăria mea.

Ion Ionel Bencei

 

           Este o închinare, pentru că aşa se intra într-o biserică. Locul unde te naşti este sfânt. Este adevărul la care vom ajunge cu toţii: “Eu o să mor cu dorul după locul copilăriei mele.”

 Cred că toate sufletele sunt din acelaşi tată. Nu lăsa pe nimeni să-ţi spună altfel. Nu lăsa pe nimeni să-ţi spună că eşti nimic. Dacă ai un vis trebuie să lupţi pentru el, să-l protejezi pentru că e copilul tău. Totul e posibil în viaţă dacă tu crezi şi insişti. CREDINŢA, nu uita, E ETERNĂ! E FORŢA!

 

,,…Satu’ meu, la piept ce strâng,

Îţâ’ ţuc numili şi plâng.”, din poezia: “Carce*  pântru lumea aialaltă…”

 _______

*carte, scrisoare

 

Întâiul stătător al poeziei în grai, în sufletul meu, a fost însă taica Marius Munteanu, versurile lui, auzite de mine întâi la o şezătoare literară într-un sat de deal, mi-au aşezat o linişte neaşteptată în suflet pentru că adunau  în ele atât  armonia  limbii, melodioasă  asemeni

unei doine, cât şi cuvintele care, tocmai învăluite în arama graiului viu al oamenilor, sunau când grav, când jucăuş, ca viaţa însăşi. Aici am priceput că sufletul meu e mai cuprinzător decât cenuşiul asfaltului ori alergarea fără rost a zilelor prin urbe, are o deschidere minunată spre plaiuri neştiute.

“Tocmai o asemenea faptă pioasă săvârşeşte acum şi Ionel Iacob-Bencei. Numai că munca lui cea de faţă devine de-a dreptul alertă, asemeni spaimei de a nu uita ceva, sub tensiunea timpului care trece inexorabil, duce cu sine totul la vale, abia mai poţi prinde câteva fărâmituri dintr-un timp tensionat la maximum el însuşi cum a fost şi este încă satul românesc cel neomenit de peste şase decenii.”

un fragment din introducerea cărţii: de Vasile Bogdan.

 

            Fotografiile din “Robii Pământului”…, ce să mai spun?, superbe!, adică vorbesc.

 

            Poeziile lui Bencei ţi se topesc în ascultare, curg precum mercurul când le reciţi. Poeta Cornelia Ţurlea, educator din Timişoara, îmi spunea că pe Eminescu îl înţeleg şi recită cu uşurinţă şi copiii de grădiniţă, în ciuda mesajului gigant şi a filozofiei idealiste cărate de versuri. Ce vreau să spun este că nu trebuie să încarci mintea cititorilor cu vorbe grele, savante, ca să le fii

superior, ci trebuie doar să spui direct adevărul aşa cum îl simţi, din suflet. Acesta e secretul fratelui Bencei: SUFLETUL. E cunoscătorul graiului, al omului şi nu-i e ruşine de viaţă şi adevăr:

 

“…Pân oraş, dă ani dă dzâle,

Mă lovesce în timpane

Vorba unor nime-n lume:

„I-a ascultă, bă, ţărane!…”

 

Da’ nu-m’ pasă cât îi lumea!

Dzacâ-m’ ei tot: „Bă, ţărane!”

Câ-i frământ io, n-aveţi’ grijă,

Ca aluatu’ în copane.”

                         (din poezia: “Pledoarie păntru ţărani”)

 

            “Mare durere e să-ţi fie ruşine de cine eşti!”, o spun cu amărăciune.

           Esenţa oricărei reuşite stă în curiozitate şi interes, în interesul de a cunoaşte şi învăţa în cel mai mic detaliu totul despre temă. După ce trăieşti un moment încearcă să simţi ce-ai trăit, şi-atunci totul curge. Ascultătorul şi cititorul de multe ori este comod şi leneş în ale vieţii, mă refer la amănunte, detalii, dar asta nu înseamnă că ele nu există în el. Un poet dezvăluie prin cuvintele cu măiestrie simţite, din vers, stratul adevărat care ne compune şi care ne ascunde de lume – acesta este sunetul cu care rezonăm, ne descoperă nota muzicală, intrăm în timpul poetului. Poezia adevarată te introduce în permanent, anulează noţiunea de timp (de acum, ieri şi mâine) ai cărui sclavi suntem – ne scoate din halucinaţia cronometrului. Versul a fost trezirea, desprinderea de rece, de raţional, de animal. Nu am reuşit-o în sex, încă, şi în alte multe stări, dar în grai, vers şi rimă trecerea la emoţional a omului, s-a produs.

 Poeţii, artiştii sunt în sacru adevăraţii sfinţi care deţin cheile cerului.

 Fotografia care deschide capitolul ”Vin Caii” e o mare poezie însăşi. Privind-o, devii cal însuţi şi te trezeşti în galop – zbori cu herghelia. Mă uit la poeziile acestui capitol din afara textului, cum sunt amestecate cuvintele pe pagină şi observ un câmp de copite – versurile, tropot şi galop. Văd urme de herghelii în pământul proaspăt uscat şi asta din motivul că Bencei croşetează cu acul sufletului paginile vieţii:

 

Când luna atârnă de boltă, năucă,

Vin caii în stepă, trec caii-nălucă.

Zvârluga de păstrăvi din apa de munte

Sunt gata ca omul şi soarta s-o-nfrunte.”

 

…Valpurgica* noapte cu cai fără şa,

Ce frig e de-o vreme în inima mea.”

             ( din poezia: “Nechezat de Cai în Noapte”)

 

Bencei e conştient de rostul lui şi deţine de-acum secretul vieţii pe care îl împărtăşeşte.

*Noaptea Valpurgiei este o săbătoare europeană care se ţine în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai a fiecărui an. Denumirea vine de la sfânta Walburga, a cărei zi este pe 1 mai.

 Robii pământului sunt de fapt copiii lui Dumnezeu şi proprietarii creaţiei Sale. Robind, ştii cine eşti. Robind, iubeşti. Robind, trăieşti. În stare de creare – exişti.

 Limba ţăranului bănăţean e limba locului, a fost creată în colaborare cu mediul înconjurător. Nu a fost dictată de domnii puterii, ci s-a născut din colaborarea robului cu pământul, din dialogul său cu pădurea şi vântul, cu animalele şi pericolul din afară. Ţăranul şi-a negociat soarta şi va continua s-o facă. Această negociere l-a fascinat pe Ionel Iacob-Bencei.

 Vezi vreo globalizare în ea? În fotografie? Nu vezi! Aceştia suntem noi creaţi să fim liberi şi mândri de locul natal.

 Robii Pământului, de Ion Ionel Bencei. Cea mai frumoasă mărturie, tămăduitoare şi plină de dovada că neamul nu piere atâta timp cât există iubirea de  casă şi de aproapele.

 

                                                *

 

Scriu documentele române că dacii/tracii erau barbari, erau sălbatici. Poţi oare marca, ”drept inferior” un popor ce trăieşte în armonie cu natura? Dacă te duci pe furiş în codru vei da peste un lup şi o lupoaică jucându-se în pace cu puii lor. Noi îi numim lupi sălbatici. Ia să stăm drept şi să judecăm. Ei sunt aşa cum i-a făcut Creatorul… Nu? Sunt naturali?! Ne-a făcut pe noi Creatorul închişi în betoane şi oţel forjat?… Parcă nu?! Încearcă să vezi ce se întâmplă cu aceşti lupi dacă îi închizi într-o cuşcă – DEVIN VIOLENŢI.

 

“Iacă-aişea ne-o-adus rusu`, dară şî cu şeasu-al rău;

Patruzăşi dă ani dă dzâle: tot că nu îi Dumnezău.

Dă v-o patru ani încoaşe, toţ ateii dzâc că iestă,

Dar că în folosul nostru Domnu nu să manifestă.

… Mince-n cap, nu-ţ bagă nime, nişi măcar Democraţia

Şî nu-i leac pă lumea asta ca să vingeşe prostia”.

 

(D-ale PAORILOR, 14 aprilie 1994)

 

            Să fie oare acesta motivul pentru care omenirea a devenit atât de violentă? Da. Poate năravul. Dar nu şi graiul.

 

            De câtva timp suntem închişi în cuşca cronometrului – alergăm şi consumăm ca turbaţii. Nu ştiu câţi mai suntem conştienţi de adevărata experienţă a poeziei. De adevărata experienţă a poeziei părinţilor noştri. De adevărata experienţă lirică a străbunilor noştri. Da. Aici ne vine în ajutor „graiul”. Graiul moştenit şi păstrat cu sfinţenie de robul pământului. Scrierea şi citirea în dialect este secretul călătoriei în timp. Este capsula care ne transportă. Dacă doreşti să ai această călătorie va trebui să înveţi cum să reciţi şi să interpretezi dialectul, să pătrunzi în sufletul neamului şi să fii cu el în moment. Versul şi proza se cântă cu voce. Cu vocea autorului. El intră în tine şi în rezonanţă cu vocile ecou al primei voci născute pulsând din centrul pământului, îţi pătrunde trupul prin tălpile picioarelor şi îţi mişcă, scutură, stimulează părţi din tine de care uitaseşi sau nici nu ştiai că există. Închizi ochii şi trăieşti evoluţia prin rezonanţa graiului care toarce textul. Acest cânt este aripa purtătoare. Cuvintele din graiul original sunt secretul care sfărâmă lanţul timpurilor. Trăirea vine din adevărul şi sinceritatea cuvântului. Vorba în dialect nu e cu nimic mai prejos decât drama shakespeariană. Un ţăran consumat, în dialect, îl bate cu uşurinţă pe dramaturg. Artistul în căutarea sa descoperă linii de contact cu rădăcinile culturii. Sensorii sunt amorsaţi şi în exersarea lor trezesc senzori dorminzi de veacuri prin care putem avea experienţe milenare. Ştiaţi că aborigenul australian înainte de a veni europeanul civilizat nu avea noţiunea de ieri, astăzi şi mâine?… Ei trăiau, şi încă mai trăiesc unii dintre ei, pentru că şi azi se mai descoperă câte un trib ascuns, şi acum: morţii sunt tot cu ei şi viitorii născuţi tot aici (ceva asemănător cu veşnicia lui Blaga). Orgoliul şi lăcomia au inventat zidurile între generaţii şi lumi ca unitate de control. Aceşti senzori treziţi ne ajută să intrăm în contact emoţional cu experienţa altor generaţii – în visare.

 Magia versului în grai cu care poetul ne transportă într-o nouă lume, pe care nu o cunoaştem, dar care e a noastră, pentru că alunecăm în ea ca într-un leagăn, zburăm, ne rostogolim şi părţi ale corpului se pun în mişcare ca într-un dans nebun de luptă. Felul cum sunt combinate fonetic vocalele şi consoanele, aceste rezonanţe, în părţi din fizicul nostru, ne oferă experienţe noi care ne completează şi ne ajută să ne înţelegem mai bine, ne dă putere, ne întregeşte. Călătoria în timp sau într-o altă dimensiune, oprirea timpului, extinderea timpului sau comprimarea lui – timpul elastic este, sau înseamnă, experienţa creaţiei. Această stare se obţine intrând în actul ei sau consumând droguri, ultimul preferat primului tot mai mult astăzi, din lene sau criză de timp, în ciuda faptului că e dăunător – îţi sabotează organismul pe când prima formă, creaţia te fortifică, te eliberează.

 

          Dialectul este legătura cu originea, cu naturalul, cu geneza. Ori asta nu ne pică bine. Ruperea de CRONOMETRU nu place societăţii. Noi cei de la oraş suntem mecanizaţi, raţionalizaţi şi controlaţi – deci ca să merg înapoi la lupii din cuşcă: suntem turbaţi-turbocivilizaţi. Dacă întrebi în societate 90% îţi spun că fac ceea ce nu le place, iar restul de 10% încearcă să îi convingă pe cei nouăzeci că a trăi în pădure, la ţară, e sălbatic, că a lua legătura cu trecutul înseamnă a te întoarce la comuna primitivă. Aborigenul australian a trăit cincizeci de mii de ani cu burta la soare până a sosit europeanul acum două sute de ani şi l-a civilizat. L-a familiarizat şi adaptat la toate bolile şi viciile omului modern (ca să nu-i zic ”sclav”). Ne e frică să-i punem sub cronometru – încă! Nu pentru că nu am putea, dar ne e frică să nu fim infectaţi, noi cei “nouăzeci”, treziţi din halucinaţia cronometrului, şi să-i lăsăm pe cei zece, cu ochii în soare. Asta nu înseamnă că cei zece nu îşi au meritul lor la evoluţie – altfel nu am avea avioane, rachete, calculatoare etc.

Dialectul este apropierea de natura lucrurilor, continuarea firului.

 Am exterminat şi continuăm să exterminăm culturi, aşa-zis înapoiate, ca să ne hrănim cultul impus “turboglobal”. Această înrobire a omului civilizat s-a produs destul de recent, iar în evoluţie s-a produs la finele tuturor perioadelor istorice: a lemnului, a pietrei, a metalelor etc…, azi trăim finalul erei petrolului şi apoi altele care vor mai veni, însă, dacă privim la limba română de azi şi încercăm s-o comparăm cu cea a bănăţeanului, căruia ne place să-i zicem: “băi ţărane!”, şi apoi comparăm limba bănăţeanului cu cea a ţăranului italian de la munte, dimprejurul Romei, vom descoperi că dacă îi punem faţă în faţă ei pot comunica cu uşurinţă fără să suspecteze că celalalt nu vine din satul vecin. Ei!…, o să spuneţi că nu-i adevărat. Sigur că dacă o iau raţional şi pun doi profesori, unul italian şi un altul român, ca să noteze dialogul dintre cei doi, la urmă când le comparăm notiţele vom găsi diferenţe mari în vocabularul şi fonetica ţăranilor, lucru pe care ţăranul nu-l observă preocupat fiind de firul conversaţiei. Ei se ascultă instinctual şi sufletul citeşte rădăcina vorbelor la origine: e ca şi cum ai asculta doi beţivi într-un bufet molfăindu-şi vorbele.

Tu nu-i înţelegi, dar ei  nici n-au habar de asta. În acel moment pentru ei cuvintele sunt ca două săbii ascuţite – raţionalul dormitează. Graiul evoluează instinctiv, din necesitate, pe când limba de ordine este hotărâtă şi direcţionată de interese raţionale.

 

 În concluzie, dacă comparăm limba bănăţeanului de la munte cu cea a românului de la munte şi ţinând cont de spaţiul de aproape două mii de ani, dintre ele, ajungem la concluzia: venim din acelaşi loc. Mulţi dintre vorbitorii de limba română curentă au probleme să-l înţeleagă pe ţăranul bănăţean, pe cel ardelean, moldovean sau din Oaş, în ciuda faptului că trăiesc în ultima sută de ani, în aceeaşi ţară.

Nu vreau să acuz limba convenţională, româna vorbită curent azi, ci vreau să direcţionez atenţia spre locul de unde vine limba noastră care sigur nu vine din Italia şi nici nu a fost influenţată de ea. Atât italienii cât şi noi venim de la acelaşi izvor, din preajma Carpaţilor, cum menţiona  profesoara Marija Gimbutas în descoperirile ei: Spaţiul de unde au plecat popoarele Europei este cuprins între Valea Dunării, Marea Egee şi Marea Neagră…

Omul e blestemat să repete istoria. Cum bine menţiona şi Joseph Campbell: toate poveştile sunt versiunile sau ecoul primei povestiri. Presupunem un scenariu: Dacă cumva italienii s-au retras în peninsula lor precum americanii din Europa şi, în siguranţa apelor care natural i-a înconjurat, s-au dezvoltat ca imperiu şi s-au întors la un moment dat împotriva Europei şi au distrus-o, iar după sute de ani de întuneric se va presupune ideea că: civilizaţia  şi limba engleză au fost aduse în Europa de americani. Imperiul roman s-a dezvoltat în orgoliul şi lăcomia lui consumând intens, şi sigur, că singura soluţie de a-şi rezolva problemele economice, “eficient”, a fost să-i extermine pe daci; să le omoare conducătorii, să le distrugă cultura şi să-i facă pe bărbaţi, roboţi – sclavi pe viaţă în minele lor. O ţară fără bărbaţi nu ar mai avea şansa să se revolte. Apoi: Dacii erau un popor aşezat, paşnic, care renunţaseră de mult la ideologia violenţei, a lăcomiei şi cultivau deja înţelepciunea şi armonia cu natura. Diodor din Sicilia ne relatează întâmplarea din cetatea Helis (Orşova) unde Dromihete, după ce a învins, a dat o lecţie regelui Lysimah al macedonienilor. L-a eliberat pe acesta şi a organizat un ospăţ în cinstea sa în care dacii mâncau şi beau din pahare şi străchini de lemn, în timp ce îi trata pe ex-prizonieri în tacâmuri de aur şi argint. Tracii ajunseseră de mult la concluzia că simplitatea, pacea,   modestia şi respectul pentru aproapele şi mediul înconjurător sunt mai de preţ. Sigur că o astfel de ideologie, de zeci sau sute de ani, nu a plăcut tuturor triburilor, aşa că ele s-au răspândit pe teritoriul Europei. Istoria e scrisă de învingători – întodeauna.

 

Graiul bănăţean este gravat în poezia lui Bencei

 

DĂ DOR ŞÎ DĂ JĂLE

(SĂ ÎNCHINĂ BUNICILOR ŞI PĂRINŢILOR MEI)

 

 

“Dă la cruşe la izvor,

Drumu’ jăle, drumu-i dor,

Iar dă la izvor la cruşe

Drumu-i lacrimi îm` aduşe,

 

Că, dă la izvor la cruşe,

Drumu` lacrimi îm` aduşe;

Dă la cruşe la izvor,

Calc pă jăle, calc pă dor.”

 

(Bencec, 1 iulie 1992)

 

 

În momentul în care reciţi aceste versuri în grai vechi şi le repeţi ca pe o binecuvântare cu încredere şi relaxat vei simţi emoţiile transmise de versuitorii veacurilor. În momentul tău vei trăi şi momentele celorlalţi. Simţămintele tale vor porni într-o călătorie imensă, incomensurabilă, pentru că ea poate merge până în trecutul infinit. Intensitatea ei poate să te depăşească şi să pici jos inconştient. Nu vreau să sperii sau  ceea ce spun să sune absurd.

 Nu ştiu cât de departe pot merge cu împărtăşirea mea, dar simt nevoia să mai adaug o explicaţie tot atât de cerească precum prima: tot de ce este capabilă imaginaţia omenirii a existat şi există, TOATE EXPERIENŢELE UNIVERSULUI SUNT ASCUNSE CODIFICAT ÎN NOI, într-un ADN spiritual asemănător cu cel fizic.

 Sufletul trăieşte în corp precum curentul electric din jurul firului în fir. De fapt curentul circulă în jurul firului şi este guvernat de mişcarea electronilor din cablu. Tot aşa şi funcţionarea fizică a corpului guvernează sufletul. Noi moştenim din tată în fiu experienţele spirituale şi emoţionale prin acest ADN. Ca să trăim experienţele părinţilor noştri avem nevoie de un stimul cu care să le atingem, să amorsăm acele experienţe, să le chemăm.

 Forţa graiului în vers are capacitatea de a clătina această informaţie. Să zbori ca “Superman”, toţi o putem face numai că el trebuie să fie aici să ne înveţe. Nu toţi călătorim la fel cu această capsulă, unii mai bine, alţii mai puţin bine sau deloc, rămânând cu uşurinţă prizonerii momentului.

 Vasile Bogdan, în “Cuvânt de Întâmpinare”, scrie despre Bencei: ”A început, ca de altfel foarte mulţi, ambiţionând poezie cultă, dar încă din clasele liceului şi-a găsit straiele potrivite în cuvintele din bătrâni. Spre deosebire de alţii, lui nu-i este ruşine cu aceasta, iar eu îl felicit că gândeşte astfel, pentru că a scrie poezie în grai e încă un dar de la Dumnezeu, o altă posibilitate de a te adresa oamenilor, sufletului lor, chiar dacă, iar eu nu împărtăşesc această idee, poţi fi înţeles de mai puţină lume.

 Dincolo de înţelesurile cuvintelor, poezia dialectală are simfonism, are tempo, are măsură, are acute şi note minore, este muzică de cea mai bună şi profundă factură, iar aceasta îi dă universalitate.

 

 Prin această întreprindere, mă consider dezlegat de o promisiune”, scrie Bencei, ”făcută unor năpăstuiţi, care au făcut cinste pământului pe care l-au călcat, familiilor lor, satului în care au trăit, respectiv ţării. Fie-le amintirea veşnică!”  (De “Dragobete”, 2007 )       

 

 Robul lui Dumnezeu şi al pământului

Ionel Iacob-Bencei