Adrian Alui Gheorghe – versuri

BALADĂ

Sunt lucid, dar îmi foloseşte la ceva
luciditatea? te întreb pe tine
care te pregăteşti continuu să mori 
în casa mea:
îmi foloseşte la ceva luciditatea?

şi algele roşii pe care le stârneşte soarele
din mare sunt cu adevărat
patul meu de nuntă? te întreb pe tine
care te pregăteşti continuu să mori în casa mea:
sunt cu adevărat patul meu de nuntă?
(1983)

 

PAIAŢA

Dar unde mai găseşti o paiaţă adevărată?
mă gândesc (mamă) cât de ciudat era câmpul
plin cu oameni de cârpă sensibili la frică
la întuneric îi adunam noaptea sub fereastră
în calea lunii acolo am văzut prima dată
cum se consumă poveştile de dragoste

greu mai ştiu acum să disting
o paiaţă între cei care trec prin mine
fluturându-şi cenuşiul feţei verdele inimii

greu între atâţia oameni de carne
de pământ ca şi cum drumul se împotmoleşte
între întoarceri definitive
dar unde mai găseşti o paiaţă adevărată?
tristeţea revolta umanizează umanizează
recele soare galbena lună
cuvintele? au îmbătrânit evitând adevărul 
l-au uitat
le ascult oftatul, mă întreb:
cum de mă mai suportă
carnea trupului ce mi s-a dat? 
(1988)

AUTOPORTRET
ÎN MIŞCARE

Sunt gol ca o pictură chinezească într-un ziar
de provincie liniile acelea par mereu 
nişte cocori
în repaus
visând zboruri lungi cu finalitate nesigură

adun răni. le aşez una lângă alta 
le fac frumoase
chem femeile să vadă direct cum se depun
calciul şi moartea pe oase

cârpele spun că sunt flamuri, sporesc cu ele 
aparenţa
sub ploaia de noiembrie fâşii 
de pământ secetos
ca şi cum toamna – la urma urmelor, toamna – 
memoria stă spânzurată cu cocorii în jos.
 (1989)
 
INTIMITATEA ABSENŢEI

Nu, marc aureliu, absenţa nu-i lipsită
de energii multă vreme după ce am
părăsit grădinile cu cypreşi am continuat
să sorb verdele frunzei din aer

asemeni unui îndrăgostit ascultând
a o mia oară un refren mediocru
contopindu-se la nesfârşit cu propria
cădere amânarea de pe o zi pe alta

a ceva foarte important şi care scapă
înţelesului comun poate că de multe
ori tristeţea e singura preocupare
spirituală mai profundă decât o disecţie

pe cordul unei amante celebre închisă
în triumful picturii de gang. acum
ţin o portocală în mână. dacă strâng
palma ştiu că degetele mele 
nu au corporalitate…
nu, marc aureliu, absenţa nu-i lipsită
de energii. toate vieţile au ceva straniu
în ele de aceea când ne adunăm uneori
nu pe morţi îi plângem ci ideea că moartea
este posibilă. 
(1991)
 
PIAŢA DE CARNE

Piaţa de carne. Dimineaţa când soarele
nu are miez. Domnul tranşează îngeri,
le desface aripile mai întâi
să nu le vină în minte să fugă, 
apoi aruncă viscerele mirositoare
de mir şi de floare de salcâm
cânilor. Carcasa se vinde separat. Capetele
se dau de pomană cerşetorilor de la 
marginea raiului de fiecare zi.
Inimile se trec peste flacără şi se mănâncă
aproape crude. Cu oasele e o problemă:
nu întotdeauna sufletul se desprinde de pe ele
de aceea se fierb îndelung în oţet. Sau în 
vin. Domnul e mulţumit. Mâinile sale desfac
încheieturile cu o singură mişcare. 
Chiar şi banii
pe care-i adună miros a mir şi a floare de 
lotus. Şi a iarbă de rai putrezită…

Piaţa de carne. Dimineaţa când soarele 
nu are miez. Domnul trage după el cerul
ca o ciosvârtă din care mai picură, încet,
stropi de eternitate ca nişte urechi de melci.
(2000)
 
CONCERT
LA O TOBĂ SPARTĂ

Stăpânesc arta ţesălatului de cai morţi
sunt maestru în arta deşălatului de inorogi
un lustruit de stele noaptea e ca un concert
la o tobă spartă – îmi reuşesc şi una şi alta

înghesui piticii în lumi tot mai mici
dintr-o irepresibilă dorinţă de ordine
până intră unul în altul şi ultimul
îl ascund sub cheia care 
nu mai deschide nici o uşă

lumea e un muzeu, ştiu, aşez exponatele
în fiecare dimineaţă le şterg de orice duh
pun etichete le schimb între ele oricum
cine mai vizitează acest spaţiu atât de închis
care nu mai comunică decât cu moartea:
mica şmecherie complicitatea trupului 
cu văgăuna de cer

şi-n apa pe care-o beau s-au înecat vapoare
le găsesc simt disperarea marinarilor
lipiţi cu pielea de răcoarea apei ceea ce simt
pe cerul gurii luptând cu setea 
e chiar moartea lor

scriu despre ziua în care vin herpesurile
scriu despre cârtiţa care scoate botul rozaliu
din negrul hârtiei pe care scriu
şi, doamne, când trebuie să trăieşti
 fiecare cuvânt
pe care-l spui tremur de spaimă 
că pe cerul gurii
(ah) calea răstigniţilor va fi
(ah) carnea vânătă a picioarelor tale o voi iubi
(ah) părul morţilor va flutura … 
(2001)
 
POEM NETERMINAT PENTRU PENIŢĂ
ŞI ADRENALINĂ

Când scriu, 
cât scriu,
îmi iau măsură 
la sicriu…!

CUCUTA

Oameni să se iubească 
S-a mai văzut,
Dar cine a văzut cum se iubesc
Două cotlete?

Pisici să se iubească
Pe acoperişuri s-a mai văzut,
Dar cine a văzut
Cum se iubesc două chifle
Din aluat fraged?

Turturele care să se iubească
După ce au băut tăria bobului de rouă
S-a mai văzut,
Dar cine a văzut cum se iubesc
Ouăle dintr-o omletă?

Două stele să se iubească
În timp ce se dezlipesc de pe boltă
S-a mai văzut,
Dar cine a văzut cum se iubesc
Fructele dintr-o salată?

De asta vă zic: fără dragoste
Nici o sămânţă nu are gust,
O pui pe limbă ca şi cum
Ai încerca tăria cucutei. 
(2006)

POETUL BĂTRÂN
ÎŞI DECLAMĂ FAIMA

(fragment)

Aş fi vrut ca toate cuvintele 
să asculte de mine,
Acum ascult de toate cuvintele
Ca un câine bătut merg în urma lor
Din când în cînd
Îmi dau peste bot
Scot scrâşnete, scot urlete,
Ele se amuză, se întărâtă
Ca muieruştile care au prins un satyr bătrîn
Şi îl chinuie, îi aţâţă simţurile

Apoi mă împing în arenă
Şi mă supun experimentului total:
Bagă în burta mea cartofi, 
eu scot poezie
Bagă pe gâtul meu bere, 
eu scot poezie
Bagă salată, bagă melci băloşi, 
bagă fructe pline de promisiunile raiului,
eu scot poezie

Până şi cele mai triste cuvinte se ridică
Şi aplaudă, e un spectacol total:
 „– Ai văzut? Poezia nu e aşa de fioroasă
 pe cât se credea, sâsâie ca şarpele
 dar veninul ei e inofensiv…”
 „– Dar are sânge pe barbă, 
poezia atrage cuvintele
 în mărăcini şi le spintecă inimile…!” 
 „– Mamă, am văzut poezia, ca o turmă
 de licurici înhămată la muzicile 
din subconştient…”
 „– Opriţi spectacolul, prea multe cuvinte 
mor pe limba
 poeziei…!”

Aş fi vrut ca toate cuvintele 
să asculte de mine,
Acum ascult de toate cuvintele
Biciul lor mă mână din urmă
Îmi rupe din carne
Ca o reptilă care cântă blues.  
(2008)

centrul-cultural-pitesti.ro