Adrian Alui Gheorghe – „Poezia este, în ultimă instanţă, practica metafizicii. Ca şi religia”

Nichita Stănescu a fost entuziasmat de nume şi mi-a spus că … „e o poezie în sine”
 
– Dragă Adrian Alui Gheorghe, ce vrea să însemne numele acesta al tău, unic în literatura română, deşi e unul ostentativ neaoş românesc? Vrea să sugereze descendenţa ultimă? Sau poate pe cea dintotdeauna?
– E o poveste care mă fascinează, cea a numelor pe care le purtăm. O voi detalia, poate, în vreo carte!… În poemele epicefolosesc, de altfel, o mulţime de nume, pe ideea că frumuseţea, misterul, tot ce ne mişcă şi se mişcă au chip şi nume. Tatăl meu, născut la 1913, şi-a făcut studiile liceale (întrerupte) sub numele de Alui Gheorghe, a luptat pe front, în „cel de-al doilea război”, sub numele de Gheorghiu, şi-a trecut în acte trei copii cu numele de Gheorghiu, alţi doi cu numele pe care îl port şi eu. Am avut de ales, astfel, între (a fi) Gheorghiu şi (a fi cu) numele actual. Am rămas aşa cum am fost trecut (şi eu) în documente. În 1987 i-am trimis lui Geo Bogza o cărţulie de versuri şi am primit o foarte reconfortantă carte poştală din partea maestrului care îmi spunea, textual: „Domnule Alui Gheorghe, aveţi un nume cu o accentuată formă tradiţionalistă. Sub numele neaoşe se ascundeau, într-o vreme, veneticii!… Cum cred că nu sunteţi aşa ceva, după consistenţa versurilor, după talent şi după locul în care trăiţi, puteţi fie să vă schimbaţi numele, în unul mai neutru, fie să-l faceţi atât de cunoscut, încât să nu mai conteze cum sună. Vă doresc succes!”.Nichita Stănescu, pe care l-am vizitat prin 1981, a fost entuziasmat de nume şi mi-a spus că … „e o poezie în sine”. Ce mi-a spus Bogza m-a motivat, ce mi-a spus Nichita m-a încântat. De asta am rămas cu numele cu care am debutat, care îmi e amprentă în buletin, tipic zonei Moldovei de pe „meridianul Ozana”. Uneori regret că nu mi-am păstrat prima formă a numelui tatălui, de Gheorghiu, poate că m-ar fi prins mai bine. Poate că data viitoare!… În acelaşi timp, cu trecerea vremii parcă aş vrea ca toate textele să nu mai aibă un nume definit pe pagină, să circule pur şi simplu. Aş vrea să fiu un anonim, de geniu dacă se poate, autor de rugăciuni de exemplu sau autor de texte care să definească creşterea şi descreşterea anotimpurilor. 

 
– Ce este poezia, dragă Adrian Alui Gheorghe? Ai cercetat? Ai aflat? 
– Ce este poezia? Nimic mai simplu decât să o defineşti. E chiar mai simplu decât să o scrii!… Uite, dacă sunt într-un tren, călătorind spre o destinaţie oarecare, poezia e un tren, poate chiar trenul care mă duce spre ceva, spre o ţintă situată dincolo de mine însumi. Poezia este chiar lipsa de ţintă într-o hoinăreală dintr-o după amiază de lume. Sau sunt într-un magazin, printre atâtea inutilităţi frumos aşezate, ei, în acest caz poezia este chiar această inutilitate resimţită de cel care nu vrea să fie în competiţie cu lucrurile. Poezia e o femeie care se duce, mânată de ceva interior, spre un orizont care ţie nu-ţi relevă nimic. Şi acest orizont e poezie, desigur. Poezie e tot ce ni se întâmplă, iar revelaţia se pare că nu stă în ceea ce propune poetul, ci în ceea ce receptează cititorul. Cititorul e mai important, astfel, decât poetul în noua reconfigurare a poeziei. Poetul, în acest caz, este un ghid, eventual orb dar inspirat, într-un muzeu infinit. Viaţa însăşi e, din această perspectivă, un muzeu cu ghid orb. Poezie e tot ce pierdem şi mai puţin ce câştigăm. Să continuu? Poezia este, în ultimă instanţă, practica metafizicii. Ca şi religia. 
 

Dacă nu aş fi scriitor, aş fi vrut să fiu ceasornicar
în atelierele lui Chronos

– Te-a dezamăgit poezia vreodată? Ai avut vreodată impresia că şi pe calea poeziei viaţa e tot pierdută? Ce ţi-a dat ţie poezia, de vreme ce o aperi şi azi, când tocmai ai împlinit cincizeci de ani? Dacă nu ai fi scriitor, ce altceva ţi-ar plăcea să fii?

– Am să răspund „pe puncte”, pentru că întrebarea este una plină de întrebări, fiecare având, părelnic, semnificaţia şi nuanţele ei. a) Poezia nu m-a dezamăgit niciodată, frică mi-e că am dezamăgit-o eu deseori. Te poate dezamăgi aripa fluturelui care tulbură aerul şi care modifică, astfel, ceva în ordinea universului? Nu, dar tu poţi dezamăgi universul strivind cu palma omida fluturelui care sprijină aripa. b) Dacă şi prin poezie viaţa e (tot) pierdută? Da, dar parcă pierderea e mai voluptuoasă prin poezie, căci una e să ştii că timpul e infinit, alta e să simţi asta. Una e să ştii că roua, de exemplu, e o condensare a umidităţii din aer, şi alta să crezi că e o transpiraţie a florii care în adâncuri prepară culoarea şi mireasma. Una e să crezi că iubirea e acuplare, alta e să crezi că e o întoarcere în paradis. Ca să pierzi trebuie să pariezi, să cheltuieşti, să risipeşti. Poezia nu-ţi cere nimic, ea numai îţi dă. Ca şi matematica, de altfel. Ca şi muzica, care e în esenţă tot poezie. Când asculţi muzică ecoul din tine e poezie. Când aduni cifre imposibile despre timp şi spaţiu şi distanţe dintre oraşe, nu faci decât să vezi tot poezie. c) Ce mi-a dat poezia? Mergeam de-a buşilea şi poezia mi-a dat verticalitate. Mi-a dat prieteni. Mi-a dat lumea ei care e una a esenţelor. Poate să sune „ca dracu`”, vorba cuiva, dar uneori avem nevoie şi de truisme ca să ne exprimăm. Poezia ne duce cu vorba, ca să nu vedem hăul de dedesubt, să nu vedem cât de prăbuşiţi suntem, câtă mizerie facem în jur cu fiecare gest. Oricum, nu putem da poeziei mai mult decât ne-a dat ea, asta e clar. Încă un lucru: poezia nu ne-a preexistat, ea s-a născut deodată cu noi. De asta, pentru echilibru, trebuie să-i dăm înapoi cam cât ne-a dat şi ea. Eminescu spunea că „poezia e sărăcie”, dar nu a spus şi faptul că sărăcia ar fi rea. Poate sărăcia morală, poate sărăcia cu duhul vor fi fiind rele!… Dar sărăcia materială, asumată, e în esenţă o nobleţe. De asta am o veste proastă pentru (o spun generic, să nu se sperie cineva!) miliardarii lumii: poezia le dispreţuieşte angajarea în competiţia cu lucrurile. Sper să nu se sinucidă vreunul după aflarea acestui crud adevăr. d) Dacă nu aş fi scriitor, aş fi vrut să fiu ceasornicar în atelierele lui Chronos. E o dorinţă mai veche, de pe când luam cu asalt miturile greceşti. M-am înscris pe lista de aşteptare, când se va ivi un loc liber, sper să nu ratez. 

– Ce este o generaţie literară, în interpretarea ta? 
– Nu e, neapărat, o chestiune de înregimentare după criteriul vârstei, a cronologiei, e o chestiune de sensibilitate comună. E o punere în comun a orgoliilor pentru a nu vedea frica din spatele ţintelor aleatorii pe care ni le-am rezervat pornind în viaţă, în literatură. E o chestiune de comunicare directă, nemijlocită. Eu nu mă pot considera ca parte din generaţia ’6o, de exemplu, pentru că nu am trăit toposul în care s-a format cultural, literar, uman, moral etc. generaţia respectivă. În general, oricare nouă generaţie se îndreaptă spre un înainte presimţit, dar cu ochii priveşte în urmă, peste umăr, să vadă cât de aproape se află generaţia precedentă, dacă îi suflă în ceafă. Cu cât se îndepărtează mai mult de urmăritori, cu atât mai distinctă e generaţia. Dar îndepărtarea asta nu e niciodată decisivă, ca în celebrul paradox Zen, cu melcul care se ia la întrecere cu Ahile Cel Iute de Picior. Oricât de iute ar alerga atletul, nu-l va depăşi decisiv pe lentul melc, deoarece şi acesta va străbate o porţiune oarecare din spaţiul de concurs. De asta, nici o generaţie nu o depăşeşte decisiv pe cealaltă, din urmă, ci îi va prelua, din mers, calităţile şi defectele. Tinerii „generaţionişti” care cred că au descoperit alfabetul sunt fie naivi, fie sunt proşti de-a binelea. Naivii se vor trezi, ceilalţi nu contează!…
  

Modul în care un om îşi acceptă destinul este mai important
decât însuşi destinul său”

– Te rog să-ţi aminteşti aici de începuturile tale poetice! Au fost febrile, chinuite, euforice? Privind în urmă, ce senzaţii şi sentimente încerci?
– Eram un orb care căuta lumina, ştia ceva despre ea dar nu ştia prea bine ce. O presimţeam. Artistul este fiinţa care conştientizează că este plasat/plasată în afara lumii şi de aceea caută o cale de a pătrunde în intimitatea ei. Arta sa e o cale de a se insinua. Arta, sub orice formă s-ar manifesta, e o mare frică, resimţită sau doar presimţită. Frica de aproapele, frica de veşnicie, frica de rana lăsată de clipa care tocmai trece, frica de sinele neînţeles, care se răzvrăteşte continuu… Poezia este, în ultimă instanţă, frica de frică. Frica este legătura noastră cu lutul. Ce senzaţii mă încearcă? Cu duioşie spun acum că îl iert pe copilul/tânărul care am fost, că a ales acest drum. Ar fi putut alege un altul, s-ar fi putut redresa şi replia la timp, dar ar fi fost păcat. Modelul christic şi-a epuizat legenda, acum e o realitate fecundă. Noi doar simulăm răstignirea, suportăm destul de uşor dramele altora. Oricum ne simţim mai bine în pielea noastră, oricând, oricât de bătucită sau peticită ar fi, decât în a oricărui alt pământean. Că, până la urmă, zicem şi noi ca Alexandr von Humboldt: „Modul în care un om îşi acceptă destinul este mai important decât însuşi destinul său”. Cum au fost începuturile? M-am mirat şi înfricoşat că ceva ce nu se vede, cuvintele, ascultă de mine, că ceva ce nu poate fi controlat, gândurile şi sentimentele, pot fi traduse în cuvinte…! În fiecare zi trăiesc această mare bucurie, fiecare text, scris de mine sau de oricine altcineva, îl trăiesc cu toată dăruirea. Mi s-a întâmplat să stau exilat în vreun loc, ore sau zile, în care să nu am la îndemână decât texte aşa zis anoste, de ziar, de cărţi cu ideologie… Ei, cuvintele mi-au demonstrat că sunt, şi în acest caz, independent de modul de folosinţă, pline de energie, de subînţelesuri, de vrajă. Le-am aspirat toată puterea, tot misterul. Astfel am rezistat. Cu aceleaşi cuvinte se pot face declaraţii de iubire şi se pot face declaraţii de război. Destinul e o chestiune de topică a limbajului, nu-i aşa? Mi-am dat seama, astfel, că limba nu e niciodată anostă, oamenii care o folosesc, da. 

– Era constituit grupul de poeţi prieteni de la Neamţ când ai debutat? Are importanţă prietenia în destinul unui poet? Dar în coagularea unei generaţii cum e cea optzecistă?
– Câtă poezie, atâta prietenie, am putea zice. Combustia amiciţiei noastre din acea vreme a constituit-o poezia, aspiraţia spre ea, inexprimabilul leagă mai bine doi oameni unul de altul, decât ceea ce exprimi. Ca în dragoste. Căutarea drumului are nevoie de solidaritate, de împărtăşirea fără rest a ceea ce ai descoperit. Odată descoperit drumul, el se sprijină ferm în cele două capete. După ce a dispărut inocenţa, adică esenţa poeziei, a (cam) dispărut şi ideea de grup. Chiar şi ideea de generaţie a dispărut în momentul în care perversiunea intereselor plus nevoia de a supravieţui au luat locul inocenţei, a lipsei de miză. Îmi place, de exemplu, mai mult să vorbesc despre identităţile literare „izolate” la Neamţ, decât despre un grup care poate fi confundat, din greşeală, cu o gaşcă!… Genialii au murit toţi la naştere, au rămas să ducă ideea de poezie mai departe doar câţiva talentaţi. 

– Te rog să-l evoci pe scurt pe Aurel Dumitraşcu, primul optzecist plecat dintre noi!
– Mi-e foarte greu să-l evoc (doar) pe scurt pe Aurel Dumitraşcu!… I-am îngrijit opera postumă, cale de vreo opt, nouă cărţi, versuri, jurnale, corespondenţă, încât dacă îl laud îl banalizez, dacă încerc să îl definesc într-o frază îl reduc la prea puţin. Aş putea să spun, de exemplu, că Aurel Dumitraşcu, cel care a plecat în septembrie 1990, răpus de leucemie şi de conjuncturi, este extrem de viu în poezia momentului, în timp ce mulţi care scriu azi sunt (extrem de) banali, (de) vetuşti !… Cei care nu mă cred, să pună mâna să răsfoiască antologia Divina Paradoxalia apărută recent la Paralela 45. Sau să citească jurnalul Carnete maro, pe care l-am editat deja în patru volume. Sau să răsfoiască, măcar, cartea Frig, corespondenţa noastră pornită în anul 1978 şi dusă până în anul 1990. Îţi spun un secret: poeţii plecaţi dincolo scriu continuu prin mâinile celor care am rămas aici. Dacă nu suntem atenţi, opera lor se pierde, iar eternitatea literară românească are de suferit. Ce mai ştim despre Dan David? Dar despre Daniel Turcea? Dar despre Ioanid Romanescu? Sau chiar despre Mariana Marin? Noi avem nevoie de postumitatea fecundă a talentelor adevărate. 
 
Mă gândesc cu groază că un călău ajunge acasă seara şi frecându-şi mâinile, în faţa cinei, spune ălor lui: Am avut o zi bună!

– Cum a fost perioada debutului, de la scrierea în taină a primelor versuri, la primele apariţii în reviste şi până la Ceremonii insidioase?
– La început te joci. Şi deodată jocul devine foarte serios. Ştii cum e cu poezia, cu literatura? Ca într-o poveste a lui Oscar Wilde, care zicea cam aşa: Era odată un om care povestea frumos. Seara, când se întorceau oamenii de la muncă, toţi se adunau împrejurul lui, şi el le povestea. Ce ai văzut azi? – îl întrebau ei. Am văzut acolo, în pădure, un moşneag care cânta din fluier; şi toate vietăţile pădurii se adunaseră împrejurul lui şi jucau. Şi ce ai mai văzut? Jos, la malul apei, am văzut trei zâne care-şi despletiseră părul şi care şi-l pieptănau în oglinda apei… Dar, într-o zi, omul care povestea a auzit cu adevărat cântecul moşneagului, a văzut jocul vietăţilor pădurii şi, mai ales la vale, a întâlnit trei zâne care-şi jucau părul în oglinda apei. Şi, în seara aceea, când oamenii îi cerură să le spună ce văzuse, el le-a răspuns: „N-am văzut nimic!”. Dacă nu ţi se întâmplă acest lucru, la începutul demersului tău literar, totul e pierdut. „Frumuseţea va salva lumea”, spunea Dostoievski. Dar frumuseţea nu e ceea ce se vede, este ceea ce se află sub lumea care se vede. Frumuseţea e proiecţia propriului suflet. Un om urât, cu un suflet urât nu poate vedea, nu poate genera o lume frumoasă pentru cei din preajmă. Mă gândesc cu groază că un călău ajunge acasă seara şi frecându-şi mâinile, în faţa cinei, spune alor lui: Am avut o zi bună!

– Sunt colegi care ştiu ziua şi ora când au conştientizat că a apărut noua generaţie de scriitori, cea optzecistă. Tu când ai avut primele semne că s-a născut generaţia căreia îi aparţii?
– Din prima clipă în care s-a născut generaţia ’80 am ştiut de apariţia ei. Eram de faţă. Priveam sau jucam un rol. Jucam rolul privitorului. Sau al cititorului. Când a apărut Ninsoarea electrică a lui Traian T. Coşovei, am ştiut că nimic nu mai poate fi ca înainte în poezia noastră. Apoi când am cetit Ochii lui Homer a lui Petru Romoşan, am tresărit ca în faţa unei arătări poeticeşti mai rar văzută prin coclaurii literari româneşti. Am avut în Bucuria anonimatului, a lui Eugen Suciu, un prieten la prima vedere. Sau Lecţia de anatomie a lui Emil Hurezeanu, ce stranie apariţie pe cerul înnorat al patriei noastre literare!… Pe Cărtărescu, care a izbucnit ca vedetă cu prima carte, l-am cetit convins că o să-l pot contesta, dar n-am reuşit. Dimpotrivă. Iaru, Vişniec, Ştefoi, Mariana Marin, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Marta Petreu, Aurel Dumitraşcu, Ioana Dinulescu, Cassian Maria Spiridon, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Sava, Patrel Berceanu, Ioan Moldovan, ca să numesc doar pe câţiva care au apărut în primul val, i-am simţit atât de hămesiţi de glorie şi poezie, încât le auzeam dinţii de lupi tineri clănţănind în întunericul ideologic din jur. N-a fost o generaţie spontanee, a fost o generaţie „muncită”. Apariţia şi prestaţia Cenaclului de luni, a Echinoxului de la Cluj, prin implicaţiile culturale şi morale pe care le-au generat, au fost printre evenimentele culturale cele mai consistente al ultimului deceniu pre-revoluţionar. 

– Grupul de la Neamţ s-a constituit şi ca o replică la cel de la Bucureşti? Sau le-aţi avut modele pe cele din capitală, ştiut fiind că tu şi Aurel Dumitraşcu aţi fost membri ai cenaclului Universitas păstorit de Mircea Martin? Aţi trecut şi pe la Cenaclul de luni?
– Nu ştiu dacă am fost un grup!… Ne-a ţinut aproape spaima de neantul provinciei, acel „neant valah” care în zonele periferice este mult mai accentuat. Ne-au ţinut aproape tinereţea, ura, frica, foamea, umorul, speranţa. O grupare literară se vede cel mai bine după ce se fărâmiţează în individualităţi, în personalităţi eventual. Şi generaţia ’80 a intrat în literatură prin ceea ce îi desparte pe „membrii” săi, nu prin ceea ce îi adună. Că, până la urmă, îi adună vârsta şi toposul unei epoci, îi despart talentul şi concretizarea acestuia, adică opera. Şi ratările fac parte din dinamica, din frumuseţea unei generaţii, a unei culturi. S-ar putea scrie şi o istorie a marilor ratări din literatura română!… Ar fi interesantă. Şi s-ar putea scrie mult aici, pentru că românul are vocaţia începuturilor mari pe care le rezolvă prin ratări spectaculoase. La cenaclurile din Bucureşti, la care am participat sporadic, prin anii ’80 – ’85, neconvins că locul meu e acolo, m-am simţit ca Tarzan dus în „muzeul oglinzilor”. Pe multe dintre ele le spărgea, din greşeală, cu umărul. N-am considerat niciodată poezia/literatura un mijloc de a ajunge undeva, am considerat-o (le-am considerat) o cale regală pentru umilele noastre fiinţe. Poezia lui Alexandru Philippide, care începea cu „M-atârn de tine poezie,/Ca un copil de poala mumii…” mi se pare definitorie. 
 Dar dacă tot aduni probe pentru o istorie a generaţiei noastre, dacă aduni anecdote, care să probeze dinamismul „generaţioniştilor”, am să reiau o poveste, pe care am spus-o şi în antologia A fost odată un cenaclu, fiind vorba de mai puţin mediatizatul Universitas, cel condus de criticul şi profesorul Mircea Martin. 
 Înainte de 1989 distanţa dintre Piatra Neamţ şi Bucureşti era mai mare decât astăzi. O simţeam fizic şi psihic. Veneam rar în Bucureşti, întârziam prin librării şi anticariate, căram spre Moldova „kilele” obligatorii de cărţi. La bufetul Uniunii, acolo unde se afla cea mai mare concentraţie de scriitori români, înfometaţi şi însetaţi, toţi musai nemuritori, era greu de intrat, trebuia să explici „generalului” de la uşă că eşti scriitor din provincie, trebuia să faci dovada, habar n-aveai cum… Să-i reciţi ceva? Aşteptai să te recunoască cineva (sau să recunoşti!) dintre cei care intrau lejer, salutau, erau „acasă”. Erai ca în postura „fetiţei cu chibrituri”!… Te lăsai, în general, păgubaş. O dată m-a introdus Nae Prelipceanu, i-a explicat paznicului că sunt poet din Moldova, cerberul m-a privit cu milă… Aşa mi s-a părut. Altă dată m-a introdus, după parlamentări, Aurelian Titu Dumitrescu, el însuşi prea puţin cunoscut de către paznic. La una din aceste „intrări” l-am auzit vorbind pe Ţuţea, în timp ce două „figuri” de beţivi (scuzaţi!) de pe de lături îl îngânau trimiţându-l la azil!… Cenaclurile bucureştene? Pepiniere de genii… ! La Bucureşti chiar şi caracuda are geniu, toţi proştii sunt mari, „duduca din Giuleşti” este poetă „senzitivă”, dă din şold, din condei, din metafora plină de nuri. Nu prea aveai pe unde să-ţi plasezi numele şi biografia, speranţa şi capătul de operă dacă nu erai de acolo. La Cenaclul de luni am fost o singură dată, când au fost invitaţi să citească „nişte ieşeni”, adică Nichita Danilov, Lucian Vasiliu şi Liviu Antonesei. Cred că era prin 1983. N-a venit Nicolae Manolescu (avea examene!?), aşa că „nişte emuli” au condus ostilităţile. În semn de protest pentru lipsa mentorului cenaclului, Lucian Vasiliu a citit doar un catren, Nichita Danilov doar două, trei textuleţe ironice. Liviu Antonesei a citit ceva cu (despre) „Căderea căderii”, un poem lung, un fel de „negarea negaţiei” în variantă poetizată! Bucureştenii s-au uitat în textele provincialilor cu oarecare precauţie, să nu ia niscaiva microbi… De asta discuţiile erau „în general”, toţi vorbeau despre ei înşişi cu precădere, bucuroşi că scăpaseră de „mediul provinciei”, acolo unde talentul „se îngroapă”. Cel puţin aşa îmi apărea mie situaţia. Alt cenaclu la care am participat (evoluat), doar o singură dată, a fost Numele poetului, al lui Cezar Ivănescu. Aici provincialii erau „mult mai deşi”, chiar şi bucureştenii care participau se manifestau cu voluptate „ca provinciali”. Suprema libertate era înjurarea scriitorilor de la Cenaclul de luni. N-am mai participat a doua oară. 
 La cenaclul Universitas, condus de criticul Mircea Martin, am „evoluat” tot o singură dată. Cred că era în toamna anului 1985!… După o ediţie a „colocviilor de poezie de la Târgu Neamţ”, pe unde au trecut cu folos Laurenţiu Ulici, Marin Mincu şi Mircea Martin, alături de o mulţime de poeţi ai „generaţiei ‘80”, în urma recitalului de poezie la care m-am „produs”, am primit o invitaţie de la profesorul Martin de a citi la cenaclul Universitas. M-am speriat. Mi-am luat poeziile la recitit!… Brusc s-au rarefiat, „nu mă mai reprezentau”!… În faţa „capitaliştilor” nu poţi să mergi cu „orice”, acolo trebuie să fii cel puţin Pessoa, cel puţin Rilke, cel puţin Jose Lezama Lima. Am apelat la cunoştinţele mele „provinciale”, poeţi stabiliţi în Bucureşti, să participe la cenaclu. Aveam un cod al nostru, ne înţelegeam mult mai bine. Au venit, astfel, „să mă susţină”, între alţii, Elena Ştefoi, Ion Zubaşcu, Aurelian Titu Dumitrescu. „Nu-i simplu, m-a încurajat Zubaşcu, aici toţi sar la beregată, dacă te pierzi eşti… pierdut”. Oricum, în acea vreme Cenaclul de luni slăbise în intensitate, în interes, apăruseră sfinţii şi mucenicii „generaţiei”, de asta accentul se mutase spre Universitas, aici, se spunea, se pregătea „nouzecismul”, o nouă promoţie, o nouă direcţie etc. Aurel Dumitraşcu citise şi el aici, cu puţină vreme în urmă, tot la invitaţia profesorului Mircea Martin, şi revenise acasă „tensionat” de faptul că la Universitas se cocea o nouă atitudine critică, o nouă promoţie literară. Mai bună? Mai rea? Mai altfel!… De astă dată surpriza mea a fost ca la intrare la „casa de cultură a studenţilor” să descopăr un alt nemţean programat să citească în aceeaşi seară: Radu Florescu. Eu eram „propunerea” lui Mircea Martin, conjudeţeanul meu era „pila” lui Ştefan Damian, mâna dreaptă a profesorului, din câte mi-am dat seama. A mai citit cineva, nu-mi amintesc cine. Era, oricum, un „om de-al casei”, numele nu i l-am mai regăsit după aceea. Pe el îl aşteptau toţi „localnicii”, ca să-l aplaude. Noi eram „matineul”, distracţia, pe noi trebuiau „să-şi facă” limbajul critic tinerii care îşi ascuţeau dinţii, care îşi gâdilau simţurile şi orgoliile. Cenaclurile gem, de obicei, de nume importante pentru… o seară. Întâi am citit eu. S-a convenit, apoi, să citească toţi, apoi să se treacă la discuţii. Tovărăşeşte, adică indiferentă, lumea a acceptat. Apoi a citit Radu Florescu. Apoi a citit „cel pe care nu-l mai ţin minte”. Discuţii? Nu se înghesuia nimeni, se făcuse o linişte plină de subînţelesuri şi de tunete plus fulgere mocnite. Întâi a luat cuvântul Mariana Marin care sosise între timp, se strecurase nevăzută. A vorbit frumos despre „provinciali”, a subliniat nişte versuri… Despre „cel pe care nu-l mai ţin minte” a spus că mimează, că e „un Cărtărescu ratat”. Prin sală a trecut un frison. S-a ridicat (atunci) Horia Gârbea, de undeva din rândul doi. I-a trimis pe „moldoveni” la (sau în!) Eminescu lor, săreau versurile din pagină ca zdrenţele din ţesătură, ca aşchiile din buşteanul dat la „abric”. Nu-i plăcea nimic, nimic, nimic. A luat un text de-al meu, pe care îl voi reproduce după această frază şi aproape că m-a acuzat de… crimă! Crima de a nu scrie după „o reţetă”, probabil!… Iată textul pe care, recitindu-l acum, găsit în cărţulia de debut, m-am înduioşat brusc: „Memoria îmi răpeşte orice imagine/reală şi pe zidul alb trece o zăpadă/ cernită sunt la un liceu în grecia antică/ între copiii desculţi ai luptătorilor// morţi în bătălia de la salamina şi/ răspundem în cor la întrebarea ce este/sufletul – însă omul vierme ticălos îşi/ascunde cu dibăcie orice tresărire retorică//a sentimentului şi se ascunde în gura/puturoasă a canalului mândru de intimitatea/cu cele fără de suflet după-amiaza/ mestecăm frunze de dafin sau fumăm// ţigări iuţi şi vorbim despre actriţele pe care/le ascundem noaptea în pernele grele ca/nişte căpăţâni de cerbi dar drumul pe care/nu l-am făcut îmi dă dovezi neîndoielnice//sunt cel trimis înainte să conspir, să/împământenesc vechile orânduieli între/noii barbari să vorbesc despre naştere şi/moarte la un loc fără să blasfemiez peisajul/– risipiţi-vă speranţele nu locuiţi la un loc cu/ propriile voastre laşităţi fiţi calmi şi// aşteptaţi un semn o zăpadă un fulger un întuneric:/toate sunt îndemnurile mele pentru acţiune” (Detalii pentru memorie). Dragă Horia (Gârbea), dacă voi publica textul acesta în vreo antologie, voi încerca, cu „sadismul” amical de rigoare, de azi, să ţi-l dedic! Au mai vorbit, apoi, Elena Ştefoi, Ion Zubaşcu, Aurelian Titu Dumitrescu, cred că şi Daniel Bănulescu. Şi alţii. Ştefan Damian a ales apele de uscat împărţind note de „bine” peste texte. Învăţase „politică”. Un „tip”, Mareş parcă, a luat un text de-al meu şi mi-a explicat cam cum trebuie să scriu, dacă vreau să plac în Bucureşti, dacă vreau să am şanse în literatură. Textul luat drept exemplu era o parte dintr-un poem cam „kavafisian”, în cinci părţi: Capul meu aruncat în coşul cu capete/ visează/ce să fac cu trupul meu?/cine îl vrea (poftim!)?/în ochiul meu o doamnă brună citeşte/ poeziile/ nescrise. destrăbălate. brute (cu şapte/ capete)/Pe ea o vreţi./Întâmplările îmi violentează/ochiul./În ochiul doamnei brune/(cu şapte capete)/„nu’ş ce zeu visează” „nu’ş ce privire”/„nu’ş ce târg se face”. (Coşul cu capete). Nici o clipă n-am înţeles de ce trebuia să scriu altfel textul. Dar am dat din cap aprobator, nu era bine să te pui cu „fiara” pe terenul ei!…
 La sfârşit, după vreo două ore, a luat cuvântul profesorul Mircea Martin, cel care a stat cuminte, zâmbind complice vorbitorilor sau autorilor. Abia ascultându-l pe profesorul Martin mi-am dat seama de miza acestui cenaclu! A vorbit despre „noul canon”, despre „retorica poeziei”, despre „cele trei voci ale poeziei”, aşa cum le văzuse, mai înainte, T.S. Eliot. Prin grila propusă „ne-a citit” pe toţi. N-a „criticat” optzecismul, dar a spus că orice direcţie devine autonomă doar atunci când există o despărţire de aceasta, realizată de o promoţie valoroasă. Musai valoroasă! „Optzecismul” va fi cu adevărat vizibil, a mai spus Mircea Martin, atunci când se va sparge în individualităţi…! 
 „Conferinţa” profesorului Martin a şters orice animozitate dintre provincie şi capitală. Acolo, la cenaclu, câţiva „lupi tineri” învăţau să devină „lupi fioroşi”, respectaţi. O parte a reuşit. Dar un cenaclu e doar o propunere, o intersecţie, fiecare are, mai apoi, drumul său, cu cât mai întortocheat, cu atât mai plin de surprize. 
 Berea de după a bifurcat concepte, la o terasă la care am fost acceptaţi după ora închiderii, tocmai pentru că era vorba de „domni poeţi”, a topit grimase false, a şters complexele, a creat suportul pentru amiciţii viitoare. 
  

Cred că literatura te învaţă, printre altele, şi să fii un bun cetăţean

– De ce ai rămas la Piatra Neamţ? Nu te-a atras capitala? E locul în care se fac jocurile, în care orice este mult mai vizibil. Chiar şi literatura, poezia…
– Cred că am rămas la Piatra Neamţ în primul rând din comoditate. Din frica de adaptare, poate, la alt ritm de viaţă. Din neatenţie. Apoi mi-am inventat şi câteva argumente care să-mi motiveze această, hai să-i zicem, laşitate. Îmi spun: dacă vrei să faci politică literară, du-te la Bucureşti. Dacă vrei să faci literatură, poţi trăi oriunde, chiar şi la Piatra Neamţ. Or, eu nu mi-am dorit altceva decât să fac literatură. Acum, oricum e prea târziu, nu mai am chef să o iau din loc. Am fost, pentru o sută de zile, parlamentar de Neamţ, la Bucureşti şi nu cred că au fost zilele cele mai fericite pentru mine. Câinii maidanezi din Bucureşti simţeau că nu sunt de al lor şi mă lătrau. În Piatra Neamţ nu mi se întâmplă asta. 

– Ce trăsături nete deosebesc generaţia ’80 de generaţia ’60? Cum se face schimbul de generaţii în literatura noastră?
– Orice generaţie este (scuzaţi!) o „degeneraţie” în raport cu precedenta, asta se ştie! Schimbul de generaţii nu este şi nu ar trebui să fie unul „sângeros”, ci unul ritualic. Acest schimb de generaţii literare îmi sugerează, însă, mitul care e miezul cărţii Creanga de aur a lui George Frazer, adică legea care reglementa succesiunea preoţilor Dianei Nemorensis de la Aricia (astăzi oraşul La Riccia). În preajma lacului Dianei era o dumbravă şi în mijloc era un stejar uriaş. În jurul arborelui putea fi văzut furişându-se ziua şi noaptea un personaj cu înfăţişare ameninţătoare, care scruta împrejurimile ţinând o sabie în mână, ca şi cum în fiecare clipă s-ar fi aşteptat să fie atacat de un duşman. Era preotul Dianei. Şi ucigaş, în acelaşi timp. Şi omul pe care se aştepta să-l zărească urma să-l ucidă, mai devreme sau mai târziu şi să deţină sacerdoţiul în locul său. Aceasta era legea sanctuarului. Un candidat la sacerdoţiu nu putea urma în funcţie decât asasinându-l pe preot şi, după ce îl asasina, îşi păstra funcţia până când era asasinat la rândul său de cineva mai puternic sau mai îndemânatic. Postul ocupat prin acest precar mod de înstăpânire aducea după sine titlul de rege, dar niciun cap încoronat nu s-a simţit vreodată mai neliniştit şi mai chinuit de vise rele decât acesta. Orice clipă de slăbiciune îi putea fi fatală. Orice somn scurt îi primejduia viaţa. Brrr! 
Nu altfel pare să fie atmosfera într-o literatură ca a noastră. Scriitorii tineri îşi ascut ameninţători colţii vanităţii, te atacă cu toată indiferenţa de care sunt în stare. Le salut insolenţa, le laud, unde e cazul, cultura, le aplaud, la fel, unde e cazul, talentul!…

– Dar cu ce se deosebeşte corpul optzeciştilor din ţară de cel pornit de la Cenaclul de Luni din Bucureşti?
– Toată lumea se deosebeşte de toată lumea, toată lumea seamănă cu toată lumea. La drept vorbind, oricare dintre poeţii optzecişti din ţară este puţin (şi) parte a Cenaclului de luni, al cărui aer l-a respirat, l-a aspirat. Cenaclul de luni era coagulat în jurul lui Nicolae Manolescu, având un oarecare aer exclusivist, sectar. Optzeciştii din ţară au avut, însă, un sprijin excepţional în prestaţia generoasă a lui Laurenţiu Ulici, cel care a străbătut toate cătunele din România ca să încurajeze orice fibră poetică autentică. Nicolae Manolescu a botezat generaţia, Laurenţiu Ulici i-a dat coerenţă naţională. Inteligenţa, arta paradoxului, mustaţa, simţul harului, memoria formidabilă, umorul, generozitatea, ingeniozitatea, şahul, risipirea, politeţea, bridge-ul, cultura, diplomaţia, luciditatea, generozitatea (am mai spus-o? dar merită să o repet!) au făcut din Laurenţiu Ulici un spirit greu de înlocuit în literatura noastră actuală. L-au uitat mulţi? N-au decât. Cei care l-au uitat, pe ei înşişi s-au uitat. Scriitorii români plus ceilalţi artişti pensionari au o juma` de pensie în plus pentru că Laurenţiu Ulici a avut ideea de pe vremea când era senator!… Trei sferturi dintre evenimentele literare din România de azi sunt proiecţii sau sunt evenimente susţinute, la debut, de Laurenţiu Ulici. Premiile naţionale de poezie „Mihai Eminescu” de la Botoşani, de exemplu, iniţiate de Gellu Dorian au avut, încă de la început, susţinerea lui Laurenţiu Ulici. Şi altele. Apoi, dragă Gusti Doman, să nu uităm de Echinoxul clujean. Mamă, ce ferment cultural, literar, a fost acolo! Câtă distincţie, câtă aşezare literară europeană. Ion Pop a făcut şcoală adevărată, i-a învăţat pe ciracii săi să poarte papionul asortat la blugi şi adidaşi. Când prindeam câte un număr din Echinox eram în stare să-l dizolv în ceai, în loc de zahăr!… La Iaşi era Dialogul, o revistă care părea, la un moment dat, scăpată complet de controlul ideologic. Revistele şi grupările astea comunicau între ele, prin nevăzute căi, adică prin cele mai cinstite mijloace posibil: tinereţea, harul şi (mai ales) limba română.

– Este generaţia acum la deplina maturitate şi la cârma nu doar a literaturii, dar şi a societăţii în general? Mă gândesc la posturile din administraţie ocupate de membrii ei, din Consiliul USR, din universităţi etc.
– Generaţia 80 a ajuns (dacă a ajuns!) cu oarecare întârziere acolo unde îi era locul, adică la funcţii publice, la catedre importante!… Una din regulile vechii ideologii era ca tineretul, chiar capabil fiind, să fie pus la îmbătrânit mai întâi, să-şi piardă energia, tupeul, imaginaţia, curajul. După ce deveneau docili, familişti cu probleme, domestici în atitudine, „foştii tineri” erau promovaţi. Intrau în sistem. Dar dacă mă uit bine în jur, nu prea văd azi mulţi optzecişti în funcţii care să determine ritmul şi nivelul vieţii în România. Poate un Varujan Vosganian? Alţii!…? Dacă viaţa din România noastră e una tembelizată de vechile noastre păcate, o culpă serioasă o fac generaţiei mele. Neimplicarea politică, în perioada de după Revoluţie, a fost ca o abandonare a (evoluţiei) societăţii în braţele foştilor nomenclaturişti, a foştilor securişti, a multor lichele care şi-au câştigat onorabilitatea călcând pe cadavre şi pe valori!… Dacă aveam treizeci de scriitori români în parlament, altfel se vedea acum cultura noastră în propria ţară şi în afară. Hotărârile mari, responsabile, nu se iau pe terasa de la restaurantul Uniunii Scriitorilor, ci într-un forum politic. Cine să-ţi apere interesele, culturale şi civice, tot felul de improvizaţii politruce de prin partide manelistice? Dacă interesele culturale ale României sunt lăsate pe mâna unor Vadim, Păunescu, Ungheanu şi alţii ca ei, degeaba mai aştepţi strategii pentru o conectare a literaturii române la Europa. Perioadele faste ale societăţii româneşti au fost acelea în care scriitorii, intelectualii în general, s-au implicat în viaţa publică: „momentul 1848”, momentul Marii Uniri, perioada interbelică etc. Un post de ataşat cultural pe undeva, la, scuzaţi!, dracu` în praznic, un post de director prin provincie sau vreo funcţie aproape simbolică pe la vreo asociaţie, nu înseamnă implicare, ci o „descurcăreală” minoră, tipic românească. La noi a fost o revoluţie populară în 1989, cu siguranţă, dar am ratat apoi cu seninătate o revoluţie morală, am ratat o revoluţie culturală. În loc să dăm cu securiştii şi activiştii de pământ, prea mulţi români şi din păcate şi mulţi intelectuali au behăit laolaltă cu oile lui Becali, făcând dovada unei imaturităţi deplorabile. Nicolae Manolescu şi Laurenţiu Ulici au avut iniţiativa unor partide care să adune intelectuali importanţi, responsabili. Ambele partide au eşuat în lipsa de implicare a colegilor noştri, care se simţeau nişte mimoze atinse de austru în momentul în care trebuiau să aibă o opinie tranşantă în legătură cu soarta societăţii noastre, în legătură cu soarta lor, în fapt. Mitică dâmboviţeanul plus Bulă provincialul au destructurat, cu ironie, orice iniţiativă serioasă. E România din nou în pragul dictaturii? Vina ne aparţine tuturor. 

– Cât se poate implica poetul – scriitorul, în general – în viaţa cetăţii? Te întreb, pentru că practici şi o publicistică de atitudine, ai fost şi deputat, eşti Cetăţean de onoare al oraşului Piatra Neamţ. Aceste preocupări cotidiene nu te sustrag de la creaţia propriu-zisă?
– Zice, aproximativ, Harold Bloom: Cred că literatura te învaţă, printre altele, şi să fii un bun cetăţean – al unei ţări sau al lumii întregi – tocmai pentru că, invitându-te la reflecţie şi la dialog interior, îţi întăreşte conştiinţa identităţii, dar o dezvoltă şi pe aceea a alterităţii! Nu-l contrazic, nu mai nuanţez, pentru că e destul de limpede.
 
Românul s-a născut poet şi e pe cale să moară critic

– Cât de fidel oglindit te regăseşti în recenta Istorie critică… a lui Nicolae Manolescu? Dar generaţia, în ansamblu, cum ţi se pare reflectată?
– Dragă Gusti Doman, s-ar părea că românul s-a născut poet şi e pe cale să moară critic. În ultimii ani au tot apărut „istorii fundamentale ale literaturii române”, una mai făţoasă decât alta, una mai grea la cântar decât alta, una mai mediatizată decât alta. Unele sunt istorii parţiale, altele sunt istorii prospective, altele introspective; unele luminează literatura, altele o ascund, o confuzionează, cu program sau fără; unele sunt semne ale frustrării individuale sau de grup, altele sunt monumente singuratice ale realizatorilor lor, plasate în fundul curţii literaturii noastre; unele sunt inspirate, altele s-au născut gata expirate. 
 Una era să faci o Istorie a literaturii române, exhaustivă, la anul 1938, cum a făcut-o George Călinescu, alta e să o faci acuma. Acum ai, în plus, câteva mii de nume de scriitori care se tot foiesc pe rafturile bibliotecilor, care nu şi-au găsit locul lor definitiv, pe raftul unu, doi, trei. În Europa, după ştiinţa noastră, după nişte dialoguri cu confraţi francezi sau nemţi, n-au mai apărut „istorii” de acest gen de prin anii ’50. Au apărut istorii ale unor fenomene, ale unor epoci. Cea mai bună istorie a literaturii noastre, din acest punct de vedere, ar fi Dicţionarul general al literaturii române, care îi cuprinde pe mai toţi, buni şi răi, activişti sau păşunişti, geniali sau doar talentaţi, realizaţi sau frustraţi, antrenaţi, agăţaţi, uitaţi etc. 
 Ca să scrii o istorie a literaturii române trebuie să îndeplineşti nişte condiţii: să iubeşti literatura română mai presus decât te iubeşti pe tine; să fii generos până la risipire; să nu te răfuieşti cu autori, cu grupuri de autori, cu umorile unora sau ale altora; să fii cinstit cu cărţile pe care le citeşti – dacă le citeşti; să înţelegi că lucrezi cu materialul clientului în slujba clientului, care e autorul român, care nu îţi e nici duşman, nici un individ numai bun de dispreţuit; să înţelegi că eşti responsabil nu de soarta unor cărţi sau a unor nume de autori, eşti responsabil de soarta unei întregi civilizaţii; să înţelegi că ai o misiune pe care trebuie să o duci la capăt nu cu orgoliu, cu vanitate, ci cu maximă umilinţă; să înţelegi că tu, ca propunător al unei istorii, eşti produsul literaturii pe care o critici şi nu benghiul din frunte; literatura română nu este o moşie fără stăpân şi care aşteaptă să o ia cineva samavolnic în posesie, ci e un organism extrem de viu pe care orice intervenţie chirurgicalo-critică greşită o poate pune în dificultate, poate fi un atentat la sănătatea ei.
 Dacă ratezi o istorie, ratarea se înregistrează în contul câtorva generaţii; e ca şi cum ai duce în derizoriu o idee generoasă, esenţială pentru un popor, care poartă multă vreme, după aceea, povara unui eşec; cum ar fi ideea „României mari” care a fost dusă în derizoriu, în batjocură, de o clică securistică, care, sub drapelul unei idei generoase, a compromis orice demers în acest sens. 
 Istoriile acestea „monumentale” sunt un fel de „case ale poporului”, admirate pentru mărime, pentru arhitectură, dar vizitate doar din curiozitate. Mulţi preferă o antologie de poezie, precum O mie şi una poezii româneşti, a lui Laurenţiu Ulici, absent din „istoria critică” sau Ocolul României în 80 de poeme a lui Ion Mircea, alt „absent”. Sunt mai vii.
 Uite, aş propune, în joacă, o „Istorie necritică a literaturii române” în care să consemnez operele scriitorilor neglijaţi sau uitaţi de Nicolae Manolescu. Iată o listă de autori care nu apar în „istoria critică”: Panait Cerna, Panait Istrati, Aron Cotruş, Ben. Corlaciu, Adrian Maniu, Nicolae Steinhardt, Magda Isanos, Ilie Constantin, Ioanid Romanescu, Corneliu Ştefanache, Cristian Simionescu, Nicolae Ionel, Vasile Vlad, Dinu Flămând, Vasile Dan, Lucian Valea, Nicolae Velea, Romulus Guga, C.V. Gheorghiu, Virgil Duda, Eugen Uricaru, Sorin Mărculescu, Ovidiu Genaru, Norman Manea, Petru Popescu, Mircea Săndulescu, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, George Uscătescu, Alexandru Lungu, Gabriela Melinescu, Alexandru Grigore, Ovidiu Hotinceanu, Aurel Dumitraşcu, Emil Hurezeanu, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Ion Mircea, Dan David, Cassian Maria Spiridon, Ioan Holban, Al. Dobrescu, Val. Condurache, Florin Feifer, Petru Romoşan, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Cristian Livescu, Daniel Corbu, Dumitru Chioaru, Ion Iuga, Luca Piţu, Constantin Hrehor, Ioan Pintea, Dan Damaschin, Ion Cristofor, Alexandru Vlad, Ruxandra Cesereanu, Florina Ilis, Dumitru Ilea, George Vulturescu, Ioan Moldovan, Traian Ştef, Romulus Bucur, Gheorghe Mocuţa, Emilian Galaicu Păun, Nicolae Sava, Dumitru Păcuraru, Gellu Dorian, Sergiu Adam, Dan Verona, Augustin Doman, Gheorghe Azap, Marius Robescu, Mircea Stâncel, George Astaloş, Paul Goma, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mihai Cimpoi, Miron Cordun, Ioana Crăciunescu, Emil Nicolae, Octavian Doclin, Carolina Ilica, Ştefan Ioanid, Iustin Panţa, Horia Zilieru, Ioan Radu Văcărescu, Robert Şerban, Mircea Bârsilă, Ion Zubaşcu, Ileana Zubaşcu, Alexandru Andriţoiu, Ion Băeşu, Grigore Vieru, Nora Iuga, Marin Mincu, Dumitru Mureşan, Nicolae Turtureanu, Gheorghe Schwartz, Mircea Iorgulescu, Basarab Nicolescu, Ioana Em. Petrescu, Aurel Pantea, Sorin Preda, Nicolae Panaite, Gheorghe Izbăşescu, Ion Tudor Iovian, Gheorghe Iova, Leo Butnaru, Nicolae Popa, Ioan Flora, Denisa Comănescu, Vasile Proca, Al. Piru, Daniel Dumitriu, Mircea Muthu, Petru Poantă, Daniel Bănulescu, Ion Rotaru, Patrel Berceanu, Lucian Alecsa, Magda Ursache, Petru Ursache, Vlad Scutelnicu, Christian W. Schenk, Valeriu Stancu, Aurel Ştefanachi, Rodica Draghincescu, Cornel Antoniu, Sterian Vicol!… Lista e, desigur, incompletă, Dumnezeu, singurul, ştie mai bine cine trebuia să fie în „istoria critică” a universului literar românesc de la nivelul anului 2008. Dar din câte se zice, direct sau sub formă paremiologică, după înţelepciunea românească, nu istoria face literatură, ci literatura face istorie!… Dar dacă „istoria critică” e o arcă iar Nicolae Manolescu e o învestire locală a lui Noe, probabil că i se va face milă de cei rămaşi la dispoziţia apelor potopului şi le va întinde o mână, în ultima clipă.
 În ce mă priveşte, aproape că nu m-a (mai) interesat ce a scris Nicolae Manolescu în Istoria critică…, pentru că textul este scris la anul 1993, în România literară, în tandem cu foarte talentatul Claudiu Constantinescu, după apariţia cărţii mele Intimitatea absenţei. M-am bucurat la timpul potrivit de atenţia acordată, i-am purtat respectul pe care i l-aş fi purtat şi pe care i-l port indiferent dacă ar fi scris sau nu un singur cuvânt despre mine. Că sunt acolo, e o onoare, că nu m-a văzut în evoluţie, ar putea fi o frustrare!…
 Nicolae Manolescu este o instituţie critică de autoritate şi din această postură nu are voie să greşească. Dacă a greşit, va da cont; dacă nu, va primi lauri. Dar şi prea mulţi lauri pot să facă rău, să acopere monumentul, încât să nu-i mai recunoşti datele esenţiale, să nu ştii cui a fost dedicat, pe cine reprezintă. 
 Cei care scriu cu luciditate vor fi citiţi cu luciditate. Ceilalţi, nu. 

Scris de DUMITRU AUGUSTIN DOMAN   centrul-cultural-pitesti.ro

Reclame

Un gând despre „Adrian Alui Gheorghe – „Poezia este, în ultimă instanţă, practica metafizicii. Ca şi religia”

Comentariile sunt închise.