Adrian Alui Gheorghe- Imposibila solidaritate

Cum deosebim un popor de o populaţie? Definiţie abruptă: o populaţie trăieşte după reguli scrise; un popor trăieşte, mai ales, după reguli nescrise.

Legile scrise asigură (sau nu asigură) ordinea, justiţia, dau pedepse, dau recompense. Legile nescrise acţionează ca un liant între oameni: sînt obiceiurile, cutumele care dau stabilitate «tribului», individualitate, îi asigură onoarea şi continuitatea. Legile scrise sînt diverse şi se pot modifica; legile nescrise sînt unice. Dacă respecţi legile scrise ale unei ţări devii un cetăţean onorabil, poţi urca pe scara socială, poţi să te pierzi în mulţime fără să trezeşti interesul cuiva. Legile nescrise ale unui popor rămîn însă greu accesibile unui străin – ospitalitatea, pînă şi la popoarele cele mai păguboase, încetează după desert. Legile scrise acţionează prin constrîngere, pot fi schimbate de la o zi la alta, fac subiectul discuţiilor democratice. Legile nescrise sînt chiar echivalentul bunului simţ istoric, sînt un bun păstrat din generaţie în generaţie, nu le discută aproape nimeni. Pentru nerespectarea legilor scrise răspunzi în faţa unei instanţe funcţionăreşti. Pentru încălcarea legilor nescrise răspunzi în faţa unei tradiţii, în faţa unei istorii. Legile nescrise sînt ca anotimpurile: nu poate cere nimeni discutarea lor, modificarea lor în funcţie de interesele de clan. Legile scrise sînt aculturale; legile nescrise sînt expresia culturii.

Un om îl explică pe alt om, o existenţă o explică pe alta. S-ar părea că asta e şi menirea popoarelor – indivizii care le compun sînt faţete ale unei „individualităţi colective”. Cînd indivizii nu mai seamănă, cînd „nu se mai explică unul prin altul”, deja nu se mai vorbeşte de un popor, se vorbeşte de o populaţie. „Susţinem că sîntem o ţară şi sîntem, de fapt, un peisaj”, spunea un sud-american referindu-se la precaritatea societăţii din care provenea. Nu sîntem, ca naţie, departe de acest adevăr. În romanul Răscoala, dacă vă amintiţi, boierul Iuga este înconjurat de ţăranii setoşi de sînge, care îl lovesc din toate părţile iar boierul, mort deja, nu se prăbuşeşte datorită loviturilor care îl ţin vertical. Înghesuită pe harta Europei, România pare astăzi o ţară sufocată de vecinătatea civilizaţiei, dar care nu se prăbuşeşte datorită inerţiilor politice europene.

Responsabilitatea pentru ceea ce se întîmplă azi în România, pentru toate derutele şi deraierile de pe linia civilizaţiei, pentru întîrzierea în alinierea la cerinţele vremii noastre este, trebuie să recunoaştem, o chestiune colectivă. La atîţia ani de la Revoluţie, ceaţa a invadat memoria, trecutul atîrnă ca o tumoare dizgraţioasă, neincizată, neexplorată. Iată ce spunea Virgil Ierunca, în 1993, la Piatra Neamţ, concentrînd obsesiile vremii: „Atunci cînd a murit, în închisoare, Mircea Vulcănescu a spus: Să nu ne răzbunaţi!… Nu voim să răzbunăm pe nimeni, nu sîntem prinşi de răzbunare, da!, dar mi-am dat seama că niciodată Mircea Vulcănescu n-a spus să şi uităm! Şi cum pentru mine Mircea Vulcănescu constituie o referinţă vie, am făcut din această neuitare un fel de neo-insomnie. Pentru că toate „neo”, seria „neo”, apar azi în România… Am avut o neodemocraţ ie originală, avem o neominciună pentru care nu găsesc acum epitetele potrivite, poate că şi din cauza confuziei în care minciuna îşi are subtextele ei actuale. Să nu uităm, pentru că memoria este legată de trecut, or lucrul acesta priveşte îndeosebi intelectualitatea. Pentru că intelectualitatea unei ţări este, cred eu, responsabilă în primul rînd de ceea ce se petrece în această ţară. Am impresia că o mare parte din uitare se datoreşte intelectualilor. S-ar zice că acum colegii noştri de idei au devenit toţi neo-cartezieni. De ce neo-cartezieni? Pentru că am impresia că toţi spun acum: Uităm, deci existăm! Problema este: o existenţă fără memorie este ea o existenţă cu adevărat? O existenţă fără un adevăr supus unor torturi dialectice şi neo-ideologice, este ea o existenţă? Prezentul acesta, pe care îl trăim, este oare rezultatul unui trecut asumat aşa cum ar trebui?”. Din toamna anului 1993, cînd au fost rostite aceste întrebări şi pînă azi nu ştiu dacă am fost în stare să găsim vreun răspuns. Prezent în România, cu ceva vreme în urmă, laureatul Premiului Nobel, Mario Vargas Llosa făcea o remarcă profundă şi de bun simţ: „Faţă de comunism există în Europa şi în România un fel de bunăvoinţă, mai ales din partea lumii intelectuale. Deşi nazismul şi comunismul au acţionat la fel de destructiv… Unul este incriminat cu mînie, altul este tolerat, pentru că mulţi intelectuali s-au jucat cu fanatismul comunist, dar după ce s-au trezit au zis că n-a fost decît un joc. Dar răul fusese făcut…!”.

Cum să pui la un loc victima şi călăul într-o tentativă de „socializare” sub semnul solidarităţii? Cum să vorbim de solidaritate într-o ţară în care dosarele fostei poliţii politice sînt ţinute sub paisprezece lacăte, ca material de şantaj? Şarpele suspiciunii trebuie să sîsîie provocator în miezul oricărei acţiuni. În afara adevărului nu există libertate, iar libertatea este o formă „distilată” a solidarităţii. Românul pare să ştie ce înseamnă solidaritate, ar vrea să fie solidar, dar nu ştie cu cine şi de ce. În numele cărei cauze? Cine mai crede în cauze, cînd toate cauzele mari şi morale au fost deturnate în interese? Istoria naţională e citită prin ochelarii „uniunii europene”, şi chiar dacă nu ne cere nimeni din afară să ne lepădăm de adevărurile noastre şi de „poveştile” noastre istorice, am avut noi grijă, dintr-un oportunism „istoric”, să o cosmetizăm pînă la o lăsa fără identitate. Cultura naţională este subfinanţată, ca o grădină lăsată de izbelişte, poate o mănîncă bălăriile, poate dispare! Artistul român se sufocă cu produsul artei sale în braţe, jenat de inutilitatea demersului său într-o societate re-croită la urgenţă după standarde în care singura realitate este cea a banului. Pînă şi minima circulaţie a cărţilor şi a presei culturale în România a fost distrusă (premeditat?), încît avem o cultură enclavizată, regionalizată. Comunicarea interumană este incoerentă, greoaie. Limba română, cea care ar trebui să fie „codul intim” al relaţionării noastre, este stricată cu program, zilnic şi silnic în chiar locurile în care ar trebui protejată, conservată, îmbogăţită: şcoală, for public, mass-media. Dacă vrei să vezi cît de jos a ajuns limba română, cît de încîlcită, „cît de grea”, e de ajuns să asişti la o şedinţă a Parlamentului. Sau la oricare întrunire politică, acolo unde vorbesc „vocile responsabile” ale neamului.

Clasa politică de azi pare să fi pus pe fugă intelighenţia din ţara asta, să n-o incomodeze, să rămînă singură să guverneze peste o populaţie derutată, prostită, umilită, conformistă. Iar intelectualitatea română parcă aşteaptă să revină în actualitate momentele 1950 – 1960, cînd îţi bătea în uşă securistul să te înhaţe şi să te trimită la Canal. Acest fatalism acceptat cu seninătate, mioritic, ţine, oare, de laşitatea istorică a poporului nostru? Mai putem vorbi, aşadar, în istoria de azi, de un popor român? Sau am ajuns doar o populaţie care trăieşte la cote periculoase „sub demnitate“, la voia întîmplării, gata oricînd să-i re-propulseze în frunte pe aceiaşi călăi care îi stau în cîrcă de ani şi ani. Nu există solidaritate de breaslă, nici scriitoricească, nici în alt domeniu… Dacă un semen păţeşte ceva, e umilit sau batjocorit de autorităţi, pentru că are opinii, pentru că e vertical, ceilalţi din preajmă nu au reacţii ci îşi dau coate şi îşi spun cu glas şoptit: „Ei, nu s-a descurcat!”. Trăim în ţara în care nu talentele şi harul au căutare, ci doar „descurcăreţii“, şmecherii, tupeiştii, fanfaronii, gugumanii, guguştiucii, activiştii reşapaţi etc.

Pe la 1931, C. Rădulescu-Motru spunea: „Conştiinciozitatea, perseverenţa la muncă, aprecierea timpului, toate aceste însuşiri, pe care le admirăm la oamenii de vocaţie în Apus, nu s-au revărsat şi asupra muncii româneşti. Europenizarea a adus după sine, la noi, o industrie parazitară: un comerţ bancar putred; o agricultură care ocoleşte munca pămîntului şi trăieşte din legi şi expediente; a fabricat indivizi români plini de pofte şi planuri fantastice, dar n-a fabricat decît foarte rar indivizi români productivi şi statornici la muncă, indivizi cari să-şi ia răspunderea unei opere durabile. După europenizarea începută la 1848, toate instituţiile ţării au fost îmbrăcate în forme noi, dar n-au fost şi însufleţite de un suflet nou. Politica apuseană a fost transformată în politicianism românesc“. Ca acum, de altfel. Tropăim ca apusenii, „sforăim” declaraţii, dar ne comportăm tot „mioritic”. Am vrea să trăim ca în Vest, dar să nu se schimbe nimic din jur. Instituţiile care ar trebui să facă „joncţiunea” cu Europa sînt formale, goale de conţinut, neînsufleţite de „de un suflet nou”. Cei mai mulţi indivizi vor să muncească româneşte, dar să trăiască europeneşte. Să fure româneşte, dar să fie apreciaţi ca europeni cinstiţi. Chiar îmi e teamă că Europa va fi românizată şi nu România europenizată…!

romlit

Reclame