Mare sarbatoare a ortodoxiei romanesti: 20 de ani de la canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare

“În sfârşit, la anul 1504 Ştefan Vodă se coborî în mormânt, gârbovit de greutăţi şi de vârstă, după 47 şi mai bine ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă şi Bun şi Sfânt şi Mare, căci aşa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate că va mai avea de acum şi pururi.” – Mihai Eminescu

La 2 iulie 1504, după 47 de ani de slujire a poporului cu timp şi fără timp, în vremuri de furtună, alesul lui Dumnezeu Ştefan, Domnul Moldovei, s-a mutat la locaşurile de veci. Țara „l-a îngropat cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”.
Trupul a rămas la „mănăstirea sa cea iubită”, iar sufletul a mers alături de Hristos Domnul său, cu a cărui putere a câştigat biruinţe, a zidit locaşuri sfinte şi a condus supuşii către mântuire. De acum înainte poporul îi va spune „sfântul Ştefan vodă”. Cinstirea sa ca sfânt va străbate secolele, iar Eminescu va exprima cu limpezime locul pe care slăvitul domn al Moldovei îl are în istoria mântuirii românilor, sesizând că mormântul său este „altarul conştiinţei naţionale”, iar Mănăstirea Putna este „Ierusalim al neamului românesc”.

Pe 21 iunie 1992, la Bucureşti, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea mai multor sfinţi cinstiţi în țara noastră, între care şi Sfântul Ştefan.
Ca urmare, la 2 iulie 1992 s-a plinit „sfânta datorie”, cum a numit-o Patriarhul Teoctist, aşteptată de multe generaţii. Atunci a fost vremea acestui dar de la Dumnezeu, o revărsare de har peste un popor care tocmai ieşise dintr-o dictatură, dar intra în altă perioadă de grea încercare a fiinţei şi credinţei sale.

La Mănăstirea Putna, Patriarhul Teoctist al României, înconjurat de 16 ierarhi, a proclamat canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, a Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi şi a Cuviosului Daniil Sihastru. La slujbă au participat autorităţi de stat şi o mare mulţime de credincioşi din România, Basarabia, nordul Bucovinei. Au fost prezenţi şi tinerii care au parcurs Drumul Crucii între Chişinău–Iaşi–Bucureşti, vestind ultima rană a Basarabiei, războiul din Transnistria. Pe scena unde s-a slujit s-au aflat un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus de la Mănăstirea Xiropotamu din Muntele Athos, şi sabia voievodului, adusă de la muzeul Topkapî din Istanbul–Constantinopol.

Au trecut 20 de ani de la acea mare şi sfântă sărbătoare. Măria Sa scrutează zările şi ne întreabă: Îl urmaţi sau nu pe Cel pe care L-am urmat? Slujiţi sau nu acestui neam, precum eu i-am slujit lui, fără cruţare de sine? Iubiţi pe Dumnezeu şi poporul, ori v-aţi rătăcit în viclenia lumii?
Fiecare, în faţa conştiinţei, vede dacă ne împlinim chemarea de urmaşi ai urmaşilor Părintelui Moldovei, păstorul bun al neamului său, ori suntem înstrăinaţi de duhul poporului şi am uitat de vocaţia sădită de Dumnezeu în acest neam. Să ne cercetăm inima, să vedem dacă ne doare sau nu pentru moştenirea lăsată de Sfântul Ştefan. Şi, oriunde ne-am afla, oricând, cerându-i ajutorul, ne putem întoarce şi putem merge înainte pe drumul cel bun, croit de Dumnezeu prin gândul, sabia şi ctitorirea strămoşului cuminte.

Sfinte Ştefane Voievod, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Ne găsim într-o zi mare şi sfântă pentru suflarea românească de pretutindeni, o zi de sărbătoare de aceeași valoare ca și Sfânta Înviere. Este pentru prima dată, după ani de întuneric, când ne împărtăşim aici la Putna din același Sfânt Potir cu preoţii, cu ierarhii, cu credincioşii de dincolo de Prut şi din Bucovina. Este o mare minune care trebuie să vorbească tuturor celor zăbavnici în privinţa sfinţeniei marelui Ştefan despre puterea lui, cu care a adunat în rugăciune toată suflarea românească din acest colţ al pământului.
Sub dictatură, mănăstirea şi casele din jur parcă aşteptau ceva de la Duhul Sfânt atunci când părintele stareţ și părinţii din mănăstiri cărau vagoane de fier şi de ciment ca să restaureze zidurile acestea toate. Erau aşa de harnici, aşa de grijulii, ca şi cum cineva le-ar fi pus un termen: „Să terminaţi clădirile, căci Dumnezeu a rânduit să se întâmple ceva”. Și am văzut cu toţii cum Dumnezeu a deschis inimile celor care erau contra credinţei, dar care, când auzeau de Ştefan cel Mare de la Putna, găseau în depozitele lor materialele de care era nevoie.

PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Putna, 2 iulie 1992

ziaristionline.ro

Atunci când Biserica îi cinsteşte pe sfinţi, Îl cinsteşte pe Dumnezeu prezent şi lucrător în oameni. Biserica nu cinsteşte în sfinţi slăbiciunile firii noastre umane căzute în păcat, ci ridicarea naturii umane prin harul lui Dumnezeu. Aşa, de pildă, în Sfântul Pavel Biserica nu cinsteşte pe prigonitorul Bisericii, ci pe Apostolul convertit care şi-a dat viaţa pentru acelaşi Hristos pe care mai întâi L-a prigonit. În Maria Egipteanca, Biserica nu cinsteşte căderile ei umane, ci înălţarea ei prin pocăinţă, prin rugăciune, prin smerenie şi prin dragostea cea puternică faţă de Dumnezeu. 
Tot aşa în Ştefan cel Mare, Biserica nu cinsteşte natura umană, ci lucrarea lui Dumnezeu care l-a făcut purtător de biruinţă. Trei lucruri fac dintr-un om păcătos un sfânt: dreapta credinţă a Bisericii, pocăinţa adevărată şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ei bine, Ştefan al Moldovei a fost omul care a întrunit toate aceste trei condiţii ale sfinţeniei. 
În timpul luptei, Ştefan era în stare de jertfă. De aceea credem că, deşi alţi voievozi din ţară au zidit și ei biserici şi mănăstiri, totuşi nici unul nu s-a bucurat de cinstire din partea poporului ca Ştefan cel Mare, pentru că nici unul nu s-a pus în stare de jertfă, de dragoste jertfelnică pentru credinţă şi neam de-atâtea ori ca el. 
Este bine ştiut faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a încercat de mai multe ori să treacă în rândul sfinţilor pe Ştefan Voievod, ca de altfel şi pe Constantin Brâncoveanu. Împrejurările însă nu au permis acest lucru. Credem că dacă acest lucru a fost posibil astăzi, nu este întâmplător. Dumnezeu Însuşi a ales momentul ca acum, în Răsăritul Europei, după prăbuşirea regimurilor demolatoare de biserici şi mănăstiri, să fie canonizat un binecredincios domnitor, apărător al dreptei credinţe şi mare ctitor de biserici şi mănăstiri. Acum când poporul se află în mai multă libertate, canonizarea lui Ştefan cel Mare ne face să ne redescoperim toţi, tineri şi vârstnici, ca un neam de voievozi, apărători ai credinţei şi ctitori de lăcaşuri şi de cultură sfântă.

IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Putna, 2 iulie 1992

Contemporanii lui

Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie[…] Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru.

Ştefan cel Mare 
Scrisoarea din 25 ianuarie 1475 adresată principilor creştini după victoria de la Vaslui

Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe [Vaslui], ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte. 
O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile.

Jan Długosz (†1480)

Lucrarea ta asupra necredincioşilor turci, vrăjmaşi comuni, săvârşită până acum cu înţelepciune şi bărbăţie au adaos atâta strălucire numelui tău, că eşti în gura tuturor şi eşti lăudat cu deosebire de toţi, în unire de simţiri. Fii fără istov, dară şi, oricum faci, caută izbânda pe care cerul ţi-a hărăzit-o, ca să primeşti răsplata veşnică de la Dumnezeu.

Papa Sixt al IV-lea, 20 martie 1476

Stăpânea, pe acea vreme, întreaga provincie un bărbat de o îndrăzneală unică; se numea Ştefan.

Petrus Ranzanus (†1492)

El este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic… Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă… şi din câte îmi spun mulţi oameni vrednici de încredere şi negustori care vin de la Constantinopol, turcii au mare frică de acest domn şi de creştinii ce şi-ar face drum prin această ţară.

Medicul Matteo Muriano către Senioria Veneţiei, 7 decembrie 1502

Posteritatea

Despre acesta, moldovenii şi muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbeşti, rostind în limba lor: „Ştefan, Ştefan voievod, Ştefan, Ştefan voievod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni”[…] Din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt.

Maciej Stryjkowski († 1593)

Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu…; om întreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl  ştiia a-l acoperi şi, unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteaze şi pentru acéia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că, ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor… Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia, l-au ajunsu.

Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”

Ştefan al V-lea, numit cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, domn mai presus de orice laudă şi apărătorul cel mai vajnic al ţării sale împotriva tuturor încălcărilor vrăjmaşilor din orice parte ar fi venit.

Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei”

Încă astăzi, pe înaltul munţilor şi în adâncul văilor, în oraşe şi în sate, în palate şi în bordeie, pretutindeni numele său se pomeneşte cu mândrie şi recunoştinţă de tot cel ce îşi zice român. Locuitorul… îţi va spune toate isprăvile sale; şi, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine le-au făcut; el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ a căruia rămăşiţe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte Ştefan vodă le-au urzit, îţi va zice el, şi iar Ştefan vodă.

Mihail Kogălniceanu

În sfârşit, la anul 1504 Ştefan Vodă se coborî în mormânt, gârbovit de greutăţi şi de vârstă, după 47 şi mai bine ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă şi Bun şi Sfânt şi Mare, căci aşa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate că va mai avea de acum şi pururi.

Mihai Eminescu

Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic la mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus.

Nicolae Iorga

Nu veţi mai avea altul ca el.

Regele Carol I

Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă, şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuţile lor, suficiente, să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale. […] Împrejurări excepţional de grave – irezistibila expansiune turcească – l-au silit însă, în cea mai mare parte, şi intermitent, la defensivă, la reacţiune, la consolidarea celor dobândite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruie un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei, până la care ar fi putut creşte istoria românească.

Lucian Blaga

Contemporanii noştri

Prin canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei, în anul mântuirii 1992, se pecetluieşte sinodal cultul pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului nostru domnitor care a apărat cu devotament eroic credinţa ortodoxă.

IPS Nestor Vornicescu

Fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Şi Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame. 

Toată viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până şi păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân. 

Singura lui mare iubire a fost Moldova. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. 

A fost înzestrat cu smerenie. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele.

IPS Bartolomeu Anania

Ştefan cel Mare este sfânt ca şi Constantin cel Mare, ca şi Justinian, ca şi alţi voievozi ai noştri. 

Biserica aceasta a Putnei e construită nu pe poveşti, nici pe visuri, este zidită pe sacrificii şi pe jertfă. Călugării de aici au moştenit din generaţie în generaţie duhul lui Ştefan cel Mare de râvnitor şi luptător pentru credinţă. El a avut atâtea războaie, a văzut cum în faţa lui au murit cei mai buni căpitani. La Războieni a murit toată floarea oştirii Moldovei. După mai mult timp, Ştefan cel Mare a ridicat biserica de la Războieni, a adunat osemintele tuturor ostaşilor lui şi le-a pus în cripta de la temelie. Iată prin ce-au trecut strămoşii noştri!

IPS Iustinian Chira

Ştefan-Vodă a fost primul suveran român intrat încă din timpul vieţii lui în conştiinţa colectivă a poporului şi venerat spontan de credincioşii care i-au recunoscut înalte calităţi spirituale şi l-au cinstit ca sfânt.[…] o personalitate eminentă a istoriei românilor, dar în acelaşi timp a Europei, şi aşa se cuvine să fie el evocat.

Acad. Virgil Cândea

Ştefan a dovedit că nu este doar comandantul de oşti şi omul politic de talie europeană, admirat şi lăudat de contemporanii care au văzut în el un erou al vremii şi un nou Alexandru cel Mare, ci şi un principe capabil să păşească senin pe căile neştiute ale Providenţei, căreia i-a încredinţat soarta sa şi a poporului său.

Ştefan. S. Gorovei

putna.ro

Reclame