Traian Cicoare- In memoriam

A făcut studiile secundare la Liceul „Traian“, din Turnu Severin, unde a făcut obiectul „Limba română“ cu C.D. Ionescu, critic literar, publicist şi scriitor eseist; la istorie l-a avut pe Aurel Decei, turcolog apreciat; anatomia cu doctorul psihiatru Ion Biberi, filozof, critic literar, scriitor, eseist; la muzica pe compozitorul Petre Severin, care i-a vorbit şi de muzicianul folclorist Gavril Galinescu; filozofia cu D. Papadopol, autor de numeroase cărţi de filozofie, în special despre Seneca. După serviciul militar la Şcoala de ofiţeri de rezervă şi front, la Păuliş, în 1945, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti. Aici a avut ca profesori pe: Dimitrie Gusti, Mircea Florian, Mihail Ralea, Tudor Vianu, G.G.Antonescu, C. Narly, I.C.Petrescu, Ion Zamfirescu si alţii. În 1948, a fost obligat să întrerupă studiile, în aceleaşi condiţii în care unii din marii profesori au fost înlăturaţi de la catedrele lor. În 1969 şi-a luat licenţa în istorie la Cluj, cursuri fără frecvenţă. Soarta l-a privilegiat prin asemenea profesori.

SCRIERI: A publicat în Curierul de Bălţi (Republica Moldova); Datini, revista editată de Ministerul Culturii, Centrul Naţional de Conservare şi Valorificare a tradiţiei şi Creaţiei Populare şi Fundaţia Culturală Ethnos – Bucureşti, Asachi Adolescent, editata de Şcoala Normală Gheorghe Asachi, din Piatra Neamţ, Anuarul Grupul Şcolar de Chimie din Piatra Neamţ.

Câteva studii în culegerile apărute la Bucureşti: Lumini în amurg, vol.II–1990, a Cenaclului Literar Ion Creangă, Vise şi speranţe-1991, a Clubului Femina, Tinereţe spirituală-1993, a Cenaclului Literar Ion Creangă, Lumini din inimă-1994, a Clubului Iulia Haşdeu. Toate subiectele abordate se referă la cultură, la cultura românească, în general, la cea nemţeană în special.

Câteva titluri: Ion Creangă şi umorul ca dimensiune a spiritualităţii româneşti, „Vasile Conta – 110 ani de eternitate“, în 1992, la 110 ani de la moartea filozofului, dar şi Personalităţi feminine din judeţul Neamţ.

 

 ***

Noi, membrii Grupului de Convorbiri Culturale „Petrodava” şi ai Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” (găzduite de Biblioteca Tehnică a Casei de Cultură din Piatra-Neamţ), la fel ca elevii care îşi aşteaptă profe­sorii în sălile de clasă, am aşteptat…, cu puterea gândului, intrarea pe uşa acestei săli de lectură a profesorului nostru. De altfel, nu noi îl aşteptam pe dumnealui, ci dumnealui era cel care ne aştepta pe noi la manifestarea din ziua respectivă, întâmpinându-ne pe fiecare cu lumina bucuriei pe faţă, cu un cuvânt de bun venit.

Aşteptarea noastră era aceea de a-1 auzi vorbindu-ne, pentru că dum­nealui deşerta cu dărnicie, de fiecare dată, din bogăţia cunoştinţelor pe care le adunase cu aviditate într-o viaţă de om studios şi de profesor, dăruind fără zgârcenie, ca de obicei, la toate întâlnirile culturale la care participa cu asi­duitate, deşi cred că aceste daruri le făcea mai ales grupului nostru „Petrodava”.

Totdeauna, binevoitor, cu zâmbetul său împăciuitor şi cu vorbe cumpătate, reuşea să stingă discuţiile mai aprinse, ce se iscau uneori din ca­uza diferitelor opinii.

Nu era niciodată bolnav, ci doar indispus. Aşa l-am ştiut, deoarece aşa răspundea întrebărilor noastre.

Nu venea (sau, după cum spunea, nu-1 găseam) niciodată singur. Ve­nea „însoţit” de mari personalităţi naţionale şi universale: împăraţi, domni­tori, conducători ai unor state, oameni de ştiinţă şi artă; istorici, fizicieni, sa­vanţi, academicieni, artişti plastici, muzicieni, scriitori. Şi venea Profesorul „însoţit” mai ales de filozofi.

Când vorbea despre aceştia, chipul său blajin şi luminos căpăta, une­ori, o uşoară umbră de melancolie, mai ales când „veneau” din anii care au adus dezamăgire în viaţa tânărului student Traian Cicoare.

Era student în anul IV al Facultăţii de Filozofie, când, din motive ce ţineau de acele vremuri, a fost exclus din facultate. îşi dorise foarte mult să pătrundă în tainele acestei discipline – filozofia. II pasiona această discipli­nă. învăţase, încă de acasă, că un lucru început de bunăvoie şi din dragoste nu poate fi încheiat decât cu bine. S-a vindecat târziu sau, poate, niciodată definitiv, de lovitura primită în acest demers pe care de-abia îl începuse cu dragoste şi planuri măreţe. Dar lovitura nu 1-a înfrânt. Tinereţea a învins. A urmat cursurile Facultăţii de Istorie la Universitatea din Cluj şi, după absol­vire, a predat acest obiect întreaga perioadă cât a funcţionat în învăţământ.

Născut în Mehedinţi, valurile vieţii şi ale vremurilor l-au purtat pe meleagurile Moldovei, în urmă cu mulţi ani, când i s-a stabilit domiciliu for­ţat în fosta regiune Bacău, fiind repartizat, mai apoi, ca profesor la Dragomireşti, în judeţul Neamţ.

S-a lipit cu sufletul de aceste ţinuturi, pentru frumuseţea lor, dar, mai ales, pentru căldura sufletească a moldovenilor. După cum mi-a mărturisit într-o discuţie, simţea această stare de spirit „în ochii elevilor văzuţi de la catedră” şi din această… căldură… şi-a ales soţia, care, moldoveancă vred­nică şi harnică, femeie chibzuită, cu un sănătos spirit al realităţii, şi-a înţeles şi sprijinit soţul, împărtăşindu-i pasiunea pentru lectură şi studiu. Bună şi apreciată dăscăliţă la rându-i, mică de statură, dar mare în voinţă şi în desto­inicie, tânăra soţie a preluat asupra sa grijile gospodăreşti, pentru ca acestea să nu constituie un obstacol în calea soţului, în neostoita sa sete de a şti şi de a împărtăşi şi altora din cunoştinţele sale. După Dragomireşti, a mai predat şi la alte şcoli moldovene, ajungând, în final, la Liceul Industrial Nr. 3 (în prezent Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu”) din Piatra-Neamţ, unde va funcţiona până la pensionare (1986).

Încă din primii ani ai apostolatului (la Vânjuleţ, Mehedinţi), a înce­put activitatea culturală şi publicistică, activitate ce se va intensifica după pensionare, împărtăşindu-ne din cele două pasiuni ale sale – istoria şi filozo­fia. Prima – istoria deşi nu era frenetică precum cea de a doua, vine, se pare, din anii copilăriei, fiindu-i insuflată de bunicul din partea mamei, învă­ţător şi bun român, cu dragoste de neam şi de acest pământ. Aceasta 1-a în­soţit până la capăt, la despărţirea de tot şi de toate. Totdeauna vorbea cu în­flăcărare despre trecutul neamului nostru, despre conducătorii săi.

Avea o dragoste şi un respect aparte pentru conducătorii din anii tulburi, pentru pa­triotismul şi vitejia lor. Printre aceştia, un loc deosebit îl ocupa domnitorul Ştefan cel Mare, despre care vorbea cu multă veneraţie ori de câte ori avea prilejul. Dragostea de neam şi de ţară, credinţa creştină ortodoxă, vitejia, simţul de dreptate, înţelepciunea şi ştiinţa de a cârmui ţara, de a organiza oastea, calităţile acestui mare domnitor erau, în concepţia Profesorului „cali­tăţi indispensabile oricărui conducător”. Poate, nu întâmplător, ziua morţii Profesorului a coincis cu ziua în care, cu peste cinci sute de ani în urmă, ple­case la cele veşnice şi marele domn.

2 iulie 2007- O zi toridă de vară care continua un şir lung de zile de acest fel. Era în plină desfăşurare manifestarea „Vacanţe Muzicale la Piatra-Neamţ”, de la care, ca un mare iubitor de muzică bună, nu putea lipsi. în seara acelei zile, de la ora 1900, era programat concertul marelui interpret la nai Gheorghe Zamfir.

Ca totdeauna şi oriunde, venise împreună cu soţia, în Piaţa Turnului cu Clopotniţă din apropierea ctitoriei lui Ştefan cel Mare, unde urma să se desfăşoare concertul marelui maestru al naiului. Dar, cu puţin timp înainte de primele acorduri ale orchestrei, pe scaunul Profesorului s-a aşezat tăcerea şi nemişcarea. Cineva a chemat telefonic ambulanţa, dar ochii Profesorului, de culoarea florii de cicoare în amurg, care s-au deschis în Oltenia s-au în­chis pentru totdeauna în Moldova, lângă Biserica lui Ştefan, fără să-1 mai vadă şi să-1 mai audă pe Gheorghe Zamfir. Pentru Profesor, concertul din acea seară nu a mai început, iar concertul vieţii s-a încheiat.

Ar mai fi de amintit că tatăl Profesorului purta numele de Ştefan, iar, cu o zi înainte, pe 1 iulie 2007, Profesorul a ţinut să se fotografieze, parcă în semn de rămas-bun, lângă statuia marelui Ştefan, amplasată în parcul din centrul oraşului. întâmplări?! Coincidenţe?! Voia sau planul Cuiva?! Nu ştim. Ştim că în ziua de 2 iulie 2007 ne-am despărţit de Profesorul, de omul de aleasă cultură Traian Cicoare. Şi mai ştim că, din bogăţia culturală pe ca­re a dobândit-o de-a lungul vieţii, mulţi au luat câte ceva, fie ascultându-1, fie citindu-i articolele din presa nemţeană, dar şi din alte părţi ale ţării. în dărnicia şi generozitatea care l-au caracterizat, acest erudit a lăsat moştenire în sufletele celor care l-au cunoscut din zestrea sa culturală. Toţi şi-au însu­şit câte ceva şi astăzi îl omagiază.

Un mare număr din cărţile Profesorului va constitui un fond de carte care va purta numele său în colecţiile Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” din Piatra-Neamţ.

Parafrazându-1 pe poetul îndrăgit de mine – Tudor Arghezi – omagiez pe cel de la care am încercat să reţin câteva cuvinte, de la cel care a spus atâtea şi încă mai avea multe de spus:

Vă pizmuiesc pe voi cei rămaşi după mine, pentru că veţi călca pământul, pe care eu nu-1 voi mai călca. Pentru că veţi vedea în continuare frumuseţile acestor meleaguri, frumuseţi pe care eu nu le voi mai vedea. Veţi umbla pe urma paşilor mei, pe străzile pe care şi eu am mers atâţia ani de zile. Eu nu voi mai merge pe ele şi nu vă voi vedea. Vă veţi bucura de castanii de pe bulevard şi de parfumul florilor lor. Şi eu i-am simţit atâţia ani ca făcând parte din fiinţa mea şi am plecat… măcar cu această linişte, că i-am lăsat la locul lor.. .Iubiţi-i!

Voi vă veţi întâlni în continuare, vă veţi împărtăşi gândurile, vă veţi privi în ochi cu drag şi vă veţi strânge cu prietenie mâinile. Nici nu vă daţi seama ce daruri de preţ vă oferiţi, astfel, unii altora!

Şi vă mai pizmuiesc, mai ales, pentru toate cărţile care vor fi numai ale voastre. Veţi putea urca în continuare scările Bibliotecii Kirileanu, pen­tru a vă hrăni mintea şi inima. Eu nu voi mai urca acele scări. Vă sfătuiesc şi vă rog: urcaţi-le mai des! Vă rog, în mod deosebit, pe cei tineri să faceţi acest lucru, pentru că voi sunteţi speranţa şi viitorul acestui neam! Vouă, tu­turor, vă rămân toate aceste minunăţii. Numai vouă! Bucuraţi-vă! Dar nu uitaţi să preţuiţi tot ceea ce vă bucură şi pe acei prin intermediul cărora vă vine bucuria! Şi încă ceva: niciun popor şi nicio generaţie nu are voie să-şi uite înaintaşii!”

Poate acestea ar fi vrut să ni le adreseze Profesorul la despărţire. Se înţelege că „pizma” de care vorbeam este părerea de rău în preajma marii despărţiri. Acea pizmă care a generat şi spusele marelui Arghezi.

Din noianul gândurilor care au năvălit pe poarta amintirilor, am mai reţinut că Profesorul a fost „răsfățatul familiei, fiind singurul băiat între cele trei surori…”

Cum dorinţa naşte speranţă şi speranţa întreţine viaţa, îmi doresc ca Profesorul să fie de-a pururi „răsfățatul” familiei cereşti, aşa cum a fost „răs­făţatul” familiei pământeşti.  Publicist, Maria DIACONU

 

 

 

 

Dascălilor    

                          autor:Maria DIACONU

Veşnici ar trebui să fiţi!

Aţi prelucrat materialul brut,

În care vorba şi ştiinţa erau în embrion…!

Şi, din însufleţitul boţ de lut,

Aţi dat în lume şi în viaţă. OM!

L-aţi încălzit la flacăra cea mare

De cunoştinţe purificatoare.

V-aţi dăruit pe voi-ofrandă pe altare

Pentru a străluci în noi ascunsul Soare.

Ne-aţi luminat ca felinarele pe calea vieţii.

Şi, dându-ne livada… de cuvinte

Ne-aţi înfrumuseţat în inimi şi în minte,

Pentru-a putea fi slujitorii dimineţii…!

Dar toţi suntem drumeţi şi trecători…

Pământul, rând pe rând, ne cheamă şi ne scurmă…

Stejari, mimoze şi pomi roditor

V-aţi semănat şi V-aţi lăsat în urmă.

Aici, unde suntem, numai…Am poposit!

Cu toţii Universului îi suntem întrebare.

Dar întrebării noastre… cum vom răspunde, oare?

În care lume de… flori rare,

Pleci, draga mea învăţătoare?

Spre care… Soare-neasfinţit,

Te-ndrepţi, profesore iubit,

Aşa… grăbită şi aşa… grăbit,

Fără… să fi avut  răgazul

Să Vă fi mulţumit…?!

Căci timpul (pânza vieţii noastre) se destramă

Şi peste ani,în iureşul acestei ore ce condamnă

Pe Internet, cu greu şi tot mai rar,

Îşi va aduce-aminte poate, cineva…

 De.. o lumină dată de-un

Dascăl –Felinar!

 

Reclame

3 gânduri despre „Traian Cicoare- In memoriam

  1. Foarte frumos…Cata generozitate de la oameni catre oameni..Conul de umbra al Timpului paleste in fata acestor evocari.Felicitari!

  2. Buna seara,
    Iata ca vor sa vina amintiri pe Internet, ca in finalul poeziei inspirate a doamnei Maria Diaconu.
    In vara acestui an am rememorat cu emotie intalnirile, convorbirile si corespondenta avuta cu acest OM si DASCAL de exceptie: TRAIAN CICOARE. Daca exista interesul si disponibilitatea din partea publicatiilor de la Piatra-Neamt (si nu numai), as dori sa public in serial impresii, amintiri, reflectii, fragmente din scrisori s.a., toate marturisind despre un caracter exceptional si un mare izvor de cultura.
    Odihneasca-se in pace!
    Astept cu incredere raspunsul dvs.
    Cu cele mai bune ganduri,
    Cercetator stiintific Ionut Isac,
    Institutul de Istorie „George Baritiu” al Academiei Romane,
    Filiala din Cluj-Napoca

  3. Multumesc tuturor pentru aprecierile facute,ma bucur nespuns ca sunt si altii care isi amintesc despre profesorul TRAIAN CICOARE! Maria Diaconu

Comentariile sunt închise.