Mihail Kogălniceanu, orator şi literat

Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu şi-a legat numele de trei momente fundamentale pentru devenirea României moderne: revoluţia din 1848, Unirea de la 1859 şi Reforma agrară din 1864. Nu a fost iertat pentru asta. Cercurile ostile revoluţiei pînă tîrziu în interbelic concedeau să-l tolereze pe Kogălniceanu pentru moderaţia sa a „căii graduale” în comparaţie cu radicalii munteni (Bălcescu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti). Dar pentru contribuţia sa esenţială la reforma agrară, înfăptuită ca un act al loviturii de stat, datorată îndărătnicei împotriviri a moşierimii din Corpurile legiuitoare, dizolvate de Cuza, la îndemnul primului său ministru, n-a fost iertat deloc în epocă şi mai tîrziu. I s-a amintit mereu de acel act revoluţionar sau numai impus pe calea forţei, fiind stigmatizat drept „omul de la 2 mai”. După abdicarea
silită a lui Cuza Vodă (care, în ultimii doi ani, nu l-a văzut pe fostul său prim-ministru cu ochi buni, considerînd, profund eronat, că M. Kogălniceanu voieşte să-şi aroge pentru sine întreg meritul reformei agrare), Kogălniceanu intră într-un con de umbră politic. Continuatorii spiritului înnoitor ajung foştii lui colegi munteni şi aceştia nu-l prea agreau. A mai fost ministru de Externe în 1877, în care calitate a declarat, în parlament, independenţa ţării, apoi a fost nevoit să se mulţumească numai cu mandatul de deputat sau senator, nemaiocupînd nici o demnitate publică în stat. Dar cuvîntul său, atunci cînd îl rosteşte, era temut şi ascultat. În 1891, bolnav, moare la 74 de ani, pe masa de operaţie a unui spital parizian, uitat şi sărăcit. Fusese un orator strălucit şi un discurs al său mai important putea să creeze lesne un răscolitor cutremur parlamentar. Şi asta nu numai în vremea sa de glorie de sub domnia lui Cuza Vodă ci şi mult mai tîrziu, nimicindu-şi efectiv, prin verbul său persuasiv şi patetic, adversarul sau adversarii. De aceea, tocmai, era temut chiar cînd era ţinut în planuri de rang secund.

«Dacia Literară»

Cum e îndeobşte ştiut, s-a angajat devreme în activitatea publicistică. După ce a colaborat la publicaţiile lui Asachi, creează la Iaşi, împreună cu Alecsandri şi Const. Negruzzi, revista Dacia literară, de interes istoric hotărîtor. Articolul-program, rămas cunoscut drept Introducţie, este semnat de Kogălniceanu. Document literar esenţial, este mereu citat pentru idealurile urmărite de noua revistă: „O foaie, dar, carea, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie carea, făcînd abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi, prin urmare, s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili să fie Dacia literară.” Şi adăuga, prevenitor, că, de fapt, „critica noastră va fi nepărtinitoare, vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare”, declaraţie-manifest care călăuzeşte, de atunci încoace, magistratura criticii literare. Nu agrea deloc traducerile, care copleşiseră revistele literare şi producţia editorială. Şi aceasta pentru că „traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cît vom pute această mare ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unii literaturi”. Memorabil program menit să creeze fundamentele unei literaturi originale moderne. Program reluat, în 1894, la inaugurarea revistei Propăşirea: „Lepădînd din coloanele sale tot ce se înţălege subt strînsul cuvînt de politică, neocupîndu-se nicidecum cu discusiile şi noutăţile politice din afară şi dinlăuntru, precum şi cu întîmplările zilii, izgonind orice traduceri din scrieri străine, care neavînd nici un interes pozitiv pentru noi nici nu ne pot îmbogăţi literatura, Foaia noastră nu va cuprinde decît compuneri originale româneşti”. Dar cărturarul avea ştiute, şi în epocă, preocupări de istorie (publicînd cîteva lucrări, în 1837, cînd mai era la studii, în germană şi franceză). De aceea, în noiembrie 1843, i se încredinţează, la Academia Mihăileană de la Iaşi, un curs de istorie naţională. Lecţia de deschidere al acelui curs universitar a făcut epocă. Recunoştea, aici, cu amărăciune, inexistenţa istoriei la noi: „Aceasta lipsă, Domnilor mei, este pricina că între români, chiar şi între cei mai însemnaţi, se găsesc aşa de puţini care cunosc istoria. Tiparul, la noi, nu este încă destul de slobod şi de împrăştiet; noi nu avem încă publicată în limba naţională măcar o istorie universală, şi ce vorbesc de istorie universală, cînd chiar analele patriei noastre zac în întunerec, păstrate numai în nişte manuscripte, din care două, din pricina copiştilor, nu se potrivesc!” Şi aici se opreşte să dezvăluie marele rost al istoriei naţionale: „Dacă istoria îndeobşte, adecă a neamului omenesc, este aşa de interesantă în rezultatele sale, cu atît mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut zioa?… Ce interes mare trebuie să aibă istoria naţională pentru noi, îmi place a crede că şi d-voastră o înţelegeţi ca şi mine. Ea ne arată întîmplările, faptele strămoşilor, care prin moştenire sînt şi a noastre. Inima mi se bate cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; dar, Domnilor mei, şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cezar; aceştia sînt eroii lumii, în loc că cei dintîi sînt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile, şi izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acelea de la Maraton şi Salomina, pentru că sînt cîştigate de cătră români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decît locurile cele mai clasice… Trebuinţa istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre împotriva naţiilor străine”. Şi, după aceste înflăcărate judecăţi romantice, datorate unui istoric din şcoala romantică, aflăm altele care definesc calitatea de român, oriunde istoria maşteră i-a aşezat: „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură cătră celelalte părţi a neamului meu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istoria naţională istoria Moldovei întregi, înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Aceasta istorie este obiectul cursului meu, întinzîndu-mă, cum se înţelege de la sine, mai mult asupra întîmplărilor Moldaviei, nu voi trece subt tăcere şi faptele vrednice de însemnat a celorlalte părţi a Daciei şi mai ales a românilor din Valahia, cu cari sîntem fraţi şi de cruce, şi de sînge, şi de limbă, şi de legi. Prin urmare, vă rog să însemnaţi că eu nu voi descrie faptele deosebit după ani şi zile, ci într-un chip colectiv”.

Mihail Kogălniceanu's grave, Iaşi, Romania

După care se simte dator moral să precizeze că „pînă acum toţi cei ce s-au îndeletnicit cu istoria naţională n-au avut în privire decît biografia domnilor, nepomenind nimică de popor, izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvelor şi fără care stăpînitorii n-ar fi nimică. Mă voi sili să mă feresc de această greşală de căpitenie, ci, pe lîngă istoria politică a ţărilor, atît cît voit fi ajutat de documenturile şi tradiţiile vechi, voi căuta a vă da şi o idee lămurită asupra stării sociale şi morale, asupra obiceiurilor, prejudeţelor, culturii, negoţului şi literaturii române”. Curajos program al unui profesor de istorie, imaginat tocmai în 1843. Marii istorici de mai tîrziu l-au urmat, chiar dacă de la Iorga, Onciul, Ion Bogdan încoace au iniţiat şcoala pozitivistă în istoriografie, pornind critica ştiinţifică a izvoarelor. A mai rămas de la Kogălniceanu un discurs vestit rostit în Academia Română în 1891. E, fără s-o fi voit, o mărturisire autobiografică revelatoare şi emoţionantă, făcută cu numai două luni înainte de moarte. Îşi reconstituie, aici, istoria formaţiei sale intelectuale, aşezînd la loc central germanismul şi nu influenţa franceză ca toţi ceilalţi paşoptişti. „Toată viaţa mea, şi tînăr şi în vîrstă coaptă, am mărturisit în mai multe rînduri că culturei germane, că Universităţei din Berlin, că societăţei germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi cari au operat realţarea şi unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea şi că locul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu românesc!” Sugestivă mărturisire care explică, neîndoielnic, de ce s-a deosebit Kogălncieanu de ceilalţi paşoptişti, de ce a fost un cugetător şi om politic mai moderat decît colegii săi munteni şi, poate, o explicaţie a faptului că de pe la 1879 n-a mai fost îngăduit de liberali pe avanscena vieţii politice româneşti. Apoi a relevat, cu mîndrie de înţeles, rolul său în actele de dezrobire a ţiganilor şi emanciparea socială a ţăranilor prin reforma de la 1864 („în timpul lui Vodă Cuza s-a desfiinţat claca şi s-au împroprietărit ţăranii. Aceasta a fost o mare îmbunătăţire a stărei lor materiale”.).

Cum se ştie, în zorii literaturii române Kogălniceanu a fost şi un scriitor modern. În 1839 a publicat, în „Albina Românească”, schiţa Adunări dănţuitoare, în 1840, în „Dacia literară” schiţa Nou chip de a face curte şi Iluzii pierdute. Un întîi amor, în 1844 nuvela Fiziologia provincialului în Iaşi şi, tocmai în 1850, în „Gazeta de Moldavia”, prima parte (care va fi şi ultima) din romanul Tainele inimei. Împreună, ar constitui materia unui volumaş de mică dimensiune. Să observ dintru început că a pornit pe drumul literaturii de ficţiune odată cu Alecsandri şi Costache Negruzzi. Aceştia din urmă şi-au rostuit o strălucită carieră de scriitori. La Kogălniceanu această preocupare a rămas anemică, de începător care promitea dar nu s-a realizat. Şi asta, cred că dl Nicolae Manolescu are dreptate, pentru că M. Kogălniceanu „are prea mult spirit critic ca să fie cu adevărat un scriitor, dar a cărui inteligenţă literară ne desfată adesea cu o pură artă a cuvîntului”. Scrierea din 1840 Iluzii pierdute dovedeşte oarecare har, prin balzacianismul manifest, aducînd în scenă pe eroina, Niceta, invitată la un rendez-vous printr-un bilet de amor de un farmec livresc indicibil. Romantic, deşi cu ecouri balzaciene, e şi începutul de roman din 1850, Tainele inimii, împrumutat, cu titlu cu tot, de un optzecist textualist, într-o scriere, evident, originală. Eroul este şi în fragmentul de roman din 1850, ca şi în celelalte scrieri literare, deopotrivă naratorul care se adresează constant cititorului. Evocarea Copoului din fragmentul de roman caracteristică şi chiar memorabilă. Ca şi figura lui Felix Barla, cofetarul Iaşilor de atunci, care „a introdus, în Moldova toată literatura zaharului”. Iar personajele celor cinci tineri aflaţi la o masă a „confeteriei” dovedesc, din partea autorului, har portretistic. Critica naratorului despre modul defectuos cum a fost adoptată, la noi, civilizaţia apusului îl trădează pe autor („am luat luxul, corupţia şi formele exterioare a Europei, dar şi ideile de dreptate”). Fragmentul de roman se încheie tocmai cînd e adusă în scenă Elena, femeie de o frumuseţe rară („tipul cel mai ideal al frumuseţii”). Descrierea ei e excelentă, ca şi a lui Tachi Mătiescu „necapabil de a se împotrivi la cea întîi ochire a unei femei ceva frumuşele”. Recitite azi, încerci, poate, un sentiment de regret că autorul n-a perseverat într-un tip de scriere ficţionară în care dovedea înzestrare.
Dl Teodor Vârgolici, cunoscutul istoric literar, a alcătuit o bună ediţie din secţiunea literară a operei lui Kogălniceanu, la care a adăugat, cum era şi firesc, vestitele programe literare şi nu mai puţin celebrele discursuri comentate de mine aici. O postfaţă, o cronologie, referinţe critice şi un glosar întregesc, lămuritor, această excelentă ediţie apărută la Editura Gramar condusă de dl Ion Marinescu. Mihail Kogălniceanu – Scrieri literare. Discursuri.

de Z. Ornea romlit.ro

Reclame