Constantin Enianu- Inimă şi Drept (decupaje noematice)

A pune Natura înaintea Societăţii înseamnă a aşeza societatea animală înaintea societăţii oamenilor. Iar în cadrul societăţii umane a pune un sistem intelectual care pretinde că furnizează explicaţii globale, cu regăsiri de interese mai mult sau mai puţin ascunse faţă de oamenii simpli cu iubire (NU teamă) de Dumnezeu, nu înseamnă decât a altera esenţa umană în favoarea esenţei animale. De aceea Inimă şi Drept vor fi două concepte cărora încercăm să le dăm aici un sens şi o devenire.

Ives Cattin în lucrarea sa „Aborder la philosofie“ ( Editions du Seuil, mars 1997) demarchează filosofia de non-filosofie prin faptul că filosoful se consideră dincolo de non-filosof tocmai prin accepţia sa că non-filosoful există. De aceea, filosoful nu acţionează ca şi cum toţi oamenii ar fi filosofi, iar el nu este doar un om care „contemplă“ adevărul, ci şi un om care vorbeşte. Astfel, opoziţia dintre filosof şi non-filosof pare a fi rezolvată prin afirmaţia că nimeni nu este filosof, deoarece filosoful nu poate afirma ceva fără a se nega pe sine ca filosof. Această afirmaţie poate fi rezolvată doar „în drept“, fiindcă numai astfel filosoful se stabileşte în spaţiul adevărului şi utilizează un limbaj universal şi absolut. Lumea apare ca o totalitate raţională şi adevărată, pentru unii ca o „Republică a Spiritelor“, însă ea rămâne în faza de deziderat, ca o speranţă şi o îndatorire de îndeplinit. „«În fapt» nimeni nu este filosof, iar filosofia irecuzabilă «în drept», este recuzată «în fapt». Deşi filosoful o suprimă, problema subzistă totuşi, deoarece există non-filosofia.“(Ives Cattin, op.cit., trad. română.: „Înţelegerea filosofiei“, Editura „Institutul european“, Iaşi, 2000). Dar pentru a încheia acest mic exordiu despre tema de faţă, conchidem laconic : dihotomia amară dintre Specialist şi Profan produce falia relativă, care, absolutizată, împarte omenirea în „mizeri şi bogaţi“, în buni şi răi, drepţi şi nedrepţi etc.
Ştiinţa dreptului arată „ce trebuie să fie“ şi se opune „faptului“. În societatea omenească, datorită raporturilor convenţionale dintre oameni s-au stabilit şi reguli care definesc ceea ce este legal, permis şi ceea ce este ilegal, nepermis, într-un moment dat al acestei societăţi. Instituţionalizarea acestor reguli în dreptul pozitiv semnalează disjuncţia între putinţa materială (capacitatea de a face) şi puterea formală (dreptul de a face), adică nimeni nu este autorizat de a face tot ce poate să facă. În măsura în care dreptul este doar pozitiv, stabilit în calitate de convenţie, este un fapt cultural. Ceea ce într-un loc poate fi permis, în altul poate fi interzis. Printr-o glumă juridică consolantă se poate spune : cei care iubesc pisicile, să se asocieze cu cei care iubesc pisicile, iar cei care iubesc câinii, să se asocieze cu cei care iubesc câinii. Dar iată că există un drept superior oricărei convenţii ce rezultă din natura omului : Dreptul natural. El nu înseamnă că are o existenţă naturală, ci că pune în evidenţă adevărata natură a dreptului : a exprima ceea ce trebuie să fie pentru toţi oamenii, corijând atât faptul cultural, cât şi pe cel natural. Dar iată o nouă disjuncţie pentru acest tip de drept ideal pentru omenire : legalul şi legitimul. O lege nu este justă în mod obligatoriu. Ea nu este astfel decât considerând legal ceea ce este legitim şi ilegal ceea ce este ilegitim. Legitimitatea vine din ceea ce pot face deopotrivă toţi oamenii, oricare le-ar fi particularităţile naturale (forţă, sex) şi culturale (naţionalitate, religie). De aceea dreptul natural este considerat drept raţional ; sub acesta identitatea drepturilor este fundamentată pe o identitate ontologică – toţi oamenii au facultatea de a gândi –, identităţile culturale şi naturale fiind în acest caz excluse. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă opunerea concepţiei universaliste a dreptului natural (raţional) concepţiilor naturaliste şi culturaliste ale rasiştilor. Consideraţia ilariantă a unora cum că sub legile naturii ne putem îmbăta doar cu etanol, pe când sub legile sociale ne putem turmenta şi cu apă chioară, totuşi o postulăm ca pe sugestia frustă a unui meliorism emoţional de a face lumea mai bună şi mai dreaptă. Eşecul în acest demers vine să confirme pietrificarea pe mai departe a omenirii în inexorabile bifurcaţii existenţiale.
Nu întâmplător am tratat tema de faţă inversând stilistic ordinea noţiunilor din titlul „Inimă şi Drept“. Inima am lăsat-o la urmă, deoarece ordinea „legică“ este : întâi raţiunea, apoi pasiunea.
Există tradiţii spirituale care au dat definiţie inimii : „piscul ascuţit al sufletului“ (Meister Eckhart), „facultate a iubirii“( B. Pascal), putând să se întoarcă spre lucrurile lumeşti (concupiscenţa) sau spre Dumnezeu conform propriei sale logici. Cu toate că se opune spiritului, inima este în acelaşi timp facultate de cunoaştere, deoarece ea convinge acolo unde raţiunea nu poate să persuadeze. Aici întâlnim o altă separare, de ordin gnoseologic : cunoaşterea discursivă şi cunoaşterea intuitivă. Dacă „Dumnezeul sensibil inimii“ al lui Pascal poate rezolva problema în actele de jurisprudenţă, o poate face prin însăşi cheia cu care se deschide calea spre divinitate : Morala. A judeca faptele după gravitatea lor, dând pedepse drepte, constituie un act de justiţie morală, aprobat şi de Dumnezeu, imparţialul absolut şi fără dihotomie.
Pe pământ există oameni şi Oameni, iar apartenenţa fiecăruia la una din bifurcaţii nu reprezintă, dar nici nu va reprezenta vreodată ceva nou sub soarele lucid sau luna ambetată…

Reclame