Casa Eminescu de la Văratec, lăsată să se prăbuşească

Scriam în articolul anterior că sînt trei dovezi care atestă faptul că în această casă a stat cîndva Eminescu. Prima dintre ele este atestată de academiciana Zoe Dumitrescu Buşulenga (maica Benedicta) care a luptat timp de mai mulţi ani să se restaureze casa, dar nu a reuşit, din care pricină nu a dorit să fie îngropată la Văratec ci la Putna.

O altă dovadă o aflăm din cartea istoricului literar Augustin Z.N. Pop, un mare eminescolog, “Pe urmele lui Mihai Eminescu”, carte apărută în 1978 la Editura Sport-Turism, Bucureşti.  Iată ce scrie Augustin Z.N. Pop în volumul său documentar: “Cînd era adolescentă, maica Evpraxia Diaconescu, în vîrstă de 107 ani, care văzuse întîia oară pe Eminescu la Văratec, cu cîţiva tineri ieşeni, îşi amintea: “El era de o statură mijlocie, frumos, cu plete mari şi răvăşite, aşa cum îi era şi sufletul lui tînăr şi dornic de viaţă. Nu prea dichisit şi pururea dus pe gînduri. Cînd venea la mănăstire trăgea la maică, Asinefta Ermoghin, ce-şi avea casa în susul co­linei după cimitir. În casa mult retrasă de restul celorlalte, stătea cîte trei-patru zile şi apoi îşi lua valea în lumea lui de băjenie”.

English: Eminescu in 1869

English: Eminescu in 1869 (Photo credit: Wikipedia)

În sfîrşit, cea de-a treia dovadă constă în mărturia maicii Tatiana Tincu (n 1923), aflată la Văratec de la vîrsta de 15 ani, care a cunoscut-o personal pe maica Epraxia Diaconescu şi care, deşi aflată la vîrsta de 108 îşi păstrase mintea limpede şi memoria intactă. Maica Tatiana a cunoscut personal, foarte bine, pe nimeni alta decît pe Evpraxia Diaconescu, monahia care a murit în anul 1967, la vîrsta de 108 ani, şi care i-a fost prietena de suflet a Veronicăi Micle. A cunoscut-o pe centenara maica Fevronia, gazda Veronicăi, pe maica Calipso Iepure, decedată la 100 ani, o altă apropiată de familia Micle, pe maica Ştefanida Lugulesei, cea care l-a gazduit şi la care lua masa Eminescu. “Maica Evpraxia Diaconescu era înaltă şi slăbănoagă, la 108 ani avea mintea limpede şi o me­morie perfectă. Zicea aşa: “Noua, surorilor tinere, ne placea cînd porneau toţi scriitorii în plimbare spre padurea de argint. Mergeam cu toatele în urma Veronicăi, curioase, fiindcă ne placea foarte mult cum rîdea. Rîdea foarte frumos, îşi lăsa capul pe spate, cu părul lung şi blond, şi rîdea frumos… Rîdeam şi noi deodată cu dînsa, că doară şi noi eram tinere”. Aşa ne povestea maica Evpraxia. Mai spunea că scriitorii ţineau seri literare pe cerdacurile maicilor şi ele se înghiau (îmbiau; n.n.) una pe cealaltă: “Hai şi noi, hai şi noi s-o vedem pe Veronica! Şi ea rîdea, cu ochii ei clari şi albaştri… Tare frumos mai rîdea”. Asta i-a rămas Evpraxiei cel mai puternic în amintirea ei: rîsul. Pe Fevronia am cunoscut-o chiar eu. Era bănuita că îi Veronichii un pic de matuşică. Altădată a fost un iaz aicişa, faţă-n faţă cu biserica mare, şi maica Fevronia îşi avea casa pe iaz. Aşa-i zicea aici: maica Fevronia de pe iaz. Iazul acela o secătuit demult şi maica Fevronia o murit în ’50. Cînd am venit prima oară la Văratec, trăia încă măicuţa care a fost stareţă înaintea maicii Nazaria, maica Pelaghia, care a trăit 102 ani. Eu am cunoscut-o cînd avea o sută de ani. Deci, asta era acum 25 de ani, ea trăise cel puţin 30 de ani în secolul trecut, ălălalt. Şi-i aducea aminte pe Creangă şi pe Eminescu, care veneau aici. Ea ne-a povestit cu gura ei, îşi amintea de hainele de şiac ale lui Creangă, tot acelea de care vorbea şi Iacob Negruzzi, în amintirile lui, dacă vă amintiţi. Şi venea cu Eminescu, care, zicea ea, avea de obicei o haină albastră. Asta n-am ştiut niciodată. Măicuţa zicea că era ucenică, tinerică de tot, fetiţă de 14-15 ani, şi ea îşi aducea aminte. Pentru că sus, spre “Schimbare”, dacă vă duceţi în­­tr-a­colo, spre bisericuţa aia de sus, unde-i şi cimitirul, e o căsuţă. Acolo era casa unde trăgea Eminescu. Pe de altă parte, fireşte, era şi Veronica pe aici, pe undeva. Deci, Creangă şi Eminescu, prezenţe… Cred că mai cu seamă atunci cînd Eminescu era la Neamţ – că el a fost o vreme bolnav, acolo, la bolniţă la Neamţ. A fost la mănăstirea Neamţ, după ’83, bineînţeles. Şi Creangă era cel care îl vizita, îl aducea. Pe de altă parte, pădurea pe lîngă care aţi trecut, venind spre mănăstire, e pădurea de argint, numită ca atare după Călin: “De departe vezi albind, Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”. Aceea era!”. Declraţiile de mai sus sînt cuprinse în cartea lui Cristian Curte – “Maica Benedicta Dumitrescu Buşulenga despre “aroma” Văratecului”. În “Lumea Monahilor”, anul II, nr. 11 (17), noiembrie 2008).

Nicolae Sava ziarulceahlaul.ro

Reclame