Sergiu Celibidache, omul care credea că în muzică nu e nimic de ințeles

Ce e in partitura? Totul! Mai putin esentialul…

Sergiu Celibidache, dirijor

Solomon Marcus (academician si matematician), despre Sergiu Celibidache

 „Am primit de la fiul lui Sergiu Celibidache confirmarea ca Celibidache a urmat un timp un timp Matematica la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Bucuresti. E pacat ca aceasta informatie importanta nu apare deloc in prezentarea biografiei sale, dupa cum nu apare nici faptul ca el a studiat si Filosofia la Universitatea din Bucuresti, in anii ’30. 

Dintre cei care studiaza matematica se grupeaza trei categorii de persoane: cei care devin impatimiti ai matematicii, cei care raman indiferenti si cei care ajung sa o respinga. Celibidache face parte din cea de-a treia categorie. Ma refer la modul in care vede el relatia dintre matematica si muzica, cel putin asa cum apare in aceasta carte – „Celibidache, intalniri cu un om de exceptie”. 

Exista doua feluri de lucruri in aceasta carte: 

  • Sunt unele pe care Sergiu Celibidache le formuleaza in raport cu muzica, dar iti dai seama imediat ca ele au o valabilitate generala (dincolo de muzica), adica sunt atat de profunde, de adevarate, incat sunt adevarate in orice profesie creatoare.
  • Sunt altele care se refera la muzica, dar si acestea sunt de doua feluri: sunt unele cu care probabil orice profesionist al muzicii ar fi de acord si sunt altele care tin de o anumita atitudine, pentru ca nu toti oamenii muzicii au aceeasi atitudine fata de muzica.

Celibidache a mers pe firul pasiunii sale din tinerete, aproape chiar din copilarie, in ciuda marilor dificultati pe care le-a intampinat: cearta cu tatal sau, despartirea destul de rapida de parinti… Nimic n-a contat mai mult decat pasiunea lui pentru muzica. A trait in saracie multa vreme, saracie materiala foarte accentuata: totul ca sa nu abdice de la pasiunea sa pentru muzica. 

 

Sa traiesti inseamna sa traiesti evolutia sunetului, evolutia starilor afective, nu sa le intelegi.

 Sergiu Celibidache, dirijor

 

Impresioneaza modul in care a stiut sa invete de la maestri. Ma refer in special la relatia sa cu Furtwangler, dar si cu Heinz Tiessen, probabil si altii dupa aceea. Adica a stiut sa-si valorifice maestrii, sa invete de la ei, sa se lase certat uneori de ei si, in felul asta, a reusit sa faca si el mai departe cu discipolii sai, cu elevii sai. In general, e o simetrie aici: cine nu reuseste sa aiba maestri si mentori nu prea reuseste nici sa faca discipoli. Aceasta chestiune care i-a dus faima, distanta pe care si-a luat-o fata de inregistrarea pe disc a prestatiilor sale pe motivul ca ar scadea din emotia interpretarii. 

El a schimbat in mod esential ceea ce inseamna relatia unui dirijor cu orchestra. El era adversarul neinduplecat al rutinei. Asa cum nu accepta pentru sine sa fie prada rutinei, nu accepta acest lucru nici din partea membrilor orchestrei. Ii punea in situatia de a-si reconsidera prestatiile lor anterioare, indiferent de cat de mult timp ar fi fost ei in meserie. Asta e problema esentiala a oricarui om care trebuie sa ii invete altceva pe altii. 

Prin tot ceea ce facea, conta in primul rand arta educatiei, adica voia ca membrii orchestrei, la capatul unei prestatii sub conducerea sa, sa se transforme, sa devina alti oameni. Exact idealul in educatie in orice domeniu: ca cei pe care ii ai in fata ta sa nu fie nici obiecte, nici persoane care procedeaza rutinar, repetand aceleasi actiuni, conform unor retete. Din aceasta cauza, a intrat in conflicte, inclusiv cu unii dintre colegii sai. 

 

Un lucru extraordinar, rar intalnit astazi: cu cata rabdare asculta intrebarile si observatiile critice ale elevilor sai! Puteau acesti elevi sa insiste oricat cu intrebari, cu observatii, nu aparea nici un moment de enervare. Avea rabdare si statea sa raspunda la tot: in asta el gasea una dintre marile placeri ale vietii lui.

 Solomon Marcus (academician) despre Sergiu Celibidache

Asta mi se pare un aspect esential al personalitatii sale, care este exemplar pentru toti cei care trebuie sa transmita noilor generatii o anumita arta, o anumita intelepciune, o anumita stiinta. Aceasta functie pedagogica, pe care multi o desconsidera, pentru el era esentiala. 

In acelasi timp, asta se asocia cu un spirit critic foarte accentuat. El s-a orientat in tinerete catre marii maestri care dezvoltau un foarte accentuat spirit critic. A acceptat sa se supuna acestui spirit, sa testeze daca face fata acestui spirit critic al mentorilor sai si l-a transmis mai departe, lucru care astazi nu prea se mai vede in arta educatiilor, in Romania. Ne bazam in primul rand pe repetare decat pe reactie critica. Intrebarea e marginalizata in favoarea imperativului. 

Un lucru extraordinar, rar intalnit astazi: cu cata rabdare asculta intrebarile si observatiile critice ale elevilor sai! Puteau acesti elevi sa insiste oricat cu intrebari, cu observatii, nu aparea nici un moment de enervare. Avea rabdare si statea sa raspunda la tot: in asta el gasea una dintre marile placeri ale vietii lui”.

Muzica, daca nu e cantata pe viu, atunci nu exista!

 Sergiu Celibidache

 Cateva reflectii ale lui Sergiu Celibidache, comentate de Solomon Marcus

 („reflectii de ordin general despre muzica si care sunt in intregime valabile si pentru matematica, pentru filosofie”):

  • „muzica se sustrage oricarei definitii” – ei bine, arta se sustrage oricarei definitii, matematica la fel, filosofia la fel…
  • „tot ceea ce consideram ca fiind o evolutie organica exista si in muzica”- fapt pe deplin confirmat la un mod general: faptul ca arta urmeaza in esenta legitatile lumii organice. Si pe acest principiu s-au bazat Matila Ghyka in cartile sale publicate la Paris in anii ’30 (despre numarul de aur si teoria artei), Rene Huyghe (toata cartea „Formes et forces” se bazeaza pe paralelismul dintre lumea artei si lumea vie, organica).
  • „desigur, poti invata sa stapanesti un instrument, dar despre muzica sa nu stii absolut nimic” – o distinctie esentiala valabila in orice profesie creatoare. Deci distinctia intre aspectul instrumental si cel creator. Asta este marea rana adanca a educatiei noastre: punem pe primul plan transmiterea de unelte, dar nu de moduri de gandire si de comportament. El accentueaza mereu ca muzica e in primul rand traire, nu teorie.
  • „sa traiesti inseamna sa traiesti evolutia sunetului, evolutia starilor afective, nu sa le intelegi” – aici ne apropiem de aspectele prin care Celibidache se diferentiaza de alti profesionisti ai muzicii. El separa complet trairea de intelegere.
  • „faptul de a le intelege nu te ajuta cu nimic” – am mai avut un compozitor, Dumitrie Cuclin, care sustinea lucruri similare.
  • „de altfel, practic nu e nimic de inteles” – aici ajunge, la partea controversata a atitudinii sale fata de muzica. Nici Aurel Stroe, nici Anatol Vieru, nici Stefan Niculescu nu s-ar fi asociat la aceasta idee. Pentru oameni ca Aurel Stroe era esential faptul ca muzica nu e doar emotie, este si o lume de idei! El considera important sa asimileze idei fundamentale din Teoria Catastrofelor, din Teoria Haosului s.a.m.d. Nu pot sa-mi dau seama in ce masura lucrul decurge din faptul ca Celibidache nu era compozitor, ci dirijor.
  • „Ce e de natura logica in muzica?” Raspunde: „Nimic! Ce e logic in perceptia culorii rosii? Nimic!” Aici intra in conflict violent cu realitatea, pentru ca atunci cand vrea sa explice ce e sunetul muzical, face apel la un parametru numeric, spunand ca in doua situatii diferite, numarul de vibratii e acelasi. Se tradeaza, nu scapa de parametrii numerici. Cum poti sa spui ca nu e nimic logic in culoare si in sunet? Cand despre asta se vorbeste e in toata intelepciunea lumii, de la pitagoreici la artele liberale, la clasicismul latin, pana la Renastere. In Renastere era o incredere deplina in aceasta solidaritate a faptului ca principalele tipuri de proportii sunt aceleasi in domeniul muzicii, ca si in al culorii. Dupa ce a spus ca nu e nimic logic in muzica, simte mereu nevoia sa raporteze fenomenologia muzicala la fenomenologia filosofica a lui Husserl, care era la baza matematician. Niciodata nu scapa de lucrurile pe care le respinge.
  • „Ce e in partitura? Totul! Mai putin esentialul…” Sigur, Georges Braque a spus: „Ce e esential in arta este exact ceea ce nu se poate spune in cuvinte”. Observati ca si Celibidache isi exprima scepticismul in posibilitatea de a te folosi de cuvinte pentru a explica muzica, dar pana la urma, cu tot scepticismul sau, o face. Nu avem alternativa aici! Cat de mica ar fi portita in care putem valorifica pornirea, o folosim la maxim.
  • „Da, sunt extrem de sever cu toata lumea, fiindca nu fac pace cu elevul!” Iarasi, o atitudine exemplara pentru lumea educatiei in orice directie. „Nu! Pentru moment sunt dusmanul lui numarul unu!” – in sensul ca e gata sa critice orice spune elevul, dar ii ofera si elevului disponibilitatea totala de a-l critica pe el.

Fara sa fie interesat sa devina celebru, a refuzat adeseori orice publicitate in jurul persoanei sale. 

Pentru el muzica nu era un concert, ci o forma de intelepciune pe care incerca sa o imparta cu ceilalti. 

Putin atasat de lucrurile materiale, cunoscandu-le adevarata natura, era un om de o generozitate iesita din comun. 

Avea, de asemenea, o viziune foarte larga si deschisa asupra religiei, precum si o mare credinta. 

 Gonsar Tulku (calugar tibetan), despre Sergiu Celibidache

Despre volumul „Fenomenologia muzicala”

„In 1985, Sergiu Celibidache, originar din Romania, cosmopolit si dirijor de exceptie foarte admirat, unul dintre cei mai mari profesori si „maestri ai orchestrei”, a sustinut la Munchen singurul discurs al vietii sale. Ce-i drept, inca din perioada sa berlineza, Celibidache a predat practic neintrerupt teoria si practica fenomenologiei sale muzicale; la fel de adevarat este ca mijlocirea vie a invataturii sale a avut pentru el aproape aceeasi valoare precum si practica muzicala. Si totusi, in timpul vietii sale, a respins sau nu a publicat niciodata toate eseurile sale formidabile, care reflectau o straduinta nemarginita in a forma cele mai sofisticate ganduri pe tema aceasta. Nu a dorit sa se lase coplesit de seductia (re)prezentarii superficiale a unei teorii, care putea fi cuprinsa doar cu gandul si care nu putea sa se afle in corelatie cu ceea ce se intampla intr-adevar in realitate.

Ce-i drept, doar aceasta singura data  s-a decis la o expunere veritabil „frontala” despre invatatura sa, (hotarare) care pare a se afla in contradictie radicala cu tot ce a crezut si practicat in viata sa consacrata muzicii. Textul publicat pentru prima oara in 2001, de Gundolf Lehmhaus, este prezentat aici intr-o noua editie, prelucrata cu mare grija si careia i s-au adaugat numeroase exemple de partituri alaturi de alte expuneri insotitoare”. (sursa: comunicat)

Despre volumul „Celibidache – intalniri cu un om de exceptie”

„Megaloman, dictator, mentor spiritual, geniu… Cate definitii pentru un singur om: Sergiu Celibidache (1912-1996), dirijor de origine romana. Dar cine este oare acest dirijor care a refuzat cu incapatanare, de-a lungul anilor, orice fel de inregistrari audio?

Fara a ne impune un raspuns sau altul, filmul „Gradina lui Celibidache” ne ofera cateva elemente pentru ca fiecare dintre noi sa-si contureze propria parere despre personalitatea acestui om iesit din comun. In sine, filmul nu reprezinta doar un document pretios despre muzica, ci si o sinteza a intelepciunii si a filozofiei unui Maestru. Fara nicio indoiala, „Gradina lui Celibidache” nu va lasa indiferent spectatorul iubitor de muzica.

Venind in completarea acestei intalniri cinematografice, cartea de fata reuneste cateva marturii ale protagonistilor, precum si o selectie a unor interviuri realizate cu marele dirijor insusi. La acestea se adauga un interviu cu fiul Maestrului, Serge Ioan Celibidache, realizatorul filmului „Gradina lui Celibidache”.

Festivalul „Sergiu Celibidache 100″, eveniment bienal, este organizat cu ocazia celebrarii a 100 de ani de la nasterea marelui dirijor roman, anul 2012 fiind declarat Aniversare Unesco Sergiu Celibidache”. (sursa: comunicat)

***

Viorel Cosma, muzicolog prof. univ. dr: Sergiu Celibidache a fost omul cel mai bogat in care s-a dat cu pietre

 „Era ca acel pom plin de fructe, in care au dat cu pietre si saraci cu duhul, si bogati cu carul, dar din pacate si colegi de breasla, critici muzicali, ziaristi. Am facut o sinteza a anului 1996, in care am parcurs circa 300 de articole publicate in numai trei zile dupa moartea sa, ramanand stupefiat de explozia uriasa in presa mondiala. Era expresia vie a disparitiei titanului. Comparat cu Nikish, Toscanini, Furtwangler, dar mai ales cu marii sai contemporani precum Bernstein si Lorin Maazel, Sergiu Celibidache a ramas in posteritate ca dirijorul-vedeta al unei epoci de uriasi ai baghetei”, a explicat prof. univ. dr. Viorel Cosma zilele acestea, la Academia Romana, cu ocazia lansarii a doua volume despre Sergiu Celibidache. Adversar declarat al „conservelor denumite discuri” („muzica, daca nu e cantata pe viu, atunci nu exista!”), „mestrul a intrat in istorie fiindca a pretins directorilor de orchestra si impresarilor minimum 10-12 repetitii de fiecare concert”

„L-am cunoscut pe maestrul Celibidache cand a venit prima oara in Romania. Conduceam Cenaclul Tinerilor Muzicologi al Uniunii Compozitorilor si 60 de tineri (care astazi sunt printre profesorii universitari ai Universitatii Nationale de Muzica) nu au crezut ca vom putea vreodata sa ne intalnim intr-o discutie de la egal la egal cu maestrul Celibidache. Presedintele Uniunii Compozitorilor, cand i-am spus ca ma duc la Sergiu Celibidache sa-l rog sa vina sa facem o intalnire cu cei 60 de tineri, a replicat: „Fugi de-aici! Nu o sa aiba vreme sa stea de vorba cand maine trebuie sa plece. Ieri a avut concert… Nici vorba!” 

M-am dus la Sergiu Celibidache si, pur si simplu in 5 minute, aveam senzatia ca-l cunosc de o viata. „Unde?” „La Filarmonica, sus, la Salonul Galben” „Cati sunteti?” „Vreo 40-60…” (eu, mai modest, ca nu cumva sa lipseasca dintre ei) „Adu-i pe toti, sa stam de vorba, sa-i vad si eu”. Si cand a venit si a vazut Salonul Galben arhiplin, iar in prima banca erau Elenescu, Iosif Conta, Mircea Cristescu, a zis: „Vai, ce tineri sunt astia de aici!” (erau toti trecuti de 60 de ani). Acesta a fost Celibidache, acesta a fost omul. 

Nu a existat dirijor roman in secolul XX mai stimat, mai aplaudat, mai comentat, mai adulat, dar si contestat, atacat de presa straina, criticat si blamat… ca Sergiu Celibidache. A fost omul cel mai bogat in care s-a dat cu pietre. Era ca acel pom plin de fructe, in care au dat cu pietre si saraci cu duhul, si bogati cu carul, dar din pacate si colegi de breasla, critici muzicali, ziaristi. 

Am publicat o carte – „Sergiu Celibidache: Concertul de adio”, unde am facut o sinteza a anului 1996, in care am parcurs circa 300 de articole publicate in numai trei zile dupa moartea sa, ramanand stupefiat de explozia uriasa in presa mondiala. Era expresia vie a disparitiei titanului. Comparat cu Nikish, Toscanini, Furtwangler, dar mai ales cu marii sai contemporani precum Bernstein, Lorin Maazel, Sergiu Celibidache a ramas in posteritate ca dirijorul-vedeta al unei epoci de uriasi ai baghetei. 

Dar maestrul a intrat in istorie fiindca a pretins directorilor de orchestra si impresarilor minimum 10-12 repetitii de fiecare concert. Si, mai ales, pentru ca a refuzat inregistrarile pe discuri. Sa mai adaugam si asprimea aprecierilor de breasla? Pe Carajan l-a catalogat „un bun dirijor, dar muzician slab. Avea o idee falsa despre muzica”. Furtwangler – „nu se pricepea la tehnica dirijatului, dar a ramas inimitabil.”     

Ce mai putea scrie presa americana, in 1984, cand, la urcarea in avion, le transmitea urmatorul mesaj: 

Sub raport tehnic, aveti cele mai mari orchestre, cei mai buni interpreti din lume. Dar n-aveti muzica!

 Sergiu Celibidache, catre presa americana

 Pentru dirijorul roman: „Muzica trebuie s-o ai in cap, in inima, in urechi, in oase. Si sa poti sa o treci de la citirea notelor si executarea sunetelor la gandirea ei”.

***

Biografie Sergiu Celibidache

„La 28 iunie 1912, in orasul Roman din judetul Neamt, se nastea unul dintre cei mai renumiti dirijori si compozitori ai lumii: Sergiu Celibidache.

La sase luni de la nasterea sa (1913), familia Celibidache se muta la Iasi – unul dintre cele mai importante orase culturale ale Romaniei. Precum o alta mare personalitate a culturii romanesti (Lucian Blaga), copilul Celibidache a stat intr-o tacere absoluta, nerostind nici un cuvant in primii sai ani de viata. La varsta de 4 ani, Sergiu Celibidache incepe sa cante la pian, iar mai tarziu ia si lectii, nivelul sau scolar fiind unul excelent. La varsta de 18 ani s-a produs ruptura de tatal sau, Demostene, un influent ofiter de cavalerie si prefect al regiunii, care prevazuse pentru fiul sau avand o inteligenta iesita din comun, o cariera politica. Insa Sergiu Celibidache vroia cu orice pret sa devina muzician. In cele din urma, Celibidache paraseste casa parinteasca pentru totdeauna.

A studiat matematica, filozofia si muzica in Iasi, iar dupa despatirea de familia sa si-a continuat studiile la Bucuresti, castigandu-si existenta in calitate de pianist corepetitor la o scoala de dans.

Odata absolvit stagiul militar (1935), Sergiu Celibidache se muta la Paris si isi continua studiile acolo. Intr-una din zile, asculta la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen si este intr-atat de entuziasmat incat compune propriul cvartet de coarde si i-l trimite lui Tiessen. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzica din Berlin, remarca potentialul muzical deosebit al lui Celibidache si il invita la Berlin. 

Celibidache da curs invitatiei lui Tiessen si invata in cel mai scurt timp limba germana, urmand apoi sa se inscrie, in Berlin, la Facultatea de Muzica a Universitatii Friedrich-Wilhelm de Muzica ti Muzicologie. Printre profesorii sai se numara Tiessen (compozitie), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas si Fritz Stein (teorie), Eduard Spranger si Nicolai Hartmann (filozofie), Arnold Schering si Georg Schunemann (muzicologie), Walter Gmeindl (dirijat). Curand, Celibidache incepe sa urmareasca concertele si repetitiile lui Wilhelm Furtwangler in Berlin.

Un alt contact marcant pentru Celibidache in Berlin, in 1939, este intalnirea cu preotul budist, germanul Martin Steinke (Dao Jun), care il introduce in budismul-Zen si de care il va lega o frumoasa prietenie.

Sergiu Celibidache este nevoit inca de tanar sa se intretina singur si pentru a-si castiga existenta in 1940 lucreaza, printre altele, ca pianist corepetitor al unui dansator, acompaniindu-l in turneele sale. El se dedica insa in continuare compozitiei propriilor lucrari, dar incepe si sa dirijeze; pentru inceput, corurile lucratorilor feroviari si ale controlorilor de tramvai. La acel moment, el se considera intai de toate compozitor

Primul lui angajament ca dirijor permanent l-a primit in anii 1941-1942 la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”), cu care a sustinut cel putin 7 concerte publice si caruia i-a dedicat si o compozitie de proba.

Inca de la inceput, Celibidache uluieste prin memoria lui extraordinara, el cunoscand toate lucrarile dirijate pe dinafara. In plus, Celibidache a organizat concerte camerale sub bagheta sa cu un ansamblu de studenti ai Facultatii de Muzica din Berlin – printre altele s-au interpretat atunci Concertele Brandenburgice de Bach. Realizarile sale impresioneaza inca de timpuriu, dat fiind ca profesorul sau Heinz Tiessen specifica, intr-un interviu al acelor timpuri, ca dirijorul sau preferat, pe langa Furtwangler, este Sergiu Celibidache!

La finalul anilor de studiu, Celibidache scrie o lucrare de doctorat despre „Elementele formative in tehnica de compozitie a lui Josquin des Pres” („Formbildende Elemente in der Kompositionstechnik Josquins des Pres”).

Conditiile de trai in Berlinul celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost pentru Celibidache, sarac aproape dintotdeauna, deosebit de tensionate; nu avea bani aproape deloc, slabise extrem de mult si a facut fata acelor vremuri doar multumita ajutorului altruist al cuplului de lucratori de tramvai, de la care primise de ani de zile o camera (in cartierul Berlin Halensee, in Eisenzahnstraᅢe 26a). Sergiu Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale in tara sa natala, Romania, astfel ca nu a fost chemat de la Berlin pentru a lupta in razboi. Acestuia i s-a permis continuarea studiilor la Berlin pe durata celui de-al doi-lea Razboi Mondial. Cum profesorii au fost nevoiti sa-si paraseasca posturile din cauza razboiului, Sergiu Celibidache a predat chiar propriilor colegi diverse discipline. In aceasta perioada, a dus o lupta pentru supravietuire, fiind lipsit de hrana si facand slalom printre bombardamente.

Prima aparitie semnificativa a lui Celibidache dupa razboi ca dirijor este un concert din 11 august 1945 cu Orchestra de Camera din Berlin. La scurt timp dupa, ia parte la un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin (Rundfunk Sinfonieorchester Berlin) pe care il castiga cu brio, avand pe atunci doar 33 de ani.

In acest timp, Orchestra Filarmonica din Berlin se confrunta cu faptul ca dirijorul sef Wilhelm Furtwangler fusese exilat pana la terminarea procesului sau de denazificare iar dirijorul interimar, Leo Borchard, decedase recent. Astfel, fiind in cautarea unui dirijor deopotriva competent si fara implicatii politice, orchestra il remarca pe Celibidache si il invita la un prim concert pe 29 august 1945. Programul include Uvertura operei Barbierul din Sevillia de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op.76 si Simfonia a 9-a de Dvorak. Orchestra a fost convinsa de modul de lucru ambitios al tanarului roman, alegandu-l in octombrie 1945 ca noul sau Director General de Muzica. Din aceasta colaborare au rezultat finalmente 414 concerte atat in Berlin, cat si in turnee.

In 1946, in prima stagiune cu Orchestra Filarmonica din Berlin, Celibidache a dirijat nu mai putin de 108 concerte. In acelasi an are loc si prima intalnire cu Wilhelm Furtwangler in Berlin, concomitent incepand corespondenta dintre cei doi. Celibidache incepe sa predea la Institutul International de Muzica din Berlin.

In 1948, Celibidache conduce pentru prima oara o alta orchestra de varf – London Philharmonic Orchestra. In acel an are loc si primul turneu de dupa razboi in Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin. De asemenea, in acel an s-a semnat si primul (si singurul) contract de inregistrari al lui Celibidache cu renumitul producator Walter Legge. Din acel moment, dupa ce a ascultat sunetul fad , Celibidache nu a iubit niciodata inregistrarile, preferand caracterul direct al concertelor live. El considera ca inregistrarile impiedicau implicarea ascultatorului in muzica si nu puteau oferi decat o reprezentare deformata a realitatii”. (sursa biografie: fundatia-celibidache.com)

REFERINTE

Solomon Marcus, academician: Ne aflam intr-o perioada de bajbaiala in sistemul educational 
Despre Frumusetea timpului care trece – cu matematicianul Solomon Marcus 
Biletele pentru editia I a Festivalului ‘Sergiu Celibidache 100’, puse in vanzare 
Viorel Cosma, muzicolog: Sergiu Celibidache a fost omul cel mai bogat in care s-a dat cu pietre 

de Cosmin Navadaru  hotnews.ro

Reclame